Distincție acordată scriitorului Gelu DRAGOȘ, de Ziua Limbii Române, de către Liga Scriitorilor Români

 

Semnal editorial - Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, vol. I și vol. II

 

Al. Florin Țene, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, vol. I, Napoca Star, 2026

Constantin GEANTĂ

 

         Volumul Scurtă istorie a Ortodoxiei Române de Al. Florin Țene se înscrie în seria lucrărilor de sinteză dedicate istoriei creștinismului românesc și evoluției Bisericii Ortodoxe Române. Publicată în 2026 la editura Napoca Star, cartea își propune să ofere o perspectivă amplă asupra devenirii spirituale, instituționale și culturale a ortodoxiei pe teritoriul românesc, de la originile apostolice până în contemporaneitate. Autorul declară încă din „Cuvântul autorului” că lucrarea „s-a născut din dorința de a oferi cititorului contemporan o sinteză limpede, documentată și echilibrată asupra devenirii creștinismului românesc” și că nu urmărește doar „o înșiruire de date și evenimente, ci o reflecție asupra modului în care credința a modelat identitatea noastră istorică și spirituală” (p. 9). Această intenție programatică se regăsește constant în structura și tonul întregului volum.

         Cartea impresionează în primul rând prin ambiția ei sintetică. Autorul încearcă să cuprindă aproape două milenii de istorie religioasă într-un discurs accesibil, dar susținut de trimiteri la izvoare patristice, documente istorice și lucrări de specialitate. Prefațatorul Ionuț Țene observă pe bună dreptate că lucrarea „nu este o simplă cronologie de evenimente, ci mai degrabă o încercare de înțelegere a modului în care credința ortodoxă a modelat identitatea colectivă, limbajul liturgic, creația artistică și praxisul social de-a lungul a două milenii de ortodoxie românească” (p. 5). În acest sens, volumul depășește limitele unei istorii ecleziastice tradiționale și se apropie de o istorie culturală a ortodoxiei.

         Unul dintre nucleele tematice ale cărții îl constituie problema începuturilor creștinismului în spațiul românesc. Autorul acordă un loc central tradiției andreeane, pe care o tratează atât ca memorie eclezială, cât și ca element identitar. Despre Sfântul Andrei se afirmă că este „ocrotitor al țării” și „întemeietor simbolic al creștinismului autohton” (p. 15). Al. Florin Țene adoptă o poziție moderată: recunoaște caracterul târziu al atestării documentare, dar insistă asupra forței simbolice a tradiției. Din punct de vedere metodologic, această atitudine este mai echilibrată decât abordările apologetice care transformă tradiția în certitudine istorică. Totuși, accentul identitar este uneori atât de puternic încât dimensiunea critică riscă să fie estompată.

         Capitolele dedicate încreștinării tracilor și dacilor reprezintă una dintre cele mai reușite părți ale volumului. Autorul insistă asupra caracterului gradual și organic al procesului de creștinare, afirmând că „încreștinarea tracilor și a dacilor nu a fost un eveniment punctual, ci un proces istoric de durată, desfășurat organic, în paralel cu romanizarea” (p. 16). Ideea simultaneității dintre romanizare și creștinare este dezvoltată și în introducere, unde se subliniază că termeni fundamentali ai credinței precum „Dumnezeu”, „cruce” și „biserică” provin din latina populară, fapt ce indică integrarea creștinismului în însăși structura limbii române (p. 6). Această observație este una dintre cele mai solide contribuții interpretative ale cărții, deoarece explică specificul românesc: o limbă de origine latină și o spiritualitate de expresie bizantină.

         În planul istoriei universale a Bisericii, autorul oferă o prezentare concisă a formării Ortodoxiei până în secolul al XV-lea. Sunt trecute în revistă cele șapte sinoade ecumenice, dezvoltarea teologiei patristice și ruptura dintre Răsărit și Occident. Deși aceste pagini au mai degrabă caracter introductiv, ele sunt utile pentru cititorul nespecialist și oferă cadrul necesar înțelegerii evoluției ulterioare a Bisericii românești. Definiția Ortodoxiei ca tradiție ce „păstrează unitatea Trupului lui Hristos în credință și cult” (p. 20) sintetizează orientarea teologică generală a lucrării.

Partea consacrată secolelor XIV–XVI este deosebit de consistentă și evidențiază legătura strânsă dintre formarea statelor medievale românești și organizarea bisericească. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei în 1359 și a Mitropoliei Moldovei în 1401 sunt prezentate ca momente de integrare canonică deplină în Ortodoxia răsăriteană (pp. 6, 11). Autorul insistă asupra rolului domnitorilor ca protectori ai credinței și ctitori de mănăstiri. Despre epoca lui Ștefan cel Mare se afirmă că reprezintă „afirmarea unei spiritualități ortodoxe militante și a unei arte ecleziale originale” (p. 22). Analiza ctitoriilor – Putna, Voroneț, Neamț – pune în lumină dimensiunea lor nu doar artistică, ci și memorială și culturală.

         În aceeași secțiune, Al. Florin Țene acordă atenție monahismului și relațiilor cu Muntele Athos, văzute ca factori de integrare în lumea ortodoxă răsăriteană. Afirmația că „Ortodoxia românească se afirmă ca bastion al creștinătății răsăritene la granița cu Imperiul Otoman” (p. 22) exprimă perspectiva autorului asupra rolului geopolitic al spațiului românesc. Deși formularea este puternic valorizantă și amintește de istoriografia națională clasică, ea reflectă o tradiție interpretativă bine înrădăcinată în cultura istorică românească.

         Capitolele privind secolele XVII–XVIII se remarcă prin interesul acordat preoțimii de mir. Autorul nu idealizează condiția clerului rural, ci descrie realist situația sa materială și educațională: preoții „erau, în majoritate, supuși acelorași poveri materiale și obligații fiscale ca și țăranii pe care îi păstoreau” (p. 24), iar nivelul de pregătire era „în general, modest” (p. 25). Totodată, se subliniază rolul lor esențial în păstrarea identității comunităților rurale, fiind „punți între tradiția ortodoxă și nevoile practice ale comunităților” (p. 26). Aceste pagini sunt valoroase deoarece introduc o dimensiune socială adesea neglijată în sintezele ecleziastice.

         Un alt punct forte al volumului este atenția acordată culturii scrise și tiparului. Traducerea cărților de cult în limba română și activitatea tipografică de la Iași, Târgoviște și București sunt interpretate ca momente decisive pentru formarea limbii literare și pentru unificarea cultural-spirituală a românilor (pp. 11, 16). Referirea la Antim Ivireanul și la sprijinul acordat comunităților ortodoxe arabe și georgiene evidențiază dimensiunea universală a culturii ortodoxe românești.

         Secțiunea modernă urmărește procesul de reorganizare bisericească după Unirea Principatelor și drumul către autocefalie. Autorul consideră că reorganizarea sinodală inițiată de Alexandru Ioan Cuza și recunoașterea autocefaliei din 1885 au reprezentat expresia maturizării statului și a Bisericii (pp. 12, 16). Ridicarea la rang de Patriarhie în 1925 este prezentată ca momentul consacrării instituționale a Bisericii Ortodoxe Române în statul național unificat. Interesantă este și includerea unui capitol dedicat publicistului Cezar Țăbârnă, folosit ca prilej de reflecție asupra relației dintre modernizarea statului și emanciparea eclezială.

         Perioada comunistă este tratată într-o manieră sintetică, dar fără a evita tema persecuțiilor. Autorul amintește desființarea Bisericii Greco-Catolice și controlul exercitat de stat asupra vieții religioase, subliniind în același timp rezistența spirituală a monahismului și contribuția teologilor precum Dumitru Stăniloae (pp. 16–17). După 1989, renașterea vieții religioase este descrisă prin redeschiderea mănăstirilor, dezvoltarea învățământului teologic și construirea Catedralei Naționale (pp. 17, 12). Aici discursul capătă un ton mai pronunțat confesional, culminând cu afirmația că „azi BOR este cea mai puternică și iubită instituție de către români” (p. 17). Din punct de vedere academic, această formulare este problematică deoarece exprimă o judecată axiologică și sociologică fără susținere documentară în text.

Din perspectivă stilistică, volumul se caracterizează printr-un limbaj elevat, uneori retoric, care combină registrul istoriografic cu cel teologic. Formule precum „matrice spirituală”, „paradigmă a neamului” sau „sinteză între Bizanț și tradiția locală” apar frecvent și conferă textului o tonalitate eseistică. Pentru publicul larg, acest stil este atrăgător și facilitează lectura; pentru cititorul academic, el poate părea uneori prea encomiastic. Cartea nu ascunde faptul că este scrisă din interiorul unei perspective ortodoxe asumate.

         Metodologic, autorul declară că utilizează „izvoare patristice, acte martirice, hrisove, cronici, inscripții” alături de cercetări arheologice și istoriografie modernă (p. 17). Bibliografia selectivă include autori importanți precum Mircea Păcurariu, Emilian Popescu, Nicolae Iorga, Florin Curta, Dumitru Stăniloae și Henry Chadwick (pp. 13, 18, 21). Prezența acestor lucrări indică preocuparea pentru fundamentarea documentară a sintezei. Totuși, aparatul critic este redus, iar citările sunt rare în corpul textului, ceea ce limitează verificabilitatea unor afirmații.

         Din punct de vedere interpretativ, cartea se înscrie într-o tradiție neopatristică și cultural-identitară. Ortodoxia este văzută nu doar ca instituție religioasă, ci ca „matrice a unei conștiințe colective, factor de coeziune, rezistență și creație culturală” (p. 9). Această perspectivă are meritul de a integra dimensiunile spirituale, lingvistice și artistice ale istoriei românești, dar poate conduce la o suprapunere prea strânsă între identitatea națională și cea confesională. Cititorul trebuie să distingă între nivelul descriptiv și cel normativ al discursului.

         În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române este o lucrare de sinteză amplă, accesibilă și bine structurată, destinată atât publicului cultivat interesat de istoria spirituală a românilor, cât și studenților aflați la începutul studiilor de teologie sau istorie. Punctele sale forte sunt perspectiva culturală asupra ortodoxiei, accentul pe continuitatea dintre latinitate și spiritualitatea răsăriteană, atenția acordată preoțimii și culturii scrise și efortul de a integra istoria ecleziastică în contextul mai larg al devenirii românești. Limitele țin de tonalitatea uneori apologetică, de insuficienta problematizare a unor teme controversate și de aparatul critic redus.

         Cu toate acestea, volumul își atinge scopul declarat de a „trezi în cititor dorința de a înțelege mai profund legătura dintre credință și destin național” (p. 9). El oferă o imagine coerentă a modului în care Ortodoxia a participat la formarea limbii, culturii și instituțiilor românești și constituie o contribuție relevantă la popularizarea istoriei Bisericii Ortodoxe Române într-o formulă accesibilă și cultural-reflexivă. Pentru cititorul contemporan, cartea poate funcționa atât ca introducere în istoria ortodoxiei românești, cât și ca invitație la reflecție asupra rolului credinței în configurarea identității culturale a României moderne.

                                                             *****

RECENZIE

Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri de Al. Florin Țene

Constantin GEANTĂ

 

         Volumul al doilea al lucrării Scurtă istorie a Ortodoxiei Române, semnat de Al. Florin Țene și publicat la Editura Napoca Star în anul 2026, se înscrie într-o direcție de cercetare și popularizare cultural-religioasă care urmărește recuperarea memoriei monahismului românesc și reafirmarea rolului acestuia în configurarea identității spirituale și culturale a poporului român. Cartea nu este doar un inventar de mănăstiri și schituri, ci o amplă meditație asupra continuității ortodoxiei în spațiul românesc, asupra rezistenței ei istorice și asupra funcției civilizatoare pe care a exercitat-o de-a lungul secolelor.

         Încă din paginile introductive, autorul își asumă o perspectivă identitară și spirituală asupra fenomenului monastic. Textul de deschidere, semnat de Zenovia Zamfir, subliniază că lucrarea este „scrisă din suflet, cu mult suflet și cu siguranță va ajunge la sufletul cititorului”, accentuând dimensiunea afectivă și confesională a întregului demers. Această observație este esențială pentru receptarea volumului: cartea nu se revendică exclusiv din registrul istoriografiei academice, ci îmbină documentarea istorică cu evocarea spirituală și cu admirația față de patrimoniul monahal românesc.

         Unul dintre meritele importante ale lucrării este modul în care autorul așază istoria mănăstirilor în contextul mai larg al creștinării spațiului carpato-danubiano-pontic. În capitolul dedicat genezei monahismului românesc, se afirmă limpede că „istoria monahismului românesc trebuie analizată în cadrul mai larg al creștinării spațiului carpato-danubiano-pontic” și că, „spre deosebire de alte regiuni europene, creștinismul nord-dunărean nu a fost rezultatul unei convertiri oficiale, ci al unui proces organic, desfășurat «de jos în sus»”. Prin această formulare, autorul se înscrie în tradiția istoriografică reprezentată de Nicolae Iorga și Mircea Păcurariu, insistând asupra caracterului autohton și continuu al creștinismului românesc.

         Capitolul consacrat etimologiei cuvântului mănăstire constituie o surpriză plăcută pentru cititorul interesat de istoria limbii. Autorul urmărește traseul termenului de la grecescul μοναστήριον la forma românească actuală, prin intermediul slavonei bisericești. Concluzia este formulată memorabil: „«mănăstire» nu este doar un termen lexical, ci un cuvânt-memorie, purtător al unei tradiții de peste un mileniu”. Această expresie sintetizează foarte bine intenția volumului: recuperarea unei memorii culturale și spirituale sedimentate în limbaj, în arhitectură și în practicile religioase.

         Din punct de vedere structural, lucrarea este amplă și bine organizată. După secțiunile introductive urmează o prezentare a apariției și dezvoltării schiturilor și mănăstirilor ortodoxe pe teritoriul României, de la comunitățile ascetice din Scythia Minor până la marile centre medievale precum Tismana, Neamț, Cozia sau Putna. Autorul insistă asupra rolului Sfântului Nicodim de la Tismana în instituționalizarea monahismului românesc, arătând că acesta „introduce modelul cenobitic (viață de obște, disciplină tipiconală)”. De asemenea, sunt evidențiate funcțiile multiple ale mănăstirilor medievale: „spirituale – practică isihastă, rugăciune neîncetată; culturale – copierea manuscriselor slavone și românești; politice – legitimarea puterii domnești; sociale – bolnițe, adăposturi; identitare – conservarea tradiției ortodoxe în fața presiunilor externe”.

         Această perspectivă funcțională reprezintă unul dintre punctele forte ale cărții. Mănăstirea nu este redusă la statutul de monument arhitectural, ci este înțeleasă ca instituție complexă, cu rol educativ, cultural, social și politic. În capitolul dedicat continuității spirituale și patrimoniului cultural, autorul afirmă că mănăstirile trebuie analizate „nu doar ca monumente de arhitectură sau lăcașuri de cult, ci ca instituții complexe, cu funcții educative, economice, artistice și politice”. Această formulare oferă cheia de lectură a întregului volum.

         O dimensiune deosebit de valoroasă este atenția acordată patrimoniului monahal vâlcean. Fiind originar din Drăgășani, autorul manifestă o afecțiune evidentă pentru mănăstirile din județul Vâlcea: Cozia, Horezu, Govora, Bistrița, Frăsinei, Dintr-un Lemn, Ostrov sau Pătrunsa. Descrierile lor sunt realizate cu un amestec de rigoare istorică și emoție personală. În cazul Frăsineiului, autorul surprinde particularitatea care i-a adus renumele de „Athosul românesc”: „particularitatea cea mai cunoscută a mănăstirii este interdicția accesului femeilor în incinta monastică, rânduială instituită de Sfântul Calinic în 1867”. Asocierea cu avatonul athonit este interpretată ca semn al continuității spiritualității răsăritene în spațiul românesc.

         Capitolele consacrate unor vetre monahale celebre – Agapia, Antim, Lainici, Polovragi, Prislop sau Radu Vodă – sunt printre cele mai vii ale cărții. În cazul Mănăstirii Antim, autorul evocă mișcarea „Rugul Aprins” și personalitățile care au participat la aceasta: Dumitru Stăniloae, Vasile Voiculescu, Andrei Scrima, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu sau Adrian Făgețeanu. Textul subliniază că mănăstirea a devenit „nucleul mișcării spirituale «Rugul Aprins»”, ceea ce îi conferă o semnificație aparte în istoria spiritualității românești din secolul al XX-lea.

         Un capitol de mare interes este cel dedicat martiriului mănăstirilor și societății românești în timpul comunismului. Autorul adoptă aici un ton grav și memorialistic, insistând asupra represiunii îndreptate împotriva Bisericii și monahismului. Sunt evocate desființarea Bisericii Greco-Catolice, arestările clericilor și Decretul 410/1959, despre care se afirmă că „a desființat peste 200 de mănăstiri și schituri, alungând aproximativ 5.000 de monahi și monahii”. Cartea descrie mănăstirile transformate în depozite, cămine sau închisori și vorbește despre „fractura istorică ale cărei consecințe sunt încă vizibile”. Chiar dacă limbajul este uneori mai apropiat de literatura memorială decât de discursul academic strict, capitolul are meritul de a reaminti dimensiunea dramatică a experienței religioase sub regimul totalitar.

         În plan documentar, volumul impresionează prin bogăția informațiilor. Lista alfabetică a mănăstirilor din România, cu anul întemeierii și localizarea lor, transformă cartea într-un instrument util pentru cercetători, studenți, profesori, ghizi culturali și pelerini. Sunt incluse atât vetre medievale celebre – Hodoș-Bodrog (1177), Cârța (1202), Cotmeana (1292), Cozia (1388), Curtea de Argeș (1512), Putna (1466) –, cât și așezăminte contemporane întemeiate după 1990. Această panoramă oferă imaginea unei rețele monahale dense și diversificate, răspândite în toate provinciile istorice ale României.

         Un alt aspect remarcabil este deschiderea către diversitatea confesională. Autorul nu se limitează la mănăstirile ortodoxe, ci menționează și așezăminte greco-catolice, romano-catolice și armene, interpretând această pluralitate ca expresie a caracterului multicultural al spațiului românesc. O asemenea perspectivă lărgește orizontul lucrării și evită reducționismul confesional.

         Din punct de vedere stilistic, cartea este accesibilă și fluentă. Limbajul este clar, explicativ și adesea evocator. Numeroase pasaje au valoare literară, iar descrierile mănăstirilor sunt animate de sensibilitatea autorului. Uneori însă această sensibilitate conduce la formulări encomiastice sau la judecăți de valoare insuficient nuanțate. De exemplu, expresii precum „România Grădina Maicii Domnului” sau referirile repetate la caracterul providențial al unor ierarhi indică asumarea unei perspective confesionale explicite. Cititorul interesat de o analiză strict critică și distanțată poate considera că anumite capitole acordă prea puțin spațiu dezbaterilor istoriografice sau problemelor controversate.

         De asemenea, apar uneori generalizări care ar fi meritat o susținere documentară mai amplă. Afirmația potrivit căreia Vâlcea ar fi județul cu cele mai multe mănăstiri este prezentată ca tradiție locală și nu este însoțită de date statistice comparative. Totuși, autorul indică în mod constant surse bibliografice relevante – Iorga, Păcurariu, Papacostea, Drăguț, Giurescu, Stăniloae –, ceea ce oferă cititorului posibilitatea de a aprofunda temele discutate.

         Valoarea majoră a volumului rezidă în capacitatea lui de a integra dimensiunea istorică, lingvistică, culturală și spirituală într-o narațiune coerentă despre monahismul românesc. Cartea demonstrează că mănăstirile au fost nu numai locuri de rugăciune, ci și centre de cultură, educație, artă și rezistență identitară. Autorul insistă asupra acestei idei atunci când afirmă că mănăstirile reprezintă „repere de continuitate istorică”, „centre de producție culturală și artistică” și „spații de memorie colectivă și identitate națională”.

         În ansamblu, Scurtă istorie a Ortodoxiei Române. Volumul II: Mănăstiri și schituri este o lucrare amplă, documentată și pasionată, situată la intersecția dintre istorie culturală, teologie și memorialistică. Ea se adresează unui public larg: credincioși, pelerini, profesori, studenți și cititori interesați de patrimoniul românesc. Deși nu urmărește exclusiv standardele unei monografii academice și păstrează un accent confesional pronunțat, volumul oferă o imagine bogată și convingătoare a universului monahal românesc.

         Prin densitatea informațiilor, prin evocarea patrimoniului spiritual și prin atenția acordată memoriei istorice, cartea lui Al. Florin Țene contribuie semnificativ la cunoașterea și valorizarea ortodoxiei românești. Ea reamintește cititorului că mănăstirile au fost și rămân locuri în care se întâlnesc rugăciunea, cultura și istoria și că înțelegerea lor înseamnă, într-o anumită măsură, înțelegerea propriei noastre identități colective. Tocmai de aceea, concluzia implicită a volumului poate fi formulată prin cuvintele autorului: mănăstirea este un „cuvânt-memorie”, iar memoria pe care o poartă este una dintre resursele fundamentale ale continuității spirituale românești.

Al. Florin Țene, Povestea romanului care nu s-a scris niciodată, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2025

Așa cum ne-a obișnuit prolificul scriitor, poet și jurnalist, Al. Florin Țene, începutul primăverii aduce o nouă apariție editorială, volumul Povestea romanului care nu s-a scris niciodată. Cu modestia caracteristică marilor caractere și a marilor creatori, autorul mi-a precizat că a publicat volumul cu numărul o sută nouă. Profunzimea și diversitatea genurilor literare abordate în neobosita sa activitate literar- artistică a atras prețuirea și recunoștința publicului.

O sumară analiză a operei impune o segmentare a activității în trei repere: scriitor dedicat promovării marilor valori ale spiritului național, îndrumător al tinerei generații de oameni de cultură și cel de Președinte al Ligii Scriitorilor Români, ipostază în care a susținut cele mai valoroase creații ale scriitorilor români de pretutindeni.

Mărturisesc cu cea mai mare admirație că romanul de față este o lectură fascinantă, dat fiind faptul că autorul imprimă cărții un discurs filosofic, asemănător existențialismului francez, mai ales Albert Camus și Jean Paul Sartre, având în centru drama omului de litere, condamnat să opteze între viața prozaică a omului obișnuit și cea destinată creației literare.

Discursul narativ se focusează pe axa vieții rurale, unde tânărul poet, director al Căminului Cultural trebuie să opteze între scrierea unui roman, amânat de două zeci de ani și dorința organică a trupului de împlinire a vieții prin iubire.  Impregnat cu citate din Benjamin Franklin, Pierre Beaumarchais și Dante Alighieri, volumul devine cu fiecare pagină citită o nevoie imperioasă de a-l lectura și de a înțelege mesajul tainic, misterios, transmis cu un deosebit rafinament publicului cititor.

Arierplanul mitic al romanului este zona Vitomirești, cu vecinătăți bucolice ale Câmpiei muntene, străbătute de râul Olt, în care sunt zugrăvite personaje locale ce schimbă idei cu privire la noutățile comunei. Construcția literară a romanului emană o expresivitate deosebită și individualizează figuri emblematice ale satului precum: preotul Sachelarie, locotenentul major Chițac Ioan, preotul Mustață Ioan de la Biserica „Sfântul Ilie” din Drăgășani, Constantin și Cristina Guzgan, personaje care îmbracă fastuos decorul narativ al autorului.

Tensiunea interioară a operei devine incandescentă pe măsură derulării discursului narativ și a cuprinderii în aria publicisticii a noi spații geografice, dragi, scriitorului Al. Țene, precum Drăgășani și Râmnicu Vâlcea. Elementele sale de originalitate țin de un fantastic ancorat în realitate și sugerează genul naturalismului francez, cu elemente artistice care pledează în favoarea unei portretistici admirabil realizate de autor.

Valențelor literare li se asociază o extraordinară descriere a zonelor în care a copilărit autorul, unde trăiau într-o armonie deplină oamenii locului, natura limitrofă și vietățile oricărei gospodării oltenești. Toate acestea compun spațiul mirific, matricea natală a domnului Țene restituit contemporanilor prin fermecătorul său condei.

Ineditul roman, prin juxtapunerea discursului filosofic, liric și prozaic, se finalizează  în mod tragic, când directorul Căminului Cultural ce abia începuse viața de cuplu împreună cu bibliotecara Școlii Generale din localitate este lovit mortal de un autoturism. Concluzia autorului, credem noi, este similară tragismului din antichitate, când destinul a fost mai puternic decât dorința de fericire și care a obstaculat elaborarea unui roman care n-a fost scris niciodată.

Așadar, romanul este un travaliu de mare anvergură literară, care argumentează ideea că distinsul autor, Alexandru Florin Țene, este o personalitate covârșitoare a lumii literare contemporane, fapt pentru care recomandăm cu entuziasm lecturarea acestui volum.

                                                                                                       Prof. dr. Din Petre

 

 

  

Zorzoanele academice atașate numelui nu aduc un plus talentului

Observ, mai ales în Cluj-Napoca, după evenimentele din decembrie 1989, că o parte din scriitori își etalează titlul academic de doctor pe afișe și când își publică creațiile literare. Marii scriitori din toate timpurile nu au procedat în acest fel.În nici-un caz adăugând acest titlu de doctor la nume nu adaugă un plus talentului.

Așa cu scrie DEX-ul: Doctor este un titlu academic într-un domeniu specific, conferit candidatului, numit doctorand, care a susținut cu succes teza de doctorat și a obținut diploma de doctor. Doctoratul constituie ciclul superior de studii universitare, a cărui finalitate este dezvoltarea cunoașterii prin cercetare științifică originală, dar, acest doctorat nu conferă titularului și talentul pentru a scrie opera sa literară.Marii noștri scriitori, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Nichita Stănescu, nu au fost doctori, dar au avut talent.Se pare că scriitorii care își cunosc limitele talentului abuzează de etalarea titlului academic. Scriitori clujeni ca Horia Bădescu, Constantin Cubleșan, Ionuț Țene, Irina Petraș, nu își etalează titlul academic luat pe drept. Lumea cititorilor puțini sunt cei care pot sesiza în cadrul unei lucrări literare, fie poezie, proză sau eseu, diferența dintre talentul autorului sau știința acestuia de a scrie frumos, inteligent, învățată la școală și universitate, dar fără talentul înnăscut.

De regulă, cititorii îi consideră pe scriitorii cu știința scriiturii doar nişte autori de literatură fără fiorul liric și acuratețea textului, dar îi tratează ca atare, ocolind posibilitatea de a-i plasa în constelaţii literare mai avantajoase, estetic vorbind. La rândul lor, scriitorii cu știința scriiturii învățată în universități, fiind chiar universitari, nu insistă în această direcţie, preferând de obicei să etaleze argumente de felul celor prezentate mai sus, dominate de asumarea cunoscutului paradox al autonomiei. Ei susţin ideea că ceea ce publică face parte din literatură şi în acelaşi timp este independent faţă de aceasta, dar tratează întrucâtva superficial aspectele strict literare, acordându-le maximă atenţie, în schimb, celor tematologice. Drept urmare, latura literară a a operelor nu este aprofundată. Se întâmplă aşa şi fiindcă lecturile cititorilor sunt în general restrânse la o arie de texte anume, preferinţa pentru analizarea din interior a domeniului preferat fiind evidentă. De altfel, este în mod obiectiv dificil să fii în acelaşi timp un bun cunoscător al scrisului în universitate şi să ai o întinsă cultură literară, dar fără talentul dat de Dumnezeu și din naștere. Socotiţi de către cititorii avizați o categorie modestă sub raportul talentului (nu şi a celei intelectuale), scriitorii cu talentul înnăscut fac în mod vădit parte din tabăra antielitiştilor, a celor convinşi că literatura poate fi nu numai rodul unei „naşteri”, dar şi cel al unei ingeniozităţi suficient de ascuţite. Ei consideră, apoi, că literatura este o chestiune fără legătură cu credinţa cvasireligioasă în frumos. Se observă numaidecât că acest mod de a vedea lucrurile este împărtăşit de cititori cu numeroşi alţi oameni de azi. Un argument în plus pentru convingerea că mentalitatea lor este suficient de interesantă spre a face subiectul unei cărţi. Iată câteva dintre cele mai importante elemente ale esteticii manieriste, scrise de universitarii scriitori, aşa cum au fost sistematizate de Gustav René Hocke. Punctul de plecare este conceptul, nu natura. Sunt căutate legităţi ale artificialului. Este ţintită armonia contrariilor, orice devenind compatibil cu orice. Activitatea artistică este intelectualizată. Se renunţă la principiul verosimilităţii. Manierismul este o ars combinatoria, dar şi o artă a derivărilor. În general, sentimentalismul este refuzat, mizându-se pe efecte detectabile cerebral. În mod evident, aceste caracteristici apar şi în poezia scrisă de profesori și universitari fără talentul înăscut, unde sunt imaginate lumi coerente, dar neverosimile, relaţii de neconceput în literatura realist... În operele acestora, se mizează pe tensiuni conceptuale.Procedeul combinărilor este favorizat de logica ezistențialistă. Arta derivărilor se exprimă adesea prin extrapolare, procedeu predilect al universitarilor și al profesorilor.. Personajele din operele lor acuză un schematism specific, fiind structural inapte pentru relaţii amoroase interesante ca literatură. Poezia lor este rece, fără sentimente, cu metafore absconse, ne înțelese.

Reluând discuţia, urmărim de această dată mai puţin specificul estetic al operelor scrise de universitari şi mai mult felul de-a vedea lucrurile al acestora, în ceea ce priveşte scrierea şi lectura textelor lor preferate. De această dată, ne interesează în special autorul manierist şi, prin extensie, omul manierist, în calitatea lui de strămoş literar al scriierilor din care lipsește talentul înăscut. Riscurile unei asemenea apropieri sunt evidente, cel puţin din punctul de vedere al literaţilor. Dacă este admisibil să discutăm cu oarecare reverenţă despre Dimitrie Cantemir, vede actul de-a face literatură într-un fel oarecum înrudit cu acela al universitarilor de astăzi, mai mult chiar, încarnează un tip uman ilustrat în zilele noastre inclusiv de către universitari.Cititorii avizați ar putea, eventual, să admită că operele universitarilor reprezintă nişte forme culturale degradate, caricaturale, lipsite de vreun interes major.

Observăm că universitarul, în calitate de autor şi de cititor specializat, ar putea fi eventual declarat înrudit cu ultima dintre aceste categorii sociale, cu menţiunea că asemănările se limitează la sfera atitudinii faţă de cultura dominantă. Spre deosebire de boemul tradiţional, universitarul român este, după cum am mai arătat, o persoană aranjată din punct de vedere material, de regulă în urma unor profesii legate de catedră. ’Manieristul’ va convinge prin arta sa când este vorba despre o personalitate saturniană, tragică… ajunsă la eşec.Universitarul va eşua în arta sa, atunci când tensiunea lui faţă cu eşecul nu e decât artificială. Va eşua de asemenea când nu se va mulţumi doar să copieze ’manierisme’, ci va tinde să imite forma exterioară a imaginii esenţiale demonice, proprie unor manierişti cu adevărat creatori.

Niciodată o operă literară scrisă de un talent înnăscut și educat nu va fi depășită de o opera scrisă de un autor cu știința scriiturii. Însă există riscul ca autorul cu “știința scriiturii” să se impună prin relațiile sale profesionale și sociale.Vezi doamne! “ Sunt profesor universitar!“

La care mai adug faptul că etalarea titlului de doctor la o creație literară, la o manifestare culturală e lipsită de bun simț, atunci când alături ai colegi participanți cu doctorat, dar care nu-și etalează titlul academic.Să fie lipsa talentului și sindromul inferiorității față de ceilalți și adunci își ”zornăie ”titlul academic?

 

Al. Florin Țene

23-11-2024 

 

Adevărul de sub masca scriitorului

De cum au intrat hoardele Armatei Roșii în țară, Mircea, aflându-se la moșia din nordul țării, unde în cerdacul conacului își sorbea de dimineață paharul cu vin adus de Ioana din pivniță, și-a zis în gând:” Ăștia nu mai pleacă. Așa au încercat să facă ăst lucru și după Războiul de Independență! Dar nu le-a mers! Regele nostru i-a îmbarcat în vagoane păzite de ai noștri și trecuti cu forța dincolo de Nistru…”

–Mărine! A strigat scriitorul la grăjdar. Pune caii la trăsură că mergem la Ieși!

– Nțeles boierule! Care cai îi înham?

-Mișu și Steluța! I-a răspuns scriitorul, sorbind cu sete ultima gură de vin.

-Ioanăă!

-Spuneți boierule! I-a răspuns femeia, care deretica prin bucătărie.

-Umple trei damigene cu vin, din ăla negru, butoiul din fundul pifniței…și mai punem un pahar…

-Acuș…acuș!

După ce a mângâiat-o pe fund, femeia trecută de 30 de ani, a intrat din nou în casă de unde a luat un tâlv, cu care a coborât în pivniță.

Mircea, s-a ridicat de pe șezlong, intrând în camera unde își avea biroul și biblioteca. A mângâiat zecile de cărți publicate, cu gândul zburând spre viitorul ce-l bănuia că v-a tulbura istoria locurilor.S-a așezat pe scaunul din spatele biroului, Mircea a luat ziarul sosit de la Iași, cu șareta, adus de dimineață, de poștașul Marin.L-a desfăcut, și-a pus ochelarii pe nas, pe care i-a luat cu mâna stângă, în dreapta ținea publicația ce mirosea, încă, a cerneală tipografică:” „Lângă Târgu Frumos, oraş deschis aproape de Valea Siretului, s-a dat dovadă de rezistenţă eroică. Zona fiind situată în coasta Iaşilor, important punct strategic pentru Armata Română, sacrificiul soldaţilor a fost pe măsură. Să nu uităm că o altă componentă strategică ce trebuia apărată era calea ferată ce lega Paşcaniul de sudul ţării. Nu în ultimul rând, trebuiau apărate osemintele lui Cuza din Palatul de la Ruginoasa. Foarte multe aspecte ce ţin de patriotism au contribuit la îndârjirea cu care s-au luptat soldaţii români în bătălia pentru Moldova. Unul dintre aceste simboluri invocate pentru determinarea ostaşilor era protejarea rămăşiţelor pământeşti ale lui Cuza“, a declarat profesorul Ionescu pentru „Ziarul de Iaşi“. În perioada premergătoare bătăliilor de la Târgu Frumos, Armata Roşie înaintase în Moldova şi ocupase o mare parte a regiunii de nord a acestei provincii istorice. La Botoşani chiar a fost constituit un Comitet de conducere autonom pe 7 aprilie 1944, structură sprijinită de militarii sovietici. Eveniment este cunoscut în istoriografie drept „Republica Sovietică Socialistă de la Botoşani“. De aici, din nordul Moldovei, sovieticii se pregăteau să invadeze restul ţării. Conform informaţiilor relatate de profesorul Ionescu, rezistenţa Armatei Române şi a celei naziste a respins primele atacuri sovietice şi frontul se stabiliza iniţial pe linia Rădăuţi-Suceava-Fălticeni-Târgu Neamţ-Paşcani-Tg Frumos-Iaşi. Însăşi capitala Moldovei era într-o situaţie delicată, spune Ionescu. „Partea de Nord a Iaşilor era sub ocupaţie sovietică, iar spre sud încă era sub controlul armat român şi german. Situaţia era una delicată pentru Iaşi, astfel că s-a pus în aplicare Planul de evacuare nr. 111 al mareşalului Antonescu. Începerea evacuarea administraţiei, a unor instituţii publice şi a unei părţi a populaţiei spre sudul ţării. Inclusiv arhivele au fost transportate spre alte oraşe din Muntenia“, spune Ionescu. Rezistenţa românilor şi germanilor a durat până pe 20 august 1944, atunci când sovieticii conduşi de mareşalul Rodion Malinovscki au spart frontul Iaşi-Chişinău. „Când ne referim la frontul Iaşi-Chişinău trebuie să amintim neapărat că acesta era unul dintre cele mai întinse din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Căderea liniei de apărare de pe acest aliniament a distrus complet sistemul de apărare german din sud-estul Europei, precum şi cel de aprovizionare a Germaniei cu petrol şi cereale. Din cauza spargerii frontului pe linia Iaşi-Chişinău, armata sovietică avea cale liberă să înainteze prin Moldova direct spre Bucureşti“, a indicat Ionescu. În consecinţă, având în vedere aceste fapte, răsturnarea din fruntea ţării a mareşalului Antonescu a fost grăbită. Dacă iniţial tânărul rege Mihai I şi liderii partidelor politice stabiliseră „puciul“ îndreptat contra lui Antonescu pe 26 august 1944, situaţia dramatică din Moldova a necesitat devansarea acestui moment cu trei zile, pe 23 august. Consecinţele actului întreprins la acea dată au marcat întreaga ţară pentru jumătate de veac. După 23 august 1944, Partidul Comunist Român (sprijinit făţiş de Armata Sovietică) ataca pas cu pas instituţiile statului, miza fiind preluarea puterii totale în stat şi societate. La acea dată, fiul localității Verșeni, unul dintre „tovarăşii de drum“ ai comuniştilor, într-un deja celebru articol de presă redactat în anul 1945, arăta că pentru România „Lumina vine de la Răsărit!“ Istoria postbelică a României este într-o foarte mare măsură istoria unei tragedii naţionale. Intervalul mărginit de momentul „întoarcerii armelor“ şi de cel al proclamării Republicii Populare abundă în „semne ale sfârşitului“, care prevesteau apusul unei epoci. Distrugerile războiului, represiunea îndreptată împotriva opoziţiei politice, teroarea administrativă, seceta şi foametea ce au urmat completează acest „scenariu apocaliptic“, în care se dădeau lupte grele pentru revenirea la democraţie şi normalitate în viaţa publică. „Zorii“ unei lumi noi „propovăduiţi“ de mişcarea comunistă se aflau în antiteză cu sistemul de valori, cu practicile politice şi viaţa cotidiană a României interbelice, la care elita politică se raporta chiar şi după derapajele perioadei proxime celui de-al Doilea Război Mondial. Istoricul bucureştean Adrian Majuru arată că aceste inversări de roluri sociale şi valori au dus la intrarea României în „malaxorul unui experiement istoric traumatizant“.

Citind aceste rânduri, Mircea, a ieșit val-vârtej din cameră și coborând în curtea conacului a strigat la birjar.

-Mărineee! Nu înhăma caii.Plecăm pe înserate…Mă Auzi?

-Vă aud, Coane!

Mircea s-a întors grăbit în camera de lucru și a început să scrie, un articol, înmuind penița tocului, din când în când, în cerneala din călimara din cristal cu capac de argint. După ce-a termină textul se gândește ce titlu să-i dea.”Parcă ar fi bine să-l intitulez,,Soarele  răsare de le Est. ” E bine, e bine…e propagandistic.trebuie să mă am bine cu ei.Ăștia pe unde intră nu mai pleacă…”Și-a zis Mircea, recitind și corectând textul, pe ici, pe colo. După ce l-a transcris pe curat, l-a introdus într-un plic, băgându-l cu grije, între două cărți, în geanta din piele de porc pe care o pregătise pentru plecare.” O să facă și aici colhozuri ca la ei. Foamea o să pună stăpânire pe țărișoara noastră.Neapărat trebuie să mă iau bine cu ei, să-mi rămână moșioara mea.”

Spre amiază, la porunca boierului, Marin a tras trăsura la intrarea principală a conacului, în care Ioana a pus damigenele și câteva bagaje ale lui Mircea.Acesta și-a luat geanta cu articolul și câteva cărți de-ale lui pe care dorea să le dea criticului literar Gabi Brăileanu și prozatorului Ianis Teodorescu.

Urcat în trăsură și Marin pe capra acesteia au ieșit pe marea poartă a conacului, deschisă de Ioana, trecând peste pod, în trap.

-Drum bun, boierului! A auzit din urmă Mircea urarea femeii pe care, din când în când, o avea, pe fânul din hambar.

Trecând prin Dolhasca a privit cu nostalgie casa în care având o aventură cu Lenuța, unde a stat câteva zile, scriind ”Pagini înroșite ”, după care a legat o prietenie cu poetul Vlahia. Ajunși la Pașcani, Marin a oprit la o fântână pentru a adăpa caii, dintr-un jghiab scobit într-un trunchi de stejar.Le-a scos zăbalele, și cu o cârpă aspră i-a masat gâturile, în timp ca caii sorbeau însetați apă.”Aici m-am născut.Câtă vreme a trecut…Doamne cum se scurge timpul! ”.A meditat Mircea, stând pe un pietroi de lângă izvor.

Ajunși la Iași au tras la Hotelul ”România”, iar Marin după ce a descărcat bagajele urcate în cameră, s-a întors în seara aceea la moșie.

Mircea după ce s-a spălat într-un lighiat așezat pe lavoar, și-a pus papionul, și-a îmbrăcat haina pepită și ”glonț” s-a dus la redacțai ziarului ”Flacăra Iașului”, unde l-a găsit pe Dan Tomescu redactorul șef, căruia i-a dat articolul care a apărut a doua zi.

Ieșind din hotel pe la orele 11, recepționerul i-a înmânat o scrisoare de la comandamentul Armatei Roșii , semnată de generalul maior Dmitri Pavlov, în care îi mulțumea, în limba română, pentru articol. In scrisoare i se comunica să se prezinte urgent la București la tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej, sau Ana Pauker pentru primirea unei înalte funcții.Scrisoarea se încheia cu: ”Trăiască prietenia Română Sovietivcă- Да здравствует румынско-советская дружба!” ss gen. Maior Dmitri Pavlov.

În ziua aceea și-a  pregătit bagajele pentru București. Și-a cumpărat un costum gri, un papion roșu, a intrat în librăria din Piața Unirii, de unde și-a cumpărat ultimile sale cărți, pentru a le da lui Dej și mai marilor zilei cu autograf.A trecut strada la librăria ”Cartea Rusă ”, de unde a cumpărat ”Opere” de Iosif Vissarionovici Stalin. Obosit după acest periplu prin Iași, a luat o birje și s-a dus la gară de unde a cumpărat opt bilete, practic un comartiment, clasa a întâia, la acceleratul de a doua zi pentru București.S-a întors cu aceași birje la hotel și până seara târziu a scris la romanul ”Mihai Pasăre ”, primul roman scris în spiritul realismului socialist. La miezul nopți romanul era terminat, scris pe un caiet de dictando.”În tren îl corectez. Și apoi îl dau la editura politică, când ajung în Capitală. ”

Dimineața, după ce și-a făcut toaleta, s-a piptănat, dând părul peste cap, și-a aranjat papionul roșu la gât, și-a pus lucrurile în geamantan, iar caetul cu romanul l-a strecurat în geanta din piele de porc.A coborât la recepție, a chemat majordomul hotelului să-i ducă bagajele la trăsura din fața hotelului.

A ajuns în gară cu zece minute înainte de a pleca garnitura trasă de o locomotivă Pacific cu botul ascuțit, Mircea a admirat bielele și manivelele strălucind ca aurul.Locomotiva pufăia, aruncând în lături aburi.”E construită la Reșița ”, și-a zis, urcând în vagon, ajutat de birjar.A intrat în compartiment, aranjându-și geamantanul cu alămuri de aramă, în plasă, iar geanta cu manuscrisul romanului.a pus-o pe un loc în față, lângă geam.I-a dat birjarului bacșișul. După care acesta a coborât, amestecându-se în mulțimea de pe peron.

 Garnitura s-a pus în mișcare, la începu încet, apoi, din ce în ce mai repede.Privind pe fereastră, Mircea, gânditor și-a făcut o retrospectivă a subiectului romanului pe care l-a scris, Apoi deschide caietul și începe să mai scrie pagini, după pagini.Încât, până a ajuns la București cantitatea paginilor s-a dublat.În Gara de Nord un hamal cu căruciorul i-a dus bagajele până la un taxiu din fața gări. A tras la hotelul „Athene Palace„, unde reținuse telefonic o cameră.

A doua zi s-a prezentat la  Comitetul Central PMP, unde încă de la intrare era așteptat.A fost dus, însoțit, de o tovarășe la cabinetul tovarășului Dej.În anticameră se afla o secretară care țăcănea la o mașină de scris.

-Așteptați tovarășe Mircea! Tovarășul Prim vorbește la telefon cu Moscova. Luați loc!

S-a așezat pe un scaun plușat cu pânză roșie și a început să privească tablourile de pe pereți.Marx, Engels, Lenin, Stalin pe un perete în spatele secretarei.” Barbă albă, barbă neagră, barbă cioc, barbă de loc.” Și-a zis în gând autorul romanului pe care îl avea în geantă, încă în manuscris.În față, adică în lateralul scaunului pe care se așezase Mircea, tronau: Dej, Ana Pauker, Chișinevschi și Petru Groza.Privindu-i scriitorul și-a zis în gând: ”Dej ce-a făcut în vrej, Ana evreica a încecat țăranii în Beica, Chișinevski  este un scaraoschi, iar Groza care a trădat… mimoza. A tunat și i-a adunat.”Și-a zis zâmbind,

-Tovarășe Mircea sunteți așteptat de tovarășul Prim!

Nu fără emoție, Mircea a ciocănit în ușa masivă de stejar, sculptată, și nu a intrat până nu a auzit invitația din înăuntru.

-Intră!

De cum a intrat a salutat cu lozinca zilei, impusă de propaganda sovietică, adică rusă.

-Trăiască prietenia de nezdrucinat dintre Uniunea Sovietică și Republica Muncitorească România! Salutând militărește.

-Trăiască! A răspuns, Dej.Probabil plictisit de lungimea acestui salut pe care îl aude de zeci de ori, bașca, că îl citește pe fiecare document și cerere pe care le primește.

-Ia loc tovarășe Mircea!

-Mulțumesc! I-a răspuns așezându-se pe un scaun capitonat cu piele de căprioară, din fața biroului masiv la care stătea Prim Secretar al Partidului Muncitoresc Român.

-Dragă tovarășe, ți-am citit articolul publicat la Iași, și în dimineața aceasta manuscrisul romanului pe care l-ai scris, și probabil că-l ai în geantă.Îl am și eu în fotocopie.

-Da!?

-Au avut grije prietenii noștri de la NKVD. E un roman foarte bun.E scris în spiritul realismului socialist* venit de la tovarășii noștri de la Răsărit!Dar…să fim concreți! Te duci, dragă tovarășe la Editura Cartea Rusă, că ți-l publică imediat.Va fi obiect de studiu în școli și facultăți.Am vorbit deja cu tovarășii! În al doilea rând, peste o lună avem alegerile.La propunerea lui Petru Groza vei fi Președintele Marii Adunări Naționale.Toți tovarăși de nădejde!

Mihai era uluit ce dăduse peste el.

-Era să uit… am trimis o directivă la tine, unde ai moșia, să nu se atingă nimeni de averea ta.Știu că ai copii, muiere…dar s-o lași mai moale cu …Ioana.Sunt, aici, tovarășe mai bune…Dej a dat să zâmbească, apoi s-a abținut.Trebuie să-ți spun că am intervenit drastic la comandamentul sovietic din Iași, că o grupă de soldați ruși au băut un butoi de vin din pivnița ta și au…mă înțelegi pe Ioana…

Mircea s-a înroșit la față și nervos a scos batista cu care și-a șters sudoarea de pe frunte.

-Nu te îngrijora! Totul s-a rezolvat.Noroc că familia-ți era la Pașcani.Poți să pleci! Nu uita, du-te acum la editură.

-Să trăiți!Mulțumesc! Traăiască prietenia de nezdruncinat…

-Lasă, lasă, o știm…

*Realismul socialist reprezintă doctrina comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, privind stilul și conținutul obligatoriu al creațiilor din domeniul literaturii, artelor plastice și muzicii, directive care mai târziu – după cel de-al doilea război mondial a fost impus în toate țările ocupate de URSS.

Mihai a ieșit cu spatele la ușe, de era să se lovească la ceafă.

Secretarea ascultase la căști și stenografiase toată discuția din birou.

-La revedere tovarășe secretară!Aceasta dându-și o cască jos de la urechea dreaptă, iar răspuns cu un accent rusesc.

-La revedere tovarș Mircea.

*

Toamna l-a găsit pe Mircea președinte al Marii Adunări Naționale, iar romanul ”Mihai Pasăre ”, apărut într-un tiraj impresionant, a fost distribuit la bibliotecile din toată țara și în toate librăriile, inclusiv cele sătești și coperativele cu raion de carte.

În liceele în care se făceau doar zece clase, era obligatoriu, ca elevii să citească acest roman.Erau subiecte de toate felurile,  suceau personajele cărți pe toate părțile.Era obligatoriu să ști pe dinafară pasage importante.În timp ce marele poet Eminescu era interzis, alături de Arghezi și mulți alți.

Locuind într-o somtuasă vilă din cartierul Primăverii, în fiecare zi la ora 10 dimineața venea o mașină Volga cu girofan să-l ia pentru a-l duce la sediul Marii Adunări Naționale, adică la Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, care fusese expropiată de guvernul comunist.

Acolo, în biroul mare și somptuos, avea timp berechet să scrie nesfârșite articole în care  ridica osanale PMR și tovarășului Dej.

Într-o zi, pe la prânz, înainte de a se duce la restaurantul instituției pentru a servi masa, a auzit ceartă la intrarea instituției.A deschis masiva ușe de stejar pe care se mai vedeau crucile sculptate, dar acoperite cu pergament.Și a întrebat secretara ce se întâmplă.

-Nu știu tovarășe președinte!

Atunci a coborât cele patru trepte și l-a întrebat pe milițianul de la intrare care vocifera cu o țărancă, având o hârtie în mână.

-Ce se întâmplă, tovarășe plutonier? De ce această gălăgie, care nu ne lasă să lucrăm pentru popor?

-Tovarășe președinte, fomeia asta, dorește să vă deranjeze cu o țidulă, cică…

-Las-o să vină la mine!

-Mai e cu un domn! Zică-se că-i avocat…

-Să urce și tovarășul!

-Mircea a intrat în anticameră, unde era secretariatul.

-Tovarășa Sanda, să lăsați să intre numai femeia, dar înainte înregistrează-i țidula!

-Am înțeles tovarășul președinte! I-a răspuns cu drăgălășenie femeia.Dar…să nu uit! Diseară fă-ți liber și vno la mine…Sunt liber.Ai mei sunt la moșie.Îți trimit Volga!

-Așa voi face!Zâmbind.

În clipa când Mircea închidea ușa în urma lui, a intrat femeia cu zapisca în mână, scrisă de avocat.

-Domnul să stea afară! S-a răstit secretarea la avocat, care auzind spusele secretarei s-a retras, închizând ușa. Dă-mi documentul femeie!

Secretarea a luat hârtia, a citit-o pe îndelete, apoi, tacticoasă, a înregistrat conținutul într-un registru, dându-i un număr.

-Acum poți să intri la tovarășul președinte! Să nu vorbești mult că tovarășul are mult de lucru…

-Am înțeles doamnă secretară!

Femeia, îmbrăcată în straie țărănești tradiționale, având o vorbă dulce moldovenească, a ciocănit în ușa masivă și nu a intrat până ce nu a auzit vocea baritonată a lui Mircea.

-Sărut mâna, boierule! Și dă să-i sărute mâna, pe care Mircea o retrage cu brutalitate.

-Lasă…lasă! Ce te aduce femeie tocmai în capitală?

-Boierule…e bai mare! Îi răspunde femeia mutând hârtia dintr-o mână în alta.

-Dă-mi-o încua!

Femeia îi întinde cererea cu mâinile tremurânde.Apoi își trage baticul negru sub barbă. În timp ce citește Mircea cererea, femeia își soate o batistă înflorată de sub bete cu care își șterge transpirația de pe frunte.

După ce citește cererea, Mircea, stă puțin pe gânduri.

-Și de unde zici că ești femeie?

-Din Botoșeni boierule!Unde s-a născut Mihai al nost!

-Și de ce a fost condamnat la moarte bărbatu-tău? Ce fapte grele a făcut?

-Păi conașule…A început să vorbească femeia, apărându-și bărbatul ca Vitoria Lipan din „Baltagul„.În primă dată, boierule…

-Nu sunt boier! Sunt tovarăși!

-Să mă iertați domnule-tovarăși eu nu pot să fiu tovarăși cu dumneata că nu mâncăm din același blid.

-Bine…bine!Spune mai departe!

-Să vă spun…Ștefan al meu, nu a vrut să se înscrie în colhoz…

-Colhozul e la prietenii de la Răsărit, la Întovărășire și CAP

-Așa, dar tot dracu ăla e…

-Zii!

-Apoi l-a găsit cu ceva grâu ascuns într-o groapă sub pat.Să avem și noi pită.Că pâinea e pe cartelă pentru orășeni, dar noi…și cea mai grea greșeală a fost că a dus mâncare la partizanii ascunși la Dorna! Erau foștii lui camarazi cu care au luptat pe front.

-Am înțele!

Mircea a scos stiloul marca kawco cu peniță din aur din buzunarul hainei și a scris ceva, foarte scurt, pe colțul cererri.

-I-a femeie hârtia, și mergi sănătoasă!

-Mulțumesc boierule, și dă să-i sărute mâna!Pe care Mircea o retrage cu brutalitate.

Ieșind din birou, secretara o privește întrebător.

-E bine doamnă! Îi răspune cu un zâmbet perceptibil.

-Sănătate!

Ieșind, pe o canapea tapițată cu pluș de culoare bordo, aștepta nerăbdător avocatul, având în mână mânerul unei serviete din piele neagră.

-E?! Cum e tovarășa Sucală?

-Bine, domnule avocat! M-a primit, m-a ascultat, e bine!

-Dă-mi hârtia să văd!

A luat din mâinile femei cererea și văzând ce scrie pe colțul ei, a îngălbenit.

-Ce scrie domnule avocat?

-”Da! De acord cu condamnarea la moarte. 11 ianuarie 1958.”

-Rău de tot!E de acord cu condamnarea la moarte a bărbatului tău, Sucală!

-Aoleo! Nu mă lăsa Doamne! A început să se vaite femeia, ștergându-și lacrimile de pe obraz.

Ieșind din clădire, polițistul a privit în urma lor cu oarecare empatie.

Femeia a scos dintr-o altă batistă o sumă de bani, din care se vedeau câțiva poli* și i-a întins avocatului.

-Onorariu, domnule avocat…

-Să-ți dea sănătate Dumnezeu! Mergi sănătoasă!

Două zeci lei de hârtie.

-Mulțam, domnule! Mă duc la Jilava să-mi văd bărbatul și apoi la Filaret să iau RATA de Suceava.

Femeia s-a pierdut în mulțimea cenușie de pe bulevardele bucureștene.Avocatul s-a urcat într-un taxiu parcat lână crucea de la capătul aleeii ce ducea la Mitropolie.

*

Pe la ora 17,  Volga a oprit la intrarea în clădire.Nu peste puțin timp a coborât și Mircea care s-a urcat alene pe bancheta din spate.

Până a venit Sanda cu Moskvich 403 al  Marii Adunări Naționale, Mircea a scris la un roman în care asemuia pe Gheorghe Ghiorghiu Dej cu Ștefan cel Mare.Era singur. Familia îi era plecată la moșia din Moldova.

Într-un târziu a auzit motorul autoturismului.”O să ne distrăm de minune.în sufragerie am aranjat masa cu tot ce trebuie, ajutat de bucătăreasa restaurantului partidului.Am pus sucuri naturale și mai ales whisky adus special de ambasadorul Marii Britanii pentru noi, ăștia mari. Am adus jamboane de porc, friptură de căprioară.asta e vânată de mine și pregătită de Marița partidului.Trai neneică!.Poporul în numele căruia vorbim moare de foame.Dacă e prost și ne suferă.Să sufere!” Gândea așa în momentul când Sanda i-a sărit de gât.

-Mă bucur că ai venit porumbiță!

-Cum să nu vin dragă președinte!? Tocmai la marele scriitor să nu vin?! M-am dus eu la secretarul de partid la fabrica la care lucram, și să nu vin la președintele meu?

Mircea, auzind-o cum vorbea a mângâiat-o pe fund și apoi i-a strecurat mâna prin bluza de mătase deschisă, ciupind-o de sânii, încă tari ca piersica coaptă.

-Stai cuminte! Avem destul timp!

-Ai dreptate…Să mergem în sufragerie…

Intrând aici femeia a fost impresionată de spațiu și mai ales de bunătățile de pe masă, de cristalele ce străluceau și tacâmurile de argint poleite cu aur.

-Ce bine stai dragul meu1 A îndrăznit să-i zică.

-Da! O parte sunt ale mele, cealaltă este al fostului propietar a cărui casă i-a fost expropiată de partid.A fost casa lui Radu Gyr, profesor universitar, poet și legionar. Șef de cuib.Acum e la răcoare!

-Merită tovarășe președinte! A exploatat poporul!

-Nu l-a exploatat el!Alții.Însă a scris ce nu trebuia!

-Înseamnă că, dacă, doamne ferește, suntem alungați de la conducerea țării, dumneavoastră intrați la pârnaie? Că, de…ați scris cum a făcut și ăsta!

-Cei care vor veni, peste ani, vor fi infectați de doctrina comunistă, și zeci de ani, nu ne vor condamna.Ba, chiar ne vor lăuda, ne vor publica operele noastre scrise în spiritul realismului socialist.Fiindcă poporul e prost.E mai ușor, draga mea, să minți mulțimea, decât o persoană.Ăsta e purul adevăr.Hai să bem.În timp ce vorbeau, Mircea a turnat whisky în păhăruțele de cristal și ridicând paharul l-a întins către mâna lui Sanda.

-Când ne-o fi mai rău, așa să ne fie! Noroc…scumpete!

-Bine zici! Așa să dea Dumne…și-a dat peste gură, destinul!

Până a se îmbăta, s-au dus în dormitor, dezbrăcându-se din mers, aruncând hainele pe unde au apucat.Fiind un pat nou, nu a scârțâit deloc. Au adormit îmbrățișați până dimineața.

-Azi nu merg la birou! Dacă întreabă vreun tovarăși să le spui că sunt plecat pe teren, în documentare.

-Am înțeles! Ordinul, ordin!

Mașina Marii Adunări Naționale a sosit într-o jumătate de oră, la telefonul lui Mircea.

-Pa! Iubitule!

-La revedere tovarășa!Să ai grije de documentele din geantă să le duci la birou. A strigat în urma ei Mircea, ca să audă șoferul.

Pe la ora 10 a venit menajera de la Gospodăria de Partid care a făcut curățenie în toată casa.Între timp a telefonat lui A.Toma  stabilind cu el decretul de schimbarea Societății Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor. Asta, la propunerea tovarășilor din conducerea Uniunii Sovietice.

-Tomică, tatâ! Mâine la CC stabilim lista cu scriitorii pe care îi excludem.

-Așa facem tovarășe! Cine nu a fost cu partidul nost, n-are ce căuta.Așa spne și tăticu Stalin.

-Ai dreptate! Mâine ne vedem! Traiască prietenia Română Sovietică!

-Traiască! După care s-a auzit clinchetul de închidere al telefonului cu manivelă.

Mircea și-a frecat mâinile că o să facă o treabă bună, când din nou a sunat telefonul.

-Alo! Da! Eu…M-ai căutat la birou? Plec pe teren…

-Dragă prietene, se auzea în cască, sunt Ionel fratele lui Ciobănel, epigramistul arestat…

-Da…da…știu!Prea a zis-o în epigramă1

-Te rog, scoatel din închisoare….e un mare epigramist!

-Nu se poate Ionele! Înainte de toate e Partidul! Nu se poate! Nu înțelegi? Trântind receptorul negru de ebonită.”Despre ce epigramă o fi vorba?Dau un telefon la Direcția Presei. ”Zicând așa, formează numărul centralei CC, învârtind manivela telefonului, cerând telefonistei Direcția Presei.Acolo a vorbit cu ofițerul Titu Popescu, scriitor, și ofițer de securitate.Acesta i-a spus epigrama pentru care epigramistul Ciobănel face pușcărie.

”Despre demnitarii Republicii Populare Române.

 Cine-i mare, dă din mână şi-are 4 la română?

Cine-i la academie şi-are 4 la chimie?

Cine-n ţară este tare şi-are 4 la purtare?

Toate trei de le ghiceşti, 20 de ani primeşti.„

Auzind acest catren, Mircea a început să râdă, să râdă, diabolic, încât menajera îngrijorată l-a întrebat:

-S-a întâmplat ceva?

-Nimic, tovarășa!

Și râsul diabolic a continuat străbâtând geamurile vilei până în strada pustie.

 

Al. Florin Țene