Din tiparniţele presei codrene și chiorene

                                                                 de Ana-Cristina Popescu

Anul acesta am primit o invitație de colaborare la o revistă de cultură, literatură, artă, religie și tradiții din nordul țării, din Maramureș, de la directorul general al revistei, Radu Botiș, o colaborare ce mă bucură, dat fiind faptul că publicația este extrem de valoroasă, promovând valorile culturale românești.

Revista „Izvoare codrene și chiorene“ apărută sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști, a fost fondată în mai 2010 de poetul Vasile Dan Marchiș și a biruit timpul datorită unor oameni de cultură, mereu în slujba condeiului, literaturii și artei, Radu Botiș, director general, Gelu Dragoș, director executiv, Olimpia Mureșan, director cultural-artistic, Mihai Zimcală, redactor șef, Mircea Botiș, Vasile Bele, șefi departament publicații, Maxim (Iulian-Maxim) Morariu, editorialist.

 Colegiul de coordonare al revistei, alcătuit din preoți, profesori, iubitori ai cuvântului, au dat glas publicisticii literare, istoriei, tradițiilor și obiceiurilor din Țara Codrului și Țara Chioarului și nu numai, făcând înconjurul țării și adunând în paginile ei nestemate culturale, literare și artistice ale oamenilor de litere, științe și arte.

Nr. 16-17 din 2019 al revistei a adunat în rândurile ei autori de renume și publicații valoroase menite să străbată veacurile prin informațiile oferite, prin talentul artistic ce a stat la baza apariției lor pe hârtie prin îmbinări de sunete și litere în cuvinte cu suflet, în cuvinte potrivite să atingă și să miște inima și mintea cititorului.

Despre Simpozionul „Centenarul Marii Uniri“ din cadrul Festivalului „Toamnă someșeană“ de la Ulmeni – Maramureș a vorbit în paginile revistei Olimpia Mureșan promovând viața culturală și tradițiile zonei. Totodată apar informații și despre premiile Uniunii Ziariștilor Profesioniști pentru Anul Centenar 2018, dar și despre Centenarul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România 1919 – 2019.

Revista ce însumează 242 de pagini are un conținut istoric și etnografic bogat. Astfel cititorul se bucură să obțină informații despre viața socială, economică și culturală a oamenilor din diferite regiuni, într-o anumită perioadă de timp ca de exemplu mărturiile despre Țara Năsăudului în perioada Primului Război Mondial sau despre localități din nordul țării, localități bogate în istorie și tradiții precum Lucăcești, situată în nord-vestul Țării Chioarului sau Pribilești, comuna Satulung unde se află și Castelul Teleki, despe satul Tohat, localitatea natală a scriitorului Petru Dulfu, despre satul Țicău, despre frumoasa Țara Codrului, mai multe materiale, printre care se numără și frumoasele rânduri dedicate orașul Ulmeni din Țara Codrului de către Andreia-Roxana Botiș, despre bogatele tradiții din Chiuzbaia, într-un alt material despre bogatele tradiții din Vișinelu,judeţul Mureș, dar și o călătorie pe urmele lui Dumitru Fărcaș în localitatea Groși, Maramureş.

Cititorul se mai poate documenta din rândurile revistei și în legătură cu alte zone din țară, zone bogate în tradiții, istorie și cultură, datorită reportajelor, datorită recenziilor făcute unor lucrări științifice de către autorii ce au pus umărul prin slove aurite la apariția revistei.

Tot în acest număr al revistei întâlnim materiale despre dezvoltarea personală prin prezentarea volumului „Arta de a învinge“, autor Minodora Ion, teologice și filosofice „Mi-ka-El (cine e ca Dumnezeu)“, Angela-Monica Jucan, didactica, „Școala între motivație și motivare“, prof. Mircea Botiș și pr. Radu Botiș, editoriale, poezie, proză.

Este lăudabilă munca depusă în sprijinul apariției revistei menite să poarte prin cuvânt istoria, tradițiile românești, valori literare, culturale  și artistice, după cum frumos spune Marian Malciu în rândurile publicației prin „Sonetul cuvântului“, „Cuvântul e deasupra mea și-n mine, / În toate cele pe pământ lăsate / Și-n lucrurile nevăzute, toate, / În râuri, mări, oceane cristaline.“ Prin cuvânt iau ființă toate și el poartă cu sine bucuriile, durerile, toată învățătura, arta și știința lumii. Prin cuvintele revistei vor gusta eternitatea obiceiuri, tradiții, istorii și mărturii și se vor bucura de aprecierea multor generații.

ANA-CRISTINA POPESCU NE TRIMITE „CRISTALE” PURIFICATOARE!“

Am primit, cu oarecare timp în urmă, în format pdf, volumul „Cristal” al cunoscutei scriitoare Ana-Cristina Popescu, apărut la finalul anului 2017 la Editura Opanis din Galaţi. 

 

Din nota autorului, aflăm că volumul „Cristal” este cel de-al doilea de proză scurtă, eseu şi critică literară pe care Ana-Cristina Popescu îl publică. Este un volum de texte publicistice (eseuri, meditaţii, articole de opinie, recenzii etc.) apărute de-a lungul timpului în ziare şi reviste literare. 

 

Mi se pare un titlu reuşit „Cristal”, cristalul fiind un mineral cu o structură internă tridimensională, tot într-un fel de „3D” fiind structurate cronicile literare sau eseurile Domniei sale. 

 

În rezumat, în eseul „Printre pietre”, autoarea încearcă să surprindă „trăirile apei, vaietul ei atunci când se izbea de pietre” şi consideră că „Nu poţi gusta oricum eternitatea. Trebuie să alergi printre pietre şi să înveţi din durerile şi înţelepciunea lumii, pe urmă să te laşi lustruit de vânturi şi ploi, observând în tăcere muguri, frunze, flori, ierburi uscate, spini, terenuri aride sau îngheţate”. 

 

În „Doar o clipă”, Ana-Cristina Popescu constată că „Vara vieţii e doar o clipă, dacă nu reuşeşti să-i observi verdeaţa zboară lăsând apusul să ruginească seva”. 

 

Articolul „Două mâini” reţine atenţia lectorului prin fraze ca aceasta: „Sunt oameni care întind o mână de ajutor celor din jur, fără a ţine cont de doctrine religioase sau ştiinţifice, întind o mână de ajutor celor din jur, pentru că aşa simt ei că e bine, întind o mână de ajutor celor din jur fiindcă percep, trăiesc suferinţa aproapelui, se identifică cu acesta”. 

 

Ne-a impresionat faptul că în „O carte pentru o palmă” autoarea evocă o veche întâmplare recitind o poezie a scriitorului Adrian Păunescu, şi anume Pentru un pachet de biscuiţi”, iar textul „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” este profund emoţionant: „Pe o bancă am zărit o bătrână. Era înveşmântată în haina întunecatei singurătăţi. Cu o clipă în urmă a fost şi ea un mugur, pe urmă o verde frunză mângâiată de soare, dar acum, acum arde. Rugul ei mocneşte şi hainele-i s-au îmbujorat asemenea limbilor de foc ce mistuiesc copacii.Bătrâna şi copacul strigă de durere. Limbile de foc se desprind de ram şi cad peste trupul bătrânei. E atât de mult foc! Ce repede a trecut viaţa!” 

 

M-a mişcat şi eseul filosofic „Frumoasă-i tinereţea, însă omul nu ştie să se bucure de ea”, în care Ana-Cristina Popescu face o observaţie de mare fineţe: „Am încercat să iubesc toamna. Într-o vreme chiar am crezut că o iubesc. Vedeam în durerea sângerie a frunzelor flori multicolore. De teama morţii începusem să cred că toamna e a doua primăvară, o primăvară în care culorile calde au câştigat în defavoarea culorilor reci. M-am trezit într-o dimineaţă când am observat copacul din faţa casei cuprins de goliciune. L-au părăsit toate frunzele şi eu nu am surprins fenomenul. Copacul era asemenea unui bătrân fără dinţi. Urâtă şi tristă e toamna târzie”. 

 

Cu „Captiv în cerc” (ce titlu reuşit!), autoarea ne convinge că „Punctul din centrul cercului eşti tu, un tu care trasează segmente spre alte puncte, 360 de săgeţi înflăcărate pornesc din fiinţa ta şi-ţi mărginesc planul. Tu luminezi şi razele tale vibrează, iar mulţimea de puncte cântă. E cântecul vieţii tale. Încerci note din ce în ce mai ascuţite, note din ce în ce mai grele, ca să evadeză dincolo de planul propriei existenţe. Îţi doreşti să te smulgi din inima cercului şi să zbori dioncolo de tot ceea ce-ţi este îngăduit, dar este imposibil. Toate punctele depind de tine”. 

 

Bogate lecturi o conduc pe doamna profesoară de limba şi literatura română Ana-Cristina Popescu la concluzia că „Focul este unul din elementele naturii indispensabile vieţii, asemenea apei, aerului şi pământului. Principalele forme de manifestare ale focului sunt lumina, soarele, flacăra, fulgerul, lava. Focul are valoare de simbol, fie că este vorba de focul sacru, cel de lumină conform mitologiei sau focul purificator, fie că este vorba cel al meşteşugurilor sau focul mistuitor, demonic”. 

 

Volumul de faţă, pe lângă valoarea literară intrinsecă, poate fi şi un bun material didactic pentru elevii din ciclul liceal sau pentru cei care doresc să urmeze facultăţi de litere, filosofie sau istorie. În susţinerea acestei idei, dau câteva titluri care sintetizează bine temele abordate: „Albastru şi galben în opera scriitorului Mihai Eminescu”, „Dificultăţi de învăţare induse prin raportare la Răţuşca cea urâtă a scriitorului Hans Christian Andersen”, „Satul cu portul strămoşesc, tradiţiile şi obiceiurile lui desprinse din poeziile în grai bănăţean”, „Simbol şi culoare în operele scriitorilor Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Alexandru Macedonski, Mihai Eminescu şi George Bacovia”, „Oglinda defectelor omeneşti prin opera scriitorului Grigore Alexandrescu”, „Un arhitect al cuvintelor – Ioan Romeo Roşiianu”, „Despre Şeherezada”, „Despre Restaurantul lui Emily, autor Gabriela Dagmar Preda”. 

 

Ana-Cristina Popescu are deja o activitate de peste 20 de ani la Catedra de limba şi literatura română a Şcolii Gimnaziale nr. 3 din Oţelul Roşu, are o participare remarcabilă la viaţa cultural-literar artistică: a publicat  numeroase (vreo 15-16, nu ştiu exact) cărţi proprii şi a contribuit la şi mai multe volume colective, este, de asemenea, fondatoare şi redactor-şef al periodicului „În bătaia peniţei”, o revistă trimestrială care promovează cultura, arta, literatura de calitate, obiceiurile şi tradiţiile româneşti. 

 

Apreciez că Ana-Cristina Popescu dovedeşte şi prin acest recent volum, „Cristal” (care, sunt sigur, va rezista în timp), o mare pătrundere şi sensibilitate, ca şi un condei distinct, original.  

                                                                                      Gelu DRAGOŞ

Preluare http://confluente.org/ana_cristina_popescu_1519222818.html

UN ARHITECT AL CUVINTELOR

Începutul vieţii este cuvântul. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! şi a fost lumină.“ (Facere c.1, v.3). Pentru o creaţie desăvârşită Cuvântul are nevoie de Lumină. Cuvântul aduce cu sine lumina.

Romeo Ioan Roşiianu în „Poemul din vara acesta, iubito“ ce deschide volumul „Arhitectura poemului“, publicat la Editura Ethnologica, Baia Mare, 2015, arată importanţa cuvântului creator, a luminii şi dragostei „Poemul din vara aceasta / se naşte dimineaţa iubito / vom fi martori la facerea lui.“

Vara, anotimpul de foc, un simbol al dăruirii şi pasiunii, căldurii dragostei, este indicele temporal ales de scriitor pentru a lăsa lira să cânte.

„Dimineaţa“, prototipul luminii, speranţa oricărui început, este momentul cel mai prielnic pentru a da glas cuvântului să creeze o lume nouă, o lume guvernată de înţelepciune şi sensibilitate, o lume în care sufletul vorbeşte despre cât de infinit este universul fiecărei fiinţe, câte poţi învăţa ascultând muzica ascunsă a fiecărei făpturi.

Atunci când creezi ceva ai nevoie de lumină, cuvinte, dar şi de multă dragoste. Acolo unde dragostea, dăruirea şi-a pus pecetea, arta va primi botezul luminii gustând veşnicia. Poetul şi iubita lui, muza lui, vor face botezul poemului „-n răscrucea luminii“, vor fi „părinţi, ursitoare sau fraţi“, „sfinţi“, „lumânări încă nearse“. Prezenţa lumânărilor „încă nearse“ vorbeşte despre focul sufletesc ce se pregăteşte să ardă cele mai preţioase cuvinte şi să le sculpteze adânc pe altarul eternităţii.

Dacă poemul „se va naşte-n amiază“ e nevoit să cunoască „umbra“, greutăţiile acestei vieţi şi să le biruiască „va cuceri cu tristeţe pământul.“

În cazul în care sufletul îşi va descoperi muzica spre seară „se va naşte-nspre seară iubito“, oglinda luminii „licărul stelelor apuse-ntre ceruri“ va înainta cu greu şi tăcerea e cea care acoperă lucirea târzie.

„Poemul din vara acesta / se va naşte chiar şi fără de noi iubito!“ concluzionează poetul. Cuvântul urmează firul luminii şi dragostea îi dă formă mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu e ţesut de îndrăgostiţi, ci de acei demiurgi ce observă zborul porumbelului şi jocul razei printre florile vieţii.

„Poemul din vara acesta, iubito“ deschide calea celorlalte poeme care creează universul sufletesc al scriitorului Romeo Ioan Roşiianu în volumul „Arhitectura poemului“.

Dacă la început scriitorul se adresează în mod direct iubitei prin vocativul „iubito“ lăsând un moment impresia că teama volumului este dragostea, cu cât ne afundăm mai mult în lectura poemelor observăm că acestă temă alternează cu tema vieţii, tema morţii, condiţia omului de geniu, trăirile moral-creştine.

„Poem pentru mai târziu“ prezintă faţa acestei vieţi, gustul ei şi ambrozia pe care refuzăm să o cunoaştem. „Liniştea“ este imaginea nopţii, a stelelor ce „nu spun nimic“, a stelelor ce nu-şi înţeleg „licărul lor străveziu“. „Sarea“ este gustul vieţii care „se scurge repede“ şi este împovărată de trudă, este pândită de moarte la fiecare pas „parfum de trudă“. Din teama de moarte, de nefiinţă, oamenii se prefac „fericiţi“ şi refuză să cunoască ambrozia eternităţii „să dăm ce e al ei.“

Ideea unei vieţi scăldate în deşertăciune se regăseşte şi în poemul „Viaţa în pielea goală“. După o viaţă în care poetul numără secundele, le visează, calculează „unde-i capătul“, „amăgit“ adesea că l-a descoperit, se trezeşte în faţa neputinţei la „Cina de taină“ când „cineva mă vinde“. Într-o lume căzută, o lume a deşertăciunii, e greu să faci miere, să înfloreşti „E greu să fii înger într-o lume de păcat“, „să fii demon în ajun de sărbători“, un geniu neînţeles printre atâţia iubitori de sine ce se arată prieteni. „Nimicul“ este definiţia deşertăciunii din finalul poemului, pentru că mâine „se va naşte un nou vânt, un nou eu.“ şi peste cel ce a fost cândva o să apună „tăcerea“.

Poemele ce lasă cuvântul să alunece pe aripile luminii, animate de dragoste, aflate în căutarea vieţii, a eternităţii, se frâng în neputinţa morţii, în momentul acela neînţeles care îţi deschide drumul spre desăvârşire.

După cum eul liric se trezeşte dimineaţa în „Viaţa la limita vieţii“ fără să ceară nimănui voie şi sufletul bate la poarta vieţii şi morţii.

Odată trezit din neştiinţă, sufletul începe să caute „că-n basmele vechi“, „un Înger frumos“, acel ceva care să-l definescă.

Albastrul şi verdele sunt culorile ce sunt atribuite vieţii de poet. Ochii ei sunt eternitatea şi speranţa, albastrul şi verdele. Zilele sunt o nouă şansă, sunt ochii verzi ai vieţii ce aleargă după albastru.

„Viaţa-i o lacrimă în scurgerea ei spre mântuire.“ Dacă-i înţelegem esenţa şi nu o vedem ca pe o floare frumoasă ce „se scutură repede“, o minune de „o secundă“, ca pe o femeie ce imită florile şi în momentul următor se ofileşte, îşi pierde farmecul, ne depărtăm de tot ce este deşertăciune şi urcăm spre cele înalte după cum face şi scriitorul în poemele sale.

Dacă moartea reuşeşte să parodieze veşnicia înseamnă că nu există, este doar o trecere spre desăvârşire „e sâmbătă şi nimeni nu crede moartea-i vestită / când Lazăr vorbeşte-n Betania lui despre-nvierea trăită.“

Romeo Ioan Roşiianu a descoperit „Icoana din suflet“, acel ochi lăuntric care „scurtează întunericul cată o umbră / de despachetat mintea“ şi se detaşează de secunda deşertăciunii dând glas luminii cuvântului „lumina creşte-n întuneric“ cunoscând dragostea, divinul, viaţa şi moartea ce-l poartă spre înălţimi „Pe vârful muntelui e vie senzaţia / că eşti mai aproape de cer.“

Odată atins vârful muntelui, scriitorul adună trăirile sale într-o cetate zidită din cărămizi de cuvinte, modelate din litere şi sunete, devenind un arhitect al cuvintelor, realizând o adevărată „Arhitectura poemului“.

                                                                          Ana-Cristina Popescu