– Cum ai ajuns la Adrian Păunescu? Care a fost parcursul de la prima întâlnire, dincolo de cărțile lui, până la a-i deveni unul dintre cei mai devotați prieteni?
– Prima dată l-am văzut „în carne și oase” pe Adrian Păunescu, la Târnăveni. Era prin 1975-76. Venise cu Cenaclul „Flacăra” și dăduse două spectacole, unul după altul, la Casa de Cultură din localitate. Am fost la amândouă, la cel de-al doilea am stat chiar pe scenă, alături de alți tineri, ca o voință de regie a acestuia, pe niște podiumuri de lemn folosite de coriști. Desigur, veneam plin de poeziile lui Adrian Păunescu, în special cele din volumele „Istoria unei secunde”, „Repetabila povară” și „Pământul deocamdată”, dar plin și de cântecele folk, în majoritate pe versurile acestuia, care erau promovate, în special la radio. Poate aș părea unora patetic, dar adolescența mea se plia bine pe ceea ce făcea acesta. Forma de libertate pe care ne-o propusese Adrian Păunescu în poeziile sale, dar și cea de comportament în cadrul manifestărilor cenaclului, era altceva față de comportamentul sobru, uneori chiar constipat, cu ce eram obișnuiți. Să ne amintim: dialoga cu sala; răspundea unor bilețele venite din sală, unele citindu-le și dându-le curs, dacă se cerea o poezie sau un cântec; spectatorii recitau și cântau împreună cu protagoniștii de pe scenă; se realizau înlănțuiri umane sau hore sau dansuri spontane în rândul spectatorilor, în consonanță cu ceea ce se cânta sau recita, nimic forțat, nimic fără voia spectatorilor, totul spontan, uneori imprevizibil și inedit etc. Era și perioada în care în mine se coceau revolte, spusele pe față a ceea ce se șoptea și se vorbea până atunci doar pe din dos și pe la colțuri, mi-au creat confortabila credință că sunt liber, dincolo de libertatea dată de putere, ca paleativ, cu lingurița conjuncturii. Ceea ce făcea el prin poezie și cenaclu îmi venea ca o mănușă. M-am manifestat și eu ca toți ținerii, cântând și recitând, uneori în cor și secondându-l pe poet când recita poezii esențiale din literatura română și cea universală. Îmi plăcea poezia, inclusiv poezia ce o auzeam, îmi plăceau cântecele și erau, destul de multe, în consonanță cu iubirea de țară, care a fost și este mereu o componentă de bază a ființei mele. Așa ajunsesem să merg să văd manifestările cenaclului la Blaj, Oarba de Mureș, Târgu-Mureș, Mediaș, Iași și, desigur, Târnăveni etc., în total participând la vreo 17 spectacole. „Întâlnirea de gradul III” am avut-o doar în anul 1984. La Liceul Teoretic din Târnăveni, unde eram profesor, am înființat , printre altele, și un mic grup folk. Una dintre melodii era pe versurile mele. Știam disponibilitatea poetului de a asculta și promova talentele locale și atunci când Adrian Păunescu a venit cu Cenaclul „Flacăra” pentru un (nou) spectacol, m-am prezentat și am cerut să fie ascultat grupul pe care îl pregătisem. Audiția s-a realizat în vestiarul stadionului de fotbal „Chimica”, stadion unde urma să aibă loc manifestarea, printre echipamente sportive, cuiere, bănci și mingi de fotbal cu șiret. „Pe scenă, imediat pe scenă”, a spus Adrian Păunescu,fiindu-i suficient să asculte o strofă și refrenul cântecului. Copiii, ca și mine de altfel, erau bucuroși că pot să se manifeste în fața a 5.000 de concitadini. Acesta a fost momentul primelor cuvinte schimbate.
– Adrian Păunescu a fost acuzat, după decembrie 1989, de toate păcatele de pe lume. Cum l-au marcat atacurile la adresa lui, cum s-a vindecat de presiunea psihică pusă asupra sa?
– Știi la fel de bine ca și mine că nu se dă cu pietre decât în pomul care face roade. Și Adrian Păunescu a făcut roade berechet, și înainte și după `89. Oricât ar părea de curios în ambele regimuri Adrian Păunescu a fost șicanat, ostracizat, până a fi interzis, el și cenaclul său, fapt întâmplat la 16 iunie 1985. Și aici citez din el:
„…în anii `50-`60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, pușcăriaș politic în anii `85-`90, pentru că aș fi condus revista și cenaclul nemulțumiților de partid, iar după `89, pentru că aș fi fost prea comunist”. I se imputa, pe vremea lui Ceaușescu, indisciplina și nealinierea cu linia partidului comunist, ca apoi, după `89 să i se reproșeze că l-a lăudat pe Ceaușescu, în anumite ocazii. Sigur, și temperamentul lui Adrian Păunescu a fost unul aparte: tumultuos, contestatar, dar puternic în fibra credințelor și culturii estetice. Ca să nu mai zic de talentul său uriaș: poetic, gazetăresc, de om de televiziune etc., talent care… dădea pe-afară! Spunea despre sine în poezia „Boabele ca niște grenade”: „…Tu vei spune cuvinte/ Și pe gură îți vor ieși amenințări,/ Tu vei semăna grâu/ Și boabele vor exploda ca niște grenade”. I s-au reproșat și compromisurile făcute cu puterea comunistă. Poate, nu știu. Dar mai spun ceva, să dea cu pietre cei care sunt fără de păcate în lumea asta sau cei care au fost și sunt ușă de biserică! Ceea ce știu este ceea ce a făcut și ceea ce a lăsat în urmă, ca moștenire culturală, o operă impresionantă pe mai multe paliere. Ca să nu mai spun de promovarea talentelor și a oamenilor deosebiți, cu idei, pe care puterea îi ignora sau le punea „bețe-n roate”. Sigur că presiunea psihică a fost enormă și, ca orice poet, fiind un om sensibil, chiar ultrasensibil, a fost marcat de atacurile de care a avut parte. Dar a învins până la urmă. Și știi de ce? De aceea că a iubit valorile. Exact cum e scris pe piatra de mormânt de la Bellu: „El a iubit valorile”. O valoare care a iubit valorile. Da, Adrian Păunescu a fost și este un învingător.
– Cum vezi posteritatea lui Adrian Păunescu?
– Orice creator de artă se susține prin opera sa. Cancanurile și lucrurile de decor, anexele, mărunțișurile etc. se estompează și se pierd în timp și doar faptele, forța lor de emoție și transfigurare, sunt cele care rămân. Faptele lui Adrian Păunescu sunt de necontestat. Poezia sa contestatară și rebelă va fi mereu invocată și citită în momentele de cumpănă așa cum va fi și poezia lui de dragoste de țară și de românitate. La fel va fi și poezia lui lirică și filosofică, în momentele de predispoziție la reverie. Incontestabil, Adrian Păunescu este unul din marii noștri poeți sociali, alături de Coșbuc, Goga, Radu Gyr etc., dar și unul dintre poeții care a dus la cote înalte lirismul românesc. Să mai adăugăm Cenaclul „Flacăra”, care, înainte de `89, a fost cea mai formidabilă mișcare culturală din sud-estul Europei, unde se promova și se învăța libertatea, și care a prefigurat, într-un fel, libertatea care a venit. Indubitabil, Adrian Păunescu a fost inițiatorul și promotorul acestei mișcări. Apoi să amintim publicistica sa valoroasă, acțiunile de promovare a noului, inclusiv a oamenilor cu idei, acțiuni și fapte deosebite, oameni pe care i-a popularizat și ajutat, aducându-i în prim-planul atenției publicului etc. După moartea lui, peste tot în țară, au apărut statui și alte elemente de comemorare: festivaluri folk, festivaluri-concurs de poezie, cenacluri, școli și case de cultură botezate cu numele lui, serbări și spectacole artistice etc. La Târgu-Mureș, de exemplu, în Catedrala Ortodoxă „Învierea Domnului”, care îl are ca ctitor pe Adrian Păunescu (cam 60% din construcție se datorează demersurilor făcute de acesta), aproape în fiecare an de la moartea lui, Adrian Păunescu a fost comemorat prin aduceri aminte, vers și muzică folk, la aceste gesturi in memoriam participând oameni importanți de cultură din zonă, care l-au cunoscut și prețuit, printre care și tu prietene, Nicolae Băciuț, dar și poetul și publicistul Lazăr Lădariu – fost și deputat, Valentin Marica, Ioan Drăgan, fostul senator Ioan Nicolaescu, părintele dr. Vasile Citirigă, părintele dr. Gheorghe Șincan, Sorina Bloj, Angela Măierișiu etc. Și, desigur, printre ei am fost și eu. Adrian Păunescu trăiește! Trebuie numai să te conectezi la moștenirea lăsată poporului român și se va constata că e mai viu decât mulți alții care spun că sunt vii.
RĂZVAN DUCAN
Aprindeți luminile sus pe Carpaţi,
Să vină lumina la ceremonie,
Aprindeți luminile şi vă bucurați,
De iarna aceasta târzie!
Voi, oameni vii ai acestui pământ,
Aprindeți luminile peste cuprins,
În ceasuri la voi Anul Nou cântă sfânt,
Memoria lumii se pune pe nins.
Copiii cu sorcove vor apărea,
Şi vor spune cuvinte la geamuri şi uşi,
Ninsoarea pe
pleoape când fi-va prea grea,
Vor merge acasă, de unde-au fost duşi.
Aprindeți luminile sus pe Carpaţi,
Aprindeți luminile şi vă bucurați,
Că-n lupta cu marile vremelnicii
Din tot ce-a fost bun, bun mai bun ne rămâne,
Că-n zorii de
ani şi în zorii de zi
Ai ţării copii şi ai voştri copii
Colindă colindele limbii române.
Aprindeți luminile, buni gospodari,
Zdrobiţi-vă-n voi tot ce-i rău şi v-apasă,
Primiţi-i, primiţi-i, voi, oamenii mari,
Pe prinţii cu sorcovă copilăroasă.
Aprindeți luminile, sus pe Carpaţi,
Aprindeți luminile şi vă bucurați,
Şi gândul vă fie mai drept ca oricând,
Dreptatea mai drept vă rămâie în gând.
Aprindeți luminile şi vă bucurați,
Aprindeți luminile, dar nu uitaţi
De văile ce înconjoară o culme,
Că oameni săraci se mai află pe lume.
Aprindeți luminile, sus, pe Carpaţi,
Aprindeți luminile, sus, în destin,
Aprindeți luminile şi vă bucurați,
Când bravii copii la părinţii lor vin.
Aprindeți luminile, sus, pe Carpaţi,
Aprindeţi făcliile munţilor mari,
Aprindeți luminile şi vă bucurați
De tot ce-ați muncit într-un an, gospodari.
Aprindeți luminile şi vă uitaţi
La două milenii de sârg, gospodari.
Şi Anul cel Nou vă găsească acasă,
Cu tot ce iubiți, lângă voi adunat,
Şi Anul cel Nou să vă fie bogat,
S-aveți cozonac şi s-aveţi vin pe masă.
Aprindeți luminile, bunii mei fraţi,
Aprindeți luminile şi vă bucurați,
Pentru-ai voştri copii, pentru mamă şi tată,
Şi încă o dată şi încă o dată,
Pentru-a Ţării Române înflorită durată.
Copiii vă crească şi vrednici şi mari,
Curaţi, la lumina de neauă a minţii,
Şi teferi să vă-mbătrânească părinţii,
Iar voi să trăiți fericiţi, gospodari.
Aprindeți luminile, sus, pe Carpaţi,
Gândiţi înainte, priviţi înapoi,
Aprindeți luminile şi vă bucurați
Că ţara vi-i ţară, iar voi sunteţi voi.
Trosneşte zăpada sub paşi de copii,
Lumina părinţii la oameni şi-i cere,
Aprindeți luminile, spre a mări
Ninsoarea aceasta de întemeiere.
Vin sorcove blânde şi vin pluguşoare,
Legendele neamului nu ni s-au stins,
Ne bucură, însă un pic ne şi doare,
Memoria noastră se pune pe nins,
Şi tot ce a fost şi azi nu e, apare.
Aprindeți luminile, sus, pe Carpaţi,
Făclii de mesteacăn, de brad şi de ceară,
Aprindeți luminile şi vă bucurați,
Că voi sunteţi voi şi că ţara vi-i ţară.
Aprindeți luminile, sus, pe Carpaţi,
Aprindeți luminile şi vă bucurați,
Că-n lupta cu marile vremelnicii
Din tot ce-a fost bun, bun destul ne rămâne,
Că-n zorii de an şi în zorii de zi
Ai ţării copii şi ai voştri copii
Colindă colindele limbii române.
de Adrian Păunescu
Să nu uităm de cei săraci,
Acum, când pregătim fantasme,
Colinde, brazi şi cozonaci
Şi sacul Moşului din basme.
N-ajunge-un singur Moş Crăciun,
Pentru copiii care-aşteaptă,
Să vină el, cel sfânt şi bun,
În lumea pururea nedreaptă.
Un Moş Crăciun s-ar cuveni
Să bată-n fiece fereastră,
Să dea acestor trişti copii
Întreagă datoria noastră.
Dar haideţi să ne hotărâm
Ca, la această sărbătoare,
Să vină, de pe-acest tărâm,
Un Moş Crăciun la fiecare.
Şi eu, şi tu, şi el, şi ea,
Sub viscolirile celeste,
La noapte, ne vom transforma
În Moşi Crăciunii din poveste.
Şi să avem în minţi, mereu,
Că, peste orişice păcate,
Un Moş e însuşi Dumnezeu,
Ce ne învaţă-acestea toate.
Hei, omule, cu suflet bun,
Frumos e rostul ce-ţi revine,
Să fii şi tu un Moş Crăciun,
Al celor mai săraci ca tine.
* Adrian Păunescu *
(Tragedia naţională - octombrie 1977)
Țara noastră cum să mai respire,
Dacă nu-i al ei ce-a fost al ei,
Dacă dreptul ei la fericire
E vândut de nişte derbedei ?
Veacul e la ora lui târzie,
Oamenii sunt trişti si nu mai pot,
Am ajuns o biată colonie,
Condamnati să dispărem de tot.
Cei mai mari organizează razii,
Pentru capi de ţară insurgenti,
Iar democratia, la ocazii,
E distribuită la clienti.
Asta nu e ţară, ci durere,
Ăsta nu e stat, ci alibi,
Pentru miliardele prospere,
Care pe săraci îi vor slei.
Întelesul drumurilor sparte
Urcă-n stema patriei, urât,
Omul, de el însuşi, se desparte
Sfâşiind drapelul doborât.
Osti străine au intrat în tară,
Nu se stie când vor mai pleca,
Suntem, iar, în clasa-ntâi primară,
Stim ceva, dar viata-i altceva.
Tara noastră nu mai e a noastră,
Clopote de moarte au bătut,
Are steag de doliu, la fereastră,
Tara noastră fănă continut.
S-au pierdut uzine, fabrici, nave,
Antichrist s-a convertit în christ
Si-n concertul apelor bolnave,
Lacrima e ultimul solist.
Noaptea se aude mult mai bine,
Sub un cer, aproape înflorit,
Agonia insulei latine,
În oceanul slav din Răsărit.
de Adrian Păunescu
Ce bine mi-e a-ţi recunoaşte
Ştergarul alb de in la porţi,
Te-ai pregătit şi tu de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.
Pe mal de râu mai cântă broaşte
Şi râul cântă-n contraforţi,
Reînviem şi noi de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.
A re-nvia, a te mai naşte
E darul crudei tale sorţi,
Să ne privim în ochi de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.
Asinul ce pe pietre paşte
Te reînvaţă să suporţi,
Şi ani pustii, şi Zi de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.
Şi vom muri, şi ne vom naşte,
Şi plini de sorţi, şi fără sorţi,
Dar vom avea o Zi de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.
Mă poţi vedea, te pot cunoaşte,
Cum mă comport, cum te comporţi,
Când prin lumina grea de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.
Creştine, ca să poţi renaşte,
Deschide crucii orice porţi,
Rectitoreşte-te de Paşte,
Hristos a înviat din morţi.
Enigmatici si cuminţi
Terminându-şi rostul lor
Lângă noi se sting şi mor
Dragii noştri, dragi părinţi.
Cheamă-i Doamne, înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost
Şi fă-i tineri cum au fost
Fă-i mai tineri decât noi.
Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Sa-i mai poţi întârzia
Să o ia de la-nceput.
Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori
Doamne, fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.
Ia priviţi-i cum se duc
Ia priviţi-i cum se sting
Lumânări în cuib de cuc
Parcă tac şi parcă ning.
Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pământ
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.
E pământul tot mai greu
Despărţirea-i tot mai grea
Sărut mâna, tatăl meu!
Sărut mâna, mama mea!
Dar de ce priviţi aşa
Fata mea şi fiul meu
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.
Sărut mâna, tatăl meu!
Sărut mâna, mama mea!
Rămas bun, băiatul meu!
Rămas bun, fetiţa mea!
Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea!
de ADRIAN PĂUNESCU
Jos: Aurică Țicleanu și Ilie Balaci.
