„Axa news MM”. De pace...

„Axa news MM” (publicaţie online – https://www.axanews.ro/mm/) este o revistă de care nu mă pot despărţi. Din două în două rânduri aş avea (mă mai şi abţin) ceva de „comentat”, zilnic, totuşi îi sânt cititor foarte fidel – rar se întâmplă câte o zi în care nu o deschid – şi destul de activ, zic eu, din moment ce îi intru pe site chiar de mai multe ori pe zi. Pe altele, cu din trei în trei rânduri, le-am abandonat sau mă uit prin ele foarte rar.

Sigur că o revistă se face cu articole, dar nu despre ele, ci despre redacţie vreau să scriu două vorbe acum, pentru că acest colectiv impune, categoric, respect. Lapidar, pot numi drept specifice munca, onestitatea, demnitatea, civilitatea.

Muncă. De devreme dimineaţa şi până seara târziu, mereu apare câte ceva nou, inclusiv în weekend. Uite, e miez de noapte aici, în altă parte, şi am deja, din Maramureş, informaţii meteorologice şi horoscopice pentru azi. Oamenii ăştia, vizibil, nu „numa’ şed”. Se informează, gândesc, scriu, publică, se ocupă şi de ilustrare – cam ştiu şi eu ce-nseamnă. Te ţin la curent cu noutăţi, îţi amintesc şi de trecut, urmăresc desfăşurerea cercetărilor dificile şi de durată în privinţa unor evenimente nefericite (de obicei abandonate de jurnalişti după minunea celor „trei zile”).

Onestitate. Comentariile negative ale cititorilor apar, nu sânt cenzurate, ca în alte părţi.

Demnitate. Se întâmplă ca redactorul criticat să răspundă, însă îşi asumă greşeala sau demonstrează cu probe că de fapt „criticul” a greşit.

Civilitate. Fie că autorul articolului a greşit, fie că nu, răspunsul e formulat în termeni cât se poate de urbani.

S-a şi creat un fel de relaţie „specială” cu unul din redactori (ce-ar fi să şi spun: redactorul-şef adjunct Cătălin Ţineghe), nu ne cunoaştem, n-o să ne întâlnim niciodată; numai cu GDL mi s-a mai întâmplat ceva asemănător (până la un moment dat).

Nu J, azi, aici, nu pomenesc decât de efortul cotidian al unor oameni cu care, de departe, sânt acasă. Pe un ecran. E bine să ştie că se vede şi invizibilul muncii lor, şi caracterul uman.

Cu prietenie, 

                                                       Angela-Monica Jucan

C-un (sau... cu-n?) și altele

Sacrificarea lui cu prin eliziune sau sacrificarea lui un prin afereză? – „aceasta-i întrebarea” nehamletiană.

Unii „știu” și greșesc, alții nu știu și întreabă sau se întreabă dacă se va fi scriind c-un sau cu-n. Mulți au gusturi ortografice și și le satisfac. Destui își dau cu părerea. Unii nimeresc răspunsul corect, deși concluzia lor este nepolenizată de cunoștințe fonetice și morfologice. Așa este simpatica idee că se scrie c-un, prin comparație cu neproblematicul c-o, deci u cade de la cu, pentru că în c-o prepoziția e cea care a rămas fără u. Bine, dar de la o ce-ar putea să cadă?! Iar deducția că nu poate fi corect cu-n din cauză că linioara care-l precedă pe n ar înlocui neapărat (?!) un î este și mai naivă. Am întâlnit și aiureala după care doar părțile secundare de vorbire (între care, desigur, prepoziția) pot fi supuse ciuntirii.

În materie de ortografie, când ne aflăm în dubiu, substituția poate fi de multe ori salvatoare, dar nu făcută după ureche. În ce-l privește pe c-un, ca metodă de lămurire, un pic profană, putem înlocui adjectivul pronominal nehotărât cu pronumele nehotărât corespunzător, pus în formele lui flexionare: c-unul, c-una, c-unii, c-unele, pe care probabil nu ne-ar veni să le scriem cu-nul, cu-na, cu-nii, cu-nele.

În standarde gramatical-morfologice, e vorba de o prepoziție (aici, cu) și adjectivul pronominal nehotărât un. Ambele pot fi folosite în formă plină (cu un), dar adesea se pronunță în tempo rapid. Cu atât mai mult cu cât în cazul dat un cuvânt se termină în u, iar celălat începe cu aceeași vocală, se economisește de multe ori un u mai ales în exprimarea neprotocolară, prepoziția fiind supusă fenomenului fonetic al eliziunii. Cum, fenomenele de limbă se produc spontan și abia apoi vin lingviștii să facă legea, răspunsul la un eventual „de ce prepoziția?” este că așa i-a venit bine poporului, care și în alte asemenea situații tot prepoziția (cu sau fără u final) a sacrificat-o: dintr-un, dup-un, făr-un, într-un, pentr-un, printr-un, unele putându-se pronunța și în tempo lent, adică cu prepoziția întreagă (după un, fără un, pentru un), altele (azi) rar, doar pentru un efect stilistic arhaic (dintru un, întru un, printru un). Proba pentru „-un” se poate face tot prin substituție cu pronumele nedefinit. Prin urmare, nici vorbă nu poate fi de afereză la adjectivul pronominal nehotărât un.

Scurt, pentru cei pe care termenii lingvistici îi intimidează: CORECT este c-un.

                                                                                     Angela-Monica Jucan

Preaplinul exprimării: PLEONASMUL

 Pentru că o cunoscută lingvistă cu titlu universitar își exprima uimirea că unii comentatori de pe internet fac observații pertinente în materie de limbă și că îi preocupă aceste probleme, vreau să atrag atenția că nu e sigur că aceștia sânt profani în ce privește lingvistica. Mai sântem și unii care am trecut prin filologii, avem „ceva” competență în domeniu certificată prin diplomă, deci ne putem exprima legal chiar dacă nu sântem cadre universitare (și putem identifica... și la Domnia Sa... unele foarte supărătoare și copios repetate greșeli ortografice); avem și avantajul unei libertăți față de terminologia de specialitate, putându-ne redacta textele mai relaxat și mai pe înțelesul publicului puțin instruit.

PLEONASME ABSOLUTE și PLEONASME RELATIVE

˜ accident subit și neașteptat – un accident veritabil este de regulă „subit” și „neașteptat” (inutil deci să se adauge aceste atribute), unul „aranjat” nu este accident (ci atentat, glumă proastă, tentativă de sinucidere sau chiar suicid)

˜ alcoolemie în sânge – nu alcoolemia este în sânge, ci doar alcoolul; substantivul alcoolemie este compus din alcool+emie, în care -emie vine din grecescul haima, însemnând „sânge”

˜ (a) alege o opțiune – de obicei, alegerea este o opțiune și opțiunea o alegere; mai rar opțiune poate însemna altceva (un drept)

˜ alegeri electorale – sigur că alegerea poate avea varii obiecte sau poate fi de mai multe naturi, dar electoral, în limba română, nu are decât sensuri legate de alegerea prin vot; de aceea, combinația alegeri electorale e pleonastică; binevenite ar fi însă suplimente de informație privind categoria: alegeri prezidențiale, parlamentare, locale, administrative etc.

˜ anticoncepționale contraceptive... J

˜ (a-și) aservi în interesul său – aservirea este întotdeauna în interesul cuiva

˜ aspirații de viitor – când contextul indică fără dubiu sensul de „năzuință” al cuvântului aspirație, formula aspiație/aspirații de viitor e pleonasm; dacă însă din context nu s-ar putea deduce prea bine despre ce aspirație este vorba, precizarea de viitor trebuie făcută

˜ astru celest – aștrii cam celești sânt (numai dacă nu-ți faci astru din vreo persoană admirată)

˜ batiste nazale (cum, mai nou, unii producători scriu pe pachetele de batiste de hârtie) – nu e pleonasm, batista putând fi folosită la ștersul a orice, nu doar la al nasului, dar precizarea „nazale” e supărătoare și pentru că „nu sună bine”, indicând o precară logică, și pentru că e jignitoare (conține ideea că noi nu am ști la ce se folosesc batistele), și pentru că e restrictivă, limitându-ne la nas (indirect, ne interzice să o folosim pentru alte părți ale corpului, sau pentru diverse obiecte care trebuie șterse când nu avem la îndemână altceva)

˜ clip scurt – dacă ar fi lung, n-ar mai fi clip

˜ coregent la domnie – la altceva decât la „domnie”, coregent nu poate fi (coregentul e un fel de vicar de monarh)

˜ a debuta pentru prima dată – așa, rupt de context, sau în anumite (multe) contexte, e pleonasm, debutul fiind ceva care se petrece pentru prima dată; pot exista însă mai multe debuturi, de exemplu, pentru un scriitor, debutul publicistic și debutul editorial, caz în care a debuta pentru prima dată înseamnă debutul absolut

˜ deplină împlinire / împlinire deplină – împlinirea este o deplinătate, nu-i așa...

˜ emigrație în străinătate – pleonasm grav de tot, fiindcă emigrația e o migrație „e-”, care „e-” provine din latinescul ex, însemnând „afară” – afară din țară

˜ fiară sălbatică – e pleonasm la singular (afară de cazul în care cuvântul fiară e folosit cu înțelesul figurat de om extrem de rău – căci, totuși, omul... e „de casă”, deci „domestic”), dar la plural (fiare sălbatice) e pleonasm doar dacă din context se înțelege că e vorba de animale; când însă trebuie făcută distincția între sălbăticiune, fier (metal), instrumentul de călcat (fier de călcat), instrumentul de ondulat părul (fier de frizat) etc., și în toate pluralul lui fier este fiare, precizarea sălbatice nu produce pleonasm

˜ frumos din punct de vedere estetic – frumosul aparține prin excelență esteticii, dar poți să știi...

˜ ghenă de gunoi – ghena e numai „de gunoi”, așa că precizarea e de prisos; cuvântul ghenă (deși uneori conduce spre un crematoriu de gunoi) nu e sinonim cu iadul (cu focul lui veșnic), pentru a fi, i-ar mai trebui un e: gheenă

˜ imn de slavă – nu doar imnul laic este prin definiție „de slavă”, ci și imnul bisericesc slăvește: divinitatea sau un sfânt, prin urmare, adaosul „de slavă” este în plus la orice fel de imn

˜ mare imperiu – e pleonasm atât în raport cu spațiul ocupat, cât și cu importanța/grandoarea acelui stat

˜ (a purta) mănuși pe mâini – păi... pe ce altceva să se poarte mănușile?! (cuvântul mănușă e format din mână plus sufixul -ușă, iar obiectul este destinat exclusiv mâinilor, dacă nu cumva avem sensul regional de mănunchi)

˜ (un) mecena generos – Mecena (sau un mecena) negeneros ar mai fi Mecena?

˜ mijloace media – ambele cuvinte înseamnă „mijloc”; greșeala provine poate din „știința” că mijloace mass-media (cum ar veni, „mijloace mijloace de comunicare în masă”) e pleonasm și din neștiința a ce înseamnă media, eronat eliminându-se tocmai ce nu trebuie

˜ oportunitate avantajoasă – va fi fiind și vreo oportunitate neavantajoasă?

˜ optică de a vedea lucrurile – orice optică ține de vedere (de la fizică, până la vreun sens metaforic)

˜ parastas de pomenire – parastasul este nimic altceva decât o slujbă de pomenire (prin extensie, parastas a devenit echivalent cu pomana pentru mort, dar și în acest caz parastas de pomenire e pleonasm, pentru că pomana... spre pomenire se face)

˜ perspectivă de viitor – este pleonasm numai în contextul posibilității (când este și antonim al lui retrospectiv), fiindcă perspectiva are și alte accepțiuni (substantivul este un omonim)

˜ plancton mărunt – expresie suprasaturată, tot ceea ce formează un plancton (fie el acvatic sau atmosferic) fiind mărunt

˜ poziție posturală – atât poziție, cât și postură pot avea mai multe sensuri, dar când asocierea apare într-o frază ca „[...] poziția posturală din timpul somnului este, de asemenea, considerată a fi extrem de important[ă] atunci când vine vorba de un somn liniștit”, pleonasmul e clar

˜ propria sa patrie de origine – patria e doar una, cea „proprie”, cea „de origine”, oricâte țări de adopție ți-ai găsi de-a lungul vieții

˜ reverendă de preot – e, categoric, pleonasm; nu însă și în cazul în care se specifică biserica (reverendă de preot ortodox, reverendă de preot catolic)

˜ secetă hidrologică – în termen propriu, seceta e numai legată de apă (metaforic, e drept că poate exista și secetă intelectuală, să zicem)

˜ sursa de proveniență – atât proveniență, cât și sursă înseamnă, în esență, același lucru: izvor

˜ termen-limită – nu e destulă „limită” termenul?

˜ (a) transmite mai departe – păi, dacă „se” trans-, se cheamă că se trimite chiar așa: mai departe (că, doar, nu pe loc...)

˜ vertebră la şira spinării – doar șira spinării (numită și coloană vertebrală...) are vertebre

˜ vis oniric – dacă se referă la visul din timpul somnului și contextul e limpede, e pleonasm; dacă însă cel care vorbește/scrie vrea în mod evident să diferențeze oniricul de reverie („visul cu ochii deschişi”), de năzuință sau de iluzie, construcția nu e pleonastică

˜ zeu păgân – creștinismul neavând zei, Dumnezeu fiind altceva decât un oarecare zeu, iar păgână fiind orice religie necreștină, conchidem că „zeu păgân” e pleonasm

NEPLEONASME

˜ crimă violentă – nu e pleonasm: există și crimă nonviolentă – prin otrăvire lentă, de exemplu

˜ înşelăciune ascunsă – pare pleonasm, însă de multe ori înșelăciunile se petrec pe față

˜ flagrant delict – mulți îl consideră pleonasm, dar nu e: prin delict, se înțelege o infracțiune, iar flagrant e ceva evident, de unde, „flagrant delict” denumește o infracțiune de netăgăduit, surprinsă în timpul comiterii (lucru pe care, luat separat, nici unul din termeni nu l-ar exprima)

Mica culegere de mai sus este o completare la textul „Și pleu, și prea plin – PLEONASMUL”.

Poate nu e nici aici încheierea. Vom vedea dacă mai apare material.

                                                                                            

                                                                                   Angela-Monica Jucan

Editorial - TÂRGUL CU MAGNOLII

Baia Mare – oraşul aşezat pe malurile Săsarului – a fost întotdeauna un centru, şi încă unul foarte primitor. Totuşi, deşi capitală de judeţ, Baia Mare este considerată un fel de extramuros de către cele patru Ţări pe care astăzi le administrează, cum, de altfel, îi aparţine şi „independenta” linie a satelor „de pe Fisculaş”. Dar Baia Mare nu le ţine la distanţă şi, adunând de la toate ce e mai bun, mai punând şi de la ea, şi-a creat o identitate încântătoare. S-ar putea numi chiar oraş cosmopolit (in nuce).

La Baia Mare găseşti „Plăcintă codrenească cum nu mănânci nici acasă” ori „Plăcintă creaţă” de pe Mesteacăn, poţi cumpăra „păstăi” (fiindcă pe-aici, în miniregiunile maramureşene, numai boabele de fasole sînt fasole). Însă nu tot ce e aici e şi copie. Specialităţi ale casei Baia Mare sînt „Plăcinta cu lobodă” de la restaurantul poetului George Cadar, „Plăcinta XXX” produsă în localul unei familii mai „robuste” anatomic, „Pâinea biblică” de la brutăria „Bizo”, specifică este şi telemeaua… nesărată (!) de care n-am văzut în altă parte. Şi câte şi mai câte. Se bea „horincă” (o ţuică tare) care predispune la „horit”.

Din păcate, castanul comestibil e atins de o boală grea şi nu se ştie dacă va putea fi salvat (deja castanele se importă – ce nu se importă? – din Italia); poate va rămâne doar ca titlu de sărbătoare municipală – autumnala Sărbătoare a castanelor, care a înlocuit mai vechea şi mult mai distinsa, după cum spune toată lumea, Toamnă băimăreană regretată azi de mulţi şi reînviată în 2012 – să vedem dacă va continua. În schimb, sînt duzi „municipali”, din care oricine poate culege, iar porumbeii se mulţumesc şi cu ce cade pe jos. Porumbeii sînt o prezenţă foarte activă prin părţile astea şi fac în pragul simigeriilor sau al brutăriilor câteva puncte San Marco băimărene. Şi nu-ţi trebuie mult noroc să întâlneşti vreo mierlă (mierloi) în plin centru.

Exista şi o grădină zoologică frumoasă, dar în care animalele o duceau greu, cel puţin iarna (s-a închis şi va primi un alt teren). Se descurcă mai bine câinii, de toate rasele sau metişi, cu sau fără stăpâni, toţi paşnici şi înţelegători cu omul. Mai circulă şi câte-o căruţă cu cai prost întreţinuţi, proprietarii fiind ţigani cu mijloace materiale subsărăcăcioase. În contrast, mirii pot închiria, de-o vreme încoace, trăsură (foarte elegantă) cu care să meargă la „Sfat” sau la Biserică, alaiul e format însă din automobile (devenite, iată!, mai „tradiţionale” şi mai la îndemână decât trăsura).

Dacă nimereşti pe o stradă numită pe o parte Hortensiei şi pe cealaltă Rozelor, în mod sigur eşti în Baia Mare, unde poate municipalitatea să tot oficializeze numele Alecsandri (în amintirea lui Porojan, probabil…) al cartierului indicat de toată lumea ca fiind Hatvan (citit ungureşte – Hotvon, cu o-uri deschise, şi care înseamnă „şaizeci”, ceea ce vrea să spună că pe-aici se stă de zece ori mai mult „de şase”, deci, păzea!: fii la rândul tău cu ochii măcar în şapte!). Sau care-o fi strada Iuliu Maniu? – E Ciocanului, toată ziua şi va fi pentru cel puţin încă o generaţie de băimăreni.

Toponimia neoficială este de o mare bogăţie şi inventivitate. Repere cunoscute ale oraşului sînt Semiluna (un bloc-lamă de formă puţin curbă), Bucla (un loc cu sens giratoriu, ca normă de circulaţie, aflat în apropierea Universităţii de Nord, numit în paralel şi La Spânzurătoare, deşi „spânzurătoarea” nu mai există de câţiva ani şi nici n-a fost spânzurătoare, ci o construcţie ornamentală din lemn, al cărei artist îi atribuise un simbolism solar – irecognoscibil de către neavizaţi), La Poligon (un părculeţ pe locul căruia a fost cândva chiar poligon pentru deprinderea/exersarea şofajului) – denumire istorică, deja, Platou (ceva nici parc, nici piaţă în înţeles urbanistic, dar unde este, de câţiva ani, piaţă comercială pentru produse alimentare „ecologice” la sfârşit de săptămână, În Groapă (o zonă de case şi blocuri aflată la o cotă mult mai joasă faţă de o alta care o domină ca înălţime); apoi, sînt „instituţiile” Casa Albă (un restaurant zugrăvit în exterior în alb), RFN („Restaurantul fără Nume”), Academia OJT (Capşa băimăreană), cofetăria „Crinul”, local cu nume mai puţin năstruşnic (totuşi ar putea fi o aluzie la exotice ţinuturi, în care crinii se gătesc), dar interesant, pentru că are un separeu rezervat boemei, care poate „servi” aici un pahar pe credit). Afară din oraş, o iei pe Valea Usturoiului, şi, într-o jumătate de oră de mers pe jos, eşti la Cabana „Usturoi”.

Vânzătoarele din Baia Mare sînt unele foarte distante, dar serviabile, altele îţi devin curând „cunoştinţe”, intră în vorbă cu tine, îţi fac recomandări sau te informează/avertizează (semn de mare simpatie) în legătură cu calitatea unor produse nu tocmai „cuşere” şi chiar te salută pe stradă. Taximetriştii îşi ştiu meseria – a doua oară nu trebuie să le spui unde mergi şi ce traseu preferi, după un timp, îţi povestesc şi despre animalele lor de companie, hobbyuri etc., iar operatoarele de la dispecerat în maxim două săptămâni te recunosc după voce şi nu te mai întreabă cine eşti. Urbisul (S. C. Urbis S. A. Transport Local Baia Mare) ţine toate zilele sărbătorilor religioase (celebrate prin curse în orar de duminică şi majoritatea punctelor de vânzare a biletelor închise), deşi băimărenii trebuie să se întoarcă la locul de muncă în a treia zi de Crăciun, de Paşti, de Rusalii. Nici număr nu-i trebuie autobuzului decât în faţă – dacă te-a depăşit înainte de staţie, nu ştii ce e şi, decât să te grăbeşti degeaba, mai bine aştepţi altul. Oraşul e calm, nezorit şi nezgomotos, încărcat primăvara Baia Mare_magazin second-hand_3_foto_Delia Floreade magnolii. S-a aclimatizat şi câte-un smochin şi sînt şi splendizi scoruşi. E un oraş în care este timp şi se păstrează urme de pe timpuri. Un oraş cu două centre: unul nou şi unul vechi, în care nu numai arhitectura e veche sau tăietura şi îngustimea străzilor, ci şi orarul magazinelor, iar planul urbanistic mai nou vrea să aducă în modernitate parfum de epocă. Azi, Baia Mare nu mai e baie în funcţiune – minele sînt închise şi domnişoarele moderne nici nu ştiu de străbunicile lor care-şi treceau vremea spălând aur la râu. Demult, demult, pe oraşul acesta l-a chemat ca-n poveşti: Rivulus Dominarum, dar numele s-a dus odată cu domniţele. Se duc după ele castanii. Rămâne Baia Mare, deşi e şi aceasta o denumire improprie deja. Rămân magnoliile, smochinii, duzii, scoruşii, iar în câte-o iarnă (când Dumnezeu hotărăşte că merităm) mai îmbrobodesc târgul poetice zăpezi „d’antan”.

                                                                       Angela-Monica JUCAN