Ștefan cel Mare, primul restaurator al Daciei

 

Președintele Academiei Române, prof. univ. Ioan Aurel Pop, a spus că Ștefan cel Mare a fost cel mai mare conducător politic și militar pe care românii l-au avut în Evul Mediu și potrivit unor documente găsite recent, acesta este „restauratorul Daciei”, fiind Domn al Moldovei, Domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazul.

Astfel, profesorul Ioan Aurel Pop a reiterat ceea ce a spus în aprilie a.c., atunci când în cadrul serialului «100 de adevăruri istorice» de la Trinitas TV a declarat că Ștefan cel Mare a fost primul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești.

„Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge că ‘cealaltă Valahie’ nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii speciale a Academiei Române organizate la Suceava.

Rectorul Universității din Cluj-Napoca a subliniat că Ștefan cel Mare a fost un unificator al românilor, ante-litteram.

„El a adus țara de la sudul Carpaților sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise. Adică al Munteniei. De curând a ieșit la iveală că a fost numit conte sau guvernator al Transilvaniei. A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară. A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie românească la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul Moldovei”, a precizat președintele Academiei Române.

Președintele Academiei Române a mai declarat că, recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în arhivele de stat din Milano un document tulburător din 1459 prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare e numit „Re de Dacia”, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazu să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi maghiari ai Transilvaniei să se intituleze așa.

El a mai arătat că Dacia figurează în mărturii venețiene din epoca lui Ștefan cel Mare pentru câteva decenii de la Ștefan până la fiul său Petru Rareș, ca principal aliat al Occidentului în lupa anti-otomană.

„Prin urmare, Ștefan cel Mare este ‘restitutio Daciae’, cel care a refăcut Dacia, fiind domn al Moldovei, domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei, cu un secol înainte de Mihai Viteazu”, a spus Ioan Aurel Pop.

Potrivit acestuia, Ștefan cel Mare nu este un simbol al moldovenismului, ci un simbol al daco-românismului așa cum s-a manifestat acesta prin epoca modernă a României, iar Ștefan cel Mare, prin asta, este un om modern.

„Cel mai important conducător politic și militar pe care l-au avut românii în Evul Mediu, unul de talie europeană, singurul român de obârșie și român politic, pe care Papa de la Roma l-a recunoscut drept atlet al lui Hristos, adică luptător în prim plan alături de toată Europa în lupta de stăvilire a avansării Semilunii spre centrul continentului”, a mai spus Ioan Aurel Pop.

 

Sursa: https://anonimus.ro/2024/07/stefan-cel-mare-primul-restaurator-al-daciei/

Ștefan cel Mare, printre cei mai puternici domnitori ai Europei. O carte schimbă paradigma istoriografică

 

Istoricul Liviu Cîmpeanu, cu cartea ”Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare.Codrii Cosminului 1497” (Editura Humanitas, 2022) schimbă paradigma interpretării domniei lui Ștefan cel Mare. Istoricul, cu studii serioase la Universitatea ”Babeș-Bolyai”, percepe epoca lui Ștefan cel Mare într-o altă ecuație, mult diferită de istoriografia tradițională sau cea din perioada comunistă. Ștefan cel Mare nu a fost doar un ”atlet al lui Hristos”, cum l-a numit Papa de la Roma sau cronicile occidentale, dar și un personaj complex, comprehensiv și complicat, care își modula alianțele politice conform intereselor Țării Moldovei. Războiul cu turcii l-a dus doar 13 ani din lunga sa domnie, când a și câștigat celebra bătălie de la Podul Înalt – Vaslui, unde cu circa 30.000 oșteni a zdrobit o armată de turci de peste o sută de mii de gazii și ienicieri. Victoria din 10 ianuarie 1475 este descrisă în manieră românească, cu un Ștefan cel Mare, care a pălit la auzul strigătului ”Alahu Akbar” din piepturile celor peste o sută de mii de turci. Un boier moldovean s-a pus în genunchi când l-a văzut pe domn că pălește la strigătul de luptă turcesc și i-a spus că boierii sunt gata să moară pentru el și Moldova. Atunci, Ștefan cel Mare și-a revenit și a atacat printr-o manevră înșelătoare și a zdrobit oastea turcească. Ceața a fost și un noroc pentru Ștefan, pentru că mica oaste moldovenească nu a văzut câtă ”frunză și iarbă” sunt turcii, doar strigătul de luptă i-a speriat, însă doar pentru puțin timp. Istoricul reușește să creioneze un Ștefan cel Mare, ca personaj principal pe scena internațională din Europa. El a știut bine să negocieze și să se bată cu cele mai puternice imperii și regate ale epocii. L-a bătut pe Regele maghiar Matei Corvin la Baia în 1467, pe Mahomed Cuceritorul la Vaslui și Războieni (înfrângerea a devenit de fapt o victorie la sfârșitul campaniei), precum și pe Ioan Albert al Poloniei în Codrii Cosminului la 1497. Atacurile surpriză erau specialitatea lui Ștefan cel Mare. Domnul moldovean s-a certat cu Matei Corvin, dar a știut să facă pace și alianță cu acesta când interesele Moldovei au primat. La fel a procedat și cu sultanii imperiului otoman. A pupat papucul sultanului, dar a făcut-o ca țara sa să nu fie ocupată de leșii lui Jan Olbracht. I-a bătut pe tătarii de pe Volga dar a făcut și alianțe cu cei din Crimeia ca să zdrobească pe leși la Liov. Ștefan cel Mare a pierdut Cetatea Albă și Chilia, deci ieșirea la mare, pentru care a suferit enorm. Mereu a încercat să recupereze cetățile prin diplomație și luptă.I-a jurat regelui polonez jurământ de credință la Colomeea în 1485, dar când leșii l-au trădat și nu l-au ajutat să recupereze cetățile de la Marea Neagră și Dunăre s-a aliat cu Matei Corvin, tătarii și turcii lui Baiazaid al II-lea zdrobindu-l pe regale polonez și pe aliații săi, îmbrăcați în armură completă, ai Ordinului Teutonic. În cadrul invaziei poloneze Ștefan cel Mare a zdrobit trei armate: a regelui polonez Jan Olbricht, a Ordinului Cavalerilor Teutoni și a ducelui de Mazovia. Victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului stă la loc de cinste în paginile manualelor de școală ne spune istoricul Liviu Cîmpeanu. ”Azi știm cu totii cum taranii din oastea lui Stefan cel Mare au taiat copacii si i-au doborât asupra armatei de cavaleri in armuri grele a regelui Ioan Albert. Cum apoi locul a fost arat cu trufașii nobili poloni prinși în jug. Inca o victorie a marelui voievod asupra unui vecin mai mare si mai puternic!” Dumbrava Roșie există și azi, nu este doar o mostră a literaturii noastre romantice.Ștefan cel Mare a avut cel mai bun serviciu de spionaj din epocă. Spionii săi valahi erau mereu văzuți de polonezi în jurul taberei regale din zona Liov sau Rusia Roșie. Ștefan a știut tot timpul orice mișcare a lui Jan Olbracht. A primit și sprijinul țarului rus de la Moscova, căsătorit cu fiica sa.

Medievistul Liviu Cimpeanu descoperea în anul 2012 celebra  Arhivă Secretă de Stat a Moștenirii Culturale Prusace (din Berlin-Dahlem) manuscrisele lui Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton, cuprinzând Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni care l-au însoțit pe regele polon. Acest document esențial rămăsese necunoscut istoricilor noștri. Ar fi interesant să se studieze și arhivele de la Moscova care ar aduce multe surprize. Jurnalul este o piatră de hotar în cercetarea epocii lui Ștefan cel Mare.Volumul explică, pentru un public mai larg, nu doar campania din 1497 și bătălia decisivă, ci și întregul șir de evenimente, pornind chiar dinainte de domnia lui Stefan, care a condus la această luptă într-un amplu tablou dramatic al Evului Mediu tarziu din aceasta parte a Europei. Pe lângă Jurnalul lui Liborius Nacker, analiza se bazează pe izvoare moldovenești, muntene, polone, otomane, ungare, occidentale, din care reiese urzeala de relații politice si militare din Europa răsăriteană a secolului al xv-lea. Aceste documente inedite aduse de istoric ne arată un Ștefan cel Mare, ca unul dintre cei mai puternici domnitori, duci și regi ai Europei acelor vremuri. Ștefan cel Mare s-a bazat pe armata sa de boieri, curteni, husari, aliații transilvăneni și trupe puține de mercenari. Autorul demitizează concepția istoriografiei comuniste privind armata de țărani. Doar boierii, curtenii și slugile lor veneau la oaste. Țăranii dependenți nu erau chemați decât foarte rar la oaste și atunci doar ca trupe auxiliare, de aprovizionare, curățare a câmpurilor de morți și susținere din spate a armatei nobiliare. În general, în evul mediu trupele de mercenari erau cele mai competitive armate, ca și astăzi se pare. Ștefan cel Mare nu a avut bani pentru trupe de mercenari dar și-a creat din boierime și curteni, dar și din trupele aliate transilvănene, o armată de profesioniști care a zdrobit marea armată regală poloneză. Regele Jan Olbracht a mobilizat nobilimea poloneză care nu mai fusese mobilizată de prin 1475 și deci nu era bine închegată sau organizată. Defetismul nobililor leși și lipsa de experiență și-a spus cuvântul, armata poloneză fiind distrusă în bătălia de la Codrii Cosminului. Ștefan cel Mare a știut să practice și un război psihologic, ucigând, tăind capul și zdrobind cu sabia prizonierii polonezi, fapt ce a făcut ca nobilii leși să tremure la propriu de frică pe teritoriul Moldovei. Polonezii nu au reușit să ocupe cetatea Sucevei, de altfel Moldova avea o rețea de cetăți puternice la nivel occidental. Ștefan l-a lăsat pe regele maghiar să negocieze armistițiul cu polonezii, pe care l-a recunoscut, dar pe furiș și-a dus armata în Codrii Cosminului și a doborât copacii pe nobilii leși, obligați să se întoarcă pe același drum. Cititorul va fi uimit să afle că la Codrii Cosminului, alături de armata profesionistă a lui Ștefan cel Mare, au luptat trupe otomane și tătare, într-o alianță care cuprindea și Muntenia, Rusia și Ungaria, iar inamicii săi au fost Polonia, Lituania și Ordinul Teuton. Aceste alianțe se vor menține în anii următori, războiul a continuat până la moartea voievodului Moldovei.Regele polonez s-a retras înfrânt și bolnav de ură la Liov. Ștefan cel Mare atacă curajos Pocuția, cu aliații săi, cuceriind-o. Deci Moldova lui Ștefan cel Mare era un voievodat mare și puternic care înspăimânta marile puteri ale epocii. Turcii lui Baiazid al II-lea s-au lăudat cu victoria lui Ștefan cel Mare de la Codrii Cosminului în toată lumea musulmană. Interpretarea istoriografică a lui Liviu Cîmpeanu despre Ștefan cel Mare, care este bazată pe documente inedite și care se referă mai mult la partea militară și diplomatică a domnitorului, nu neglijează totuși și partea spirituală, După fiecare victorie Ștefan cel Mare ridica o biserică sau mănăstire. După victoria de la Vaslui din 1475 împotriva turcilor, Ștefan cel Mare și armata sa au mers desculți prin zăpadă până la Suceava ca formă de penitență. Ștefan își recompensa boierii prin ospețe bogate și fapte de miluire, cu pământuri oferite sau cadouri. Boierii nu l-au trădat niciodată, nici când Jan Olbracht a încercat să-l cumpere pe Tăutu, comandantul garnizoanei Suceava în timpul asediului din 1497. Cartea istoricului Liviu Cîmpeanu aduce o interpretare nouă, dinamică și modernă asupra istoriei lui Ștefan cel Mare și se constituie într-un reper istoriografic, care continuă pe marii istorici contemporani: Constantin Rezachevici și Ștefan S. Gorovei. Maniera de prezentare depășește viziunea istoriografică a școlii analelor franceze și oferă o deschidere istoriografică interactivă, care scoate în evidență noi trăsături ale lui Ștefan cel Mare și rolul în epocă, într-un mănunchi de alianțe diplomatice în care ctitorul Mănăstirii Putnei a strălucit prin iscusința îmbinării puterii sabiei, diplomației și tăria credinței. E interesant că absolut toate cronicile teutonilor, mazovienilor și polonezilor se referau la moldoveni ca ”români” din Țara Moldovei. Poate așa se explică dorința lui Ștefan cel Mare de a își impune domnul său în Țara Românească. Cronicarii contemporani polonezi, germani, lituanieni, maghiari erau conștienți că ”valahii” din Moldova erau același popor cu valahii din Muntenia. Prin aceste documente inedite, dar și prin cronica secretarului ordinului teuton, reiese personalitatea completă și complexă a lui Ștefan cel Mare, un domnitor ”român” care a fost un jucător primordial pe scena international a epocii sale, răsplătit de Papa de la Roma cu un trandafir de aur, care a devenit rozeta pusă pe stema Moldovei între coarnele bourului. De remarcat că pe una dintre fetele sale a măritat-o după Bartolomeu Dragffy, voievodul Maramureșului, un nepot al lui Dragoș Vodă descălecătorul. Deci, Ștefan era conștient că, prin căsătoria fiicei sale, își unea destinul familiei cu întemeietorul Moldovei, voievodul Dragoș. De altfel, Bartolomeu Dragffy l-a sprijinit pe Ștefan cu mult curaj în lupta cu polonezii din 1497.

 

Autor: Ionuț Țene

Sursa: NapocaNews

Ștefan cel Mare comemorat în Prahova

Evocăm în cele ce urmează figura unuia dintre cei mai luminați voievozi pe care i-a avut neamul nostru - Ștefan cel Mare, cea mai puternică personalitate dată de poporul nostru în secolul al XV-lea. Niciodată în întreaga epocă feudală Moldova nu a avut un alt voievod atât de valoros ca Ștefan, căruia pe drept temei posteritatea i-a conferit denumirea "cel Mare". Domnind aproape jumătate de secol, el a consolidat structurile interne ale țării, a desăvârșit organizarea ei militară bazată pe potențialul uman al țărănimii și i-a apărat independența.

Cele aproape cinci decenii ale domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504) reprezintă din perspectiva istoriografiei românești un măreț apogeu al dezvoltării Moldovei medievale ca proiect politic intern, dar mai ales punctul culminant al afirmării sale în planul realităților internaționale.

În acord cu interpretările tradiționale domnul român de la finele Evului Mediu continuă să fie evocat ca restaurator al ordinii interne, inițiator al unor restructurări în cadrul elitei sociale, protector al Bisericii ortodoxe și ctitor de centre monastice, dar mai ales cel mai fidel apărător al creștinătății în fața pericolului otoman.

În domnia lui Ștefan cel Mare găsim sensuri europene în perspectiva implicării în așa numita Cruciadă târzie. Europa ca realitate politică și de civilizație nu-și câștigase locul în mentalul politic medieval iar Christianitas, entitatea transnațională cu care oamenii politici și de cultură ai vremii operau se află la jumătatea secolului al XV-lea într-un proces de transformare din care avea să rezulte sistemul politic bazat pe echilibru de putere.

Politica sa socială a tins să lărgească baza de masă a dominației prin limitarea puterii marilor feudali și proteguirea țărănimii libere, a orășenilor. De altfel, eforturile lui Ștefan aveau ca scop să asigure centralizarea statului feudal și urmăreau realizarea unei largi coeziuni interne, singura cale de tărie și rezistență a statului în fața pericolelor ce se profilau la hotare.

Demn de subliniat este și efortul său de a alătura și Țara Românească luptei de rezistență împotriva politicii expansioniste a Porții Otomane. Ne-au rămas din această perioadă încercările unui mare om politic și strateg de a atrage, alături de Moldova, într-o unică alianță, celelalte două țări române. În mai multe rânduri, a intervenit în Muntenia (pe care obișnuia să o numească "cealaltă țară românească"), spre a așeza pe tronul ei, domnii hotărâți să înfrunte pericolul otoman. Aceste repetate intervenții au putut genera acea tradiție consemnată de cronica munteană, că Ștefan ar fi domnit și în Muntenia.

În acest context, documentele relevă și prezența lui Ștefan cu oștile sale în județul Prahova, cu prilejul campaniilor militare din 1473, când urmărea schimbarea lui Radu cel Frumos cu Laiotă Basarab, lupta între cele două oștiri pe pârâul Vodna, un afluent al Prahovei, între 18-20 nov. Iar în anul următor oștile lui Ștefan au intrat din nou în Țara Românească și au luat cetatea de pe Teleajen din Județul Prahova, pe care cercetătorii au identificat-o la Vălenii de Munte. Ștefan deținea posesiuni în Transilvania, care aveau să contribuie la strângerea relațiilor dintre români.

În timpul domniei sale, Moldova a fost una dintre principalele forțe politico-militare din jumătatea de Răsărit a Europei. El și-a condus oastea în 36 de bătălii, nepierzând decât două dintre ele, fapt rar în istoria războaielor. Succesele sale politico-militare nu au fost obținute numai împotriva imperiului Otoman, ci și împotriva puternicelor regate vecine – Polonia și Ungaria. Acestea, încălcând teritoriul Moldovei, doreau să ocupe poziții dominante la gurile Dunării și la țărmul Mării Negre, ce aparțineau Moldovei.

O grijă deosebită a arătat vigilentul domn pentru înzestrarea oastei cu armamentul necesar, procurat fie din orașele Brașov, Sibiu și Bistrița, fie de la Liov chiar din Veneția și Genova. Ștefan a adăugat oastei o armă nouă, redutabilă artileria care, cu toate imperfecțiunile tehnice inerente începutului, a contribuit foarte mult la mărirea capacității de izbire, cât și la puterea de rezistență a armatei.

Dacă de fiecare dată biruința a fost în cele din urmă a lui Ștefan, aceasta se datorează geniului politic și militar al domnitorului și deopotrivă țării, acelor mulți care s-au ridicat într-un singur gând alături de voievod.

Strălucitele victorii ale oștilor sale asupra Porții Otomane care au salvat pentru o vreme înseamnată, țările din centrul continentului de contopirea turcească turcească, au conferit luptei românilor o semnificație europeană. Se poate susține cu deplin temei că Moldova a cunoscut în timpul lui Ștefan cel Mare, culmea afirmării sale pe plan european. Evocăm cu mândrie și recunoștință mesajul lui Ștefan cel Mare din 1477 către dogele și senatul Veneției, în care domnitorul arată că rezistența opusă de Moldova invaziei otomane a îngăduit celorlalte țări europene să trăiască în liniște și pace, în timp ce el a trebuit să înfrunte expedițiile otomane, conduse de însăși sultanul.

Cei patruzeci și șapte de ani ai domniei lui Ștefan au adus un prestigiu fără precedent Moldovei. El a întreținut cu neîntrecută iscusință și relații diplomatice cu statele vecine Moscova apoi cu Papa, Veneția, cu hanul turcoman UZUN-HASAN.

Geniul lui Ștefan se vădește și în grija pentru sporirea puterii economice a țării, pentru dezvoltarea agriculturii, a meșteșugului și comerțului, astfel că în timpul domniei sale Moldova a avut o perioadă de prosperitate economică.

Ștefan cel Mare a manifestat constant largi și rodnice preocupări culturale și artistice. Pentru a face cunoscută activitatea sa de iscusit organizator al țării și de viteaz apărător al ei, domnul a pus să se scrie Letopisețul Moldovei, în care se arată pe scurt și numele înaintașilor săi la domnie începând cu Dragoș și Bogdan.

Preocuparea lui Ștefan pentru propășirea artei este oglindită de numeroasele monumente religioase de rară frumusețe arhitectonică pe care le-a zidit. Epoca sa este considerată ca cea mai fertilă epocă constructivă a feudalismului românesc.

În ciuda faptului că domnia lui Ștefan este plină de războaie, unele campanii fiind pustietoare pentru țară, Moldova cunoaște pe plan cultural o epocă de o deosebită înflorire.

Țara se înfățișase la sfârșitul domniei sale "roditoare și foarte plăcută și bine așezată, îmbelșugată în animale și pomi" cum scria medicul venețian sosit la curtea sa.

Personalitatea excepțională a lui Ștefan a impresionat puternic mulți conducători politici, religioși, scriitori și istorici care l-au prețuit și admirat. Contemporanii și urmașii au lăsat numeroase mărturii care tratează impresia pe care le-au produs-o acțiunile și însușirile remarcabile ale domnului moldovean. Înțelegem astăzi mai bine ca oricând că Moldova și Ștefan cel Mare au luptatmulți ani pentru apărarea neatârnării indiferent de puterea dușmanului.

Un moment grăitor care dovedește prețuirea unanimă a tuturor românilor, tineri și vârstnici, intelectuali și țărani, față de marele domnitor a fost măreața sărbătoare de la Putna, organizată la 15-27 august 1871, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea ctitoriei lui Ștefan. Pornit din inițiativa poetului național Mihai Eminescu, adânc cunoscător al trecutului poporului nostru și entuziast admirator al eroilor neamului, gândul preamăririi lui Ștefan, cu ocazia aniversării amintite a prins aripi și a cuprins într-o unitate de simțire românească, mii de oameni veniți din toate colțurile țării, din toate provinciile locuite de români, ca să cinstească memoria marelui domnitor.

În anul 1876, mai mulți locuitori prahoveni au contribuit cu modesta sumă de 201 lei la înălțarea în Iași a grandiosului monument reprezentând pe Ștefan cel Mare.

Comemorarea a 400 de ani de la trecerea în eternitate a marelui domnitor – acțiune inițiată de Spiru Haret, pe atunci ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice – prilejuiește prahovenilor inițiativa unor acțiuni. Inițiativa trebuia să fie o ripostă la reproșurile presei conservatoare privitoare la faptul că guvernul liberal instaurat la 14-27 februarie 1901, ratase celebrarea celor 300 de ani de la Moartea lui Mihai Viteazul. Există și o presiune publică în acest sens, politica de maghiarizare a Transilvaniei, dusă de guvernul Tisza Istvan provocând opinia publică din Regat și înmulțind gesturile de solidarizare cu ardelenii. De aceea, comemorarea lui Ștefan avea să conțină destule accente revendicative postromâniste. În școlile prahovene au loc numeroase acțiuni de comemorare. Vom reda aici un raport al directorului școlii primare din comuna Starchiojd din 23 august 1904, din care rezultă modul cum școlarii de pe Valea superioară a Teleajenului au cinstit memoria "nemuritorului domn român Ștefan cel Mare".

Astfel, "pe locul cel mai deschis vederii, pe o pajiște neridicată și cu multă întindere liberă împrejur în centrul comunei Posești", elevii din Stachiojd, Posești și din alte comune, în prezența a numeroși locuitori, au evocat personalitatea ilustrului voievod.

Astfel, din comuna Starchiojd s-au deplasat la Posești 150 de elevi, însoțiți de învățători, 50 dintre aceștia "îmbrăcați în bluze militărești, pe cap cu pălării de paie (lucrate în atelierele școlii), uniforme vânătorești (lucrate de elevi) și înarmați cu puști de lemn. Așezați în coloană de două rânduri în marș militar și multă preciziune având în frunte un elev ce ducea drapelul școlii". Erau urmați de părinții lor și multă lume care mergea să se uite la serbare. În urma acestora "mai mergea și o căruță care transporta elevii mici, care ar osteni din cauza lungimii drumului de parcurs". Au plecat la ora 7 dimineața și au ajuns la ora 11 la Posești, după un marș "în sunetul tobei, care făcea să răsune văile de primprejur și să scoată din case de poseșteni spre a primi micuța armată de școlari."

La ora unu după-amiază a început serbarea după un serviciu religios pentru odihna sufletului lui Ștefan cel Mare, la care au luat parte toți preoții din comunele învecinate, în prezența notabilităților și a unui număr de aproape 1600 de persoane.

După cuvântările privind personalitatea ilustrului voievod și însemnătatea serbării, a urmat desfășurarea programului acesteia.

Elevii școlii din Starchiojd au prezentat piesa de teatru sătesc "Țara nouă" de C. Dobrescu-Argeș, piesă jucată în anul 1903 de elevii aceleiași școli, în prezența ministrului Instrucțiunii Publice, Spiru Haret, și "mult apreciată de domnia -sa".

După terminarea sebării, la ora 18.30, elevii s-au întors în comuna Starchiojd în aceeași ordine în care au venit la Posești.

Deși drumul parcurs a fost destul de lung, ajungând seara "elevii erau atât de voioși, atât de entuziaști, încât ajungând la școală un <<Ura!>> nesfârșit a ieșit din micuțele piepturi în fața mulțimii, care ne aștepta". Pe lângă emoționanta acțiune care trage concluzia că dascălii prahoveni, cu toate lipsurile, dar cu dragoste de meserie și țară au pregătit de fapt generația care se va jertfi pentru realizarea idealului național la 1 Decembrie 1918.

Sărbătorirea în 1904 a patru secole de la moartea vioevodului Ștefan cel Mare (1457-1504), a prilejuit sumarul manifestărilor naționale dedicate atunci evenimentului, apariția, în chiar ziua comemorării (2 iulie) a două publicații, numere unice, festive, purtând, ambele, numele domnitorului: Ștefan cel Mare.

Una dintre acestea a apărut la Iași, cea de a doua la Ploiești. Cronologic, sunt primele apariții publicistice editate la noi, ce poartă ca titlu un nume de voievod român. Anterior, în 1902, săptămânal apare tot la Iași, între 24 ianuarie și 10 martie, publicația Cuza Vodă, organ independent al societății locale cu același nume.

De remarcat că de existența publicației din fosta capitală a Moldovei – inedită azi (numele ei nu figurează în niciunul din dicționarele presei românești elaborate până acum) – informează (nu cunoaștem alte surse) însăși apariția omonimă tipărită cu acest prilej la Ploiești. Din păcate însă, în afara mențiunii existenței ei, ca și a datei de apariție, publicația comemorativă ploieșteană  nu oferă niciun alt amănunt.

Puțin cunoscută și ea publicului larg (cu excepția, desigur, a unui grup restrâns de specialiști), consultarea publicației ploieștene păstrată astăzi în fondul revuistic național al Bibliotecii Academiei Române (cotă IV 1500) prilejuiește, pe lângă prezentarea sa bibliografică, semnalarea unor aspecte parțial inedite ori foarte puțin cunoscute, privind atât conținutul unor materiale, cât și aspecte ale bibliografiei unora dintre colaboratorii săi.

Format mare (54 x 38 cm), în patru pagini, publicația numără în sumarul său prezența tipografică a unor nume cunoscute ale vieții culturale și pedagogice locale și nu numai, între care semnalăm aici pe cele ale lui N. Iorga, I.A. Bassarabescu, A.[tanasie] Mândru (1883-1962), E. Flavian, Gr. Niculescu, Al. A. Naum (1884-?) ș.a.

Sunt publicate știri, informații, articole, beletristică (poezie, proză), bibliografie.

Prima pagină se deschide cupoezia omagială "Imnul lui Ștefan cel Mare", semnată I.A. Bassarabescu. Mai puțin cunoscut contemporaneității este faptul, încă o dată probat acum, că îndrăgitul prozator, unul din "maeștrii genului scurt din literatura noastră", a fost și un apreciat, în epocă, autor de versuri, iubirea sa pentru rimă manifestându-se în special în perioada de început a activității literare. Local, Ștefan cel Mare este de fapt cea de-a doua publicație ploieșteană, după Stindardul, ziarul național-liberal local al lui Ion G. Ionescu-Quintus, la care colaborează, prima dată, aici, scriitorul. "Imnul lui Ștefan cel Mare// Freamăte de bucurie/ Trec duios prin inimi azi/ Ca zefirul care adie/ Picurând roua din brazi.// Sus Români, voi ce-ați pus pieptul/ Zi cu zi și an cu an/ Și-ați luptat, aveți tot dreptul/ Sunteți vrednici de Ștefan!// Că e scris în cartea firii/ Să avem sfinți de slăvit,/ Sfinții noștri sunt martirii/ Și eroii ce am jertfit// Prin ai lor ochi România/ A citi în viitor/Ei ne-au apărat moșia/ Prin ei suntem azi popor// Fii slăvit, Ștefan cel Mare,/ Fii slăvit, erou-martir/ Azi românu-n minte-i are/ Toate faptele înșir// Tu ne-ai dus la biruință/ Tu ne-ai prețuit și-ai vrut/ Să învingem prin credință/ Și-am învins, căci am crezut".

În finalul imnului se face mențiunea transcrierii sale muzicale. Autor: V. Soloveanu "maistru la liceul local". Este vorba, evident, de cunoscutul liceu ploieștean "Sfinții Petru și Pavel".

Două ample articole: "Ștefan cel Mare", semnate Gr. Nicolescu (continuat și în pagina 2) și "Bucovina – omagiu lui Ștefan cel Mare", semnat "B", completează aceeași primă pagină. Inedit, în realitate, pseudonimul aparține lui I.A. Bassarabescu, la acea vreme profesor de geografie al aceluiași liceu. Venise la Ploiești prima dată la 1 decembrie 1897. Să mai spunem că astfel aparițiile tipărite în Ștefan cel Mare de I.A. Bassarabescu infirmă afirmațiile susținute de Tiberiu Avramescu, potrivit cărora, în 1904, Bassarabescu "nu publică nimic" (v. I.A. Bassarabescu, Un om în toată firea, Ed. Albatros, București, 1988, ediție îngrijită, prefață și bibliografie de Teodor Vârgolici – p.XVIII – Tabel cronologic alcătuit de Tiberiu Avramescu: "1904. Se căsătorește  cu Ecaterina Dinescu... fiica unui înstărit comerciant din Ploiești...; nu publică nimic în acest an"; Tabel cronologic reprodus după volumul: I.A. Bassarabescu, Un om în toată firea, București, Ed. Ion Creangă, 1973, p.333-341).

            Alte articole: "Antemergătorul idealului național", autor binecunoscutul institutor local Pană Popescu, profesor încă din 1897 al liceului "Sf. Petru și Pavel" și viitor director, în două rânduri al acestuia (p.2); "O amintire frumoasă din trecut", autoare Janeta Vasiliu, institutoare și ea (p.2).

Nu lipsesc nici creațiile în proză: "Mănăstirea Putna", autor Emil Flavian (p.3) și "Borzeștii", semnată "Flav", ultima proză aparține de fapt aceluiași Emil Edgar Flavian, fost elev al liceului ploieștean, instituție unde va activa ca profesor din 1920. Licențiat în litere și filozofie (București, 1928), Emil Flavian va deține și funcții (la început consilier, apoi ajutor de primar) în administrația locală ploieșteană între anii 1914 – septembrie 1917. A cochetat o vreme și cu literatura, scriind și tipărind local poezie.

Creația poetică din sumarul publicației este completată prin tipărirea altor două poezii:"Imn lui Ștefan cel Mare" și "Mănăstirea Putna", ambele tipărite pe pagina a două, semnate, în ordine, de poeții Alex. A. Naum și A[tanasie] Mândru. Ambii au fost colaboratori în epocă ai unor publicații prahovene. Al. A. Naum a colaborat, între altele, la Calendarul "Neamul românesc", scos la început, o vreme, la Vălenii de Munte, de Nicolae Iorga, iar semnătură lui A. Mândru este întâlnită din 1921, nu o dată, în revista literară ploieșteană Stropi de rouă.

Tot în pagina a doua sunt reproduse fragmente cu referire la voievod și perioada domniei sale, extrase din Istoria poporului român de N. Iorga. Iar în p.3 și 4. - "Panegiricul lui Ștefan cel Mare".

Este anunțată acordarea medaliei "Ștefan cel Mare", cu efigia domnitorul, premianților "școalelor secundare ploieștene". În acest sens este tipărit un tabel al acestora.

Bine scrisă, interasntă, atât prin alcătuirea sumarului, cât și prin calitatea intrinsecă a materialelor însumate, publicația a beneficiat în plus de o ținută grafică apreciată. A fost tipărită la Ploiești, Tipografia "Democratul" – înființată de C.T. Grigorescu și rămasă, la acea vreme, după moartea proprietarului în 1888, muncitorului tipograf Aron Trifu. 

                                                          Prof. dr. Constantin Dobrescu