Festivalul Emil Gavriş din Chelinţa la ediţia a II-a

Prin grija autorităţilor din oraşul Ulmeni, duminică, 27 noiembrie, cu începere de la ora 14,00 în Căminul cultural cu aceeaşi denumire ca a marelui artist, va avea loc ediţia a II-a a Festivalului  concurs de interpretare EMIL GAVRIŞ. Şi în acest an, pe scena căminului cultural vor urca mari artişti iar colindele vor răsuna spre bucuria chelinţenilor.
Să spunem că prima ediţie a fost câştigată de cunoscuta solistă Andreea Botiş. Succes tuturor participanţilor!
                                                                                            GDL

Chelinţa- aspecte politice şi toponimice

Satul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni, Jud. Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului (rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut la sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor, voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat pe tot parcursul Evului Mediu, sub autoritatea principilor Transilvaniei. 

Este atestat documentar în anul 1423, sub numele „Villa Olachalis Gelenczemezö”, aparţinând familiei Kusaly Iakşi din cetatea Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare, care diferă prin felul în care erau scrise şi interpretate de către funcţionarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1459 – Klencheje; 1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchie; 1569 – Kelencze; 1733 – Telincza. Începând cu anul 1735, satul se numeşte Kelencze, nume pe care în menţine până în anul 1919, când a devenit Chelinţa. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în limbaj popular „Tyelinţa”. 

Componenta etnică de factură românească a aşezării reiese şi din denumirile date variatelor forme de relief, a dealurilor, a văilor şi a „câmpurilor” (pamântul arabil situat în diferite părţi ale localităţii). Toate acestea exprimă o anumită poziţie, formă sau plasare teritorială. Dealurile se numesc: Dealul Glodului, Dealul Purcăreţului, Turmătar, Prisnel, Dealul Morii, Dealul Mare, Ciungi, Dealul Îngust, Dealul Viilor, la Prisacă; toate exprimă realităţi topografice specifice graiului local şi diferitelor amplasamente teritoriale (Dealul Pietrii – calcaros; Turmătar- locul în care erau adunate vitele pentru adăpat şi înnoptat; Dealul Viilor- acoperit aproape în totalitate cu vii). 

Pârâurile, denumite de către localnici văi, cu un curs perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea nume sugestive: Valea Hotarului, Valea Glodului, Valea Poieniţei, Valea Lespezoaia, Valea Purcăreţului, Valea Morii, Valea Dealului Mare, Valea Îngustului, Valea Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor sunt legate de acelea ale dealurilor, dovadă imediata vecinătate a acestuia. 

Organizarea hotarnică a satului este legată de aceleaşi realităţi locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pe Râturi, Caraşeu, Arini, Câmpul din Sus, Sub Vii, La Bălţi, La Gloduri, Pitioaia, Branişte, Şesuri, Furnicar, Răchiţi, Sighileti; toate exprimă particularităţi locale delimitate doar de plasarea teritorială. 

Înainte ca oamenii să înceapă sa îşi sape propriile fântani, existau aşa-numitele fântâni obşesti, care erau folosite în devălmăşie de către toţi locuitorii satului: Fântâna Satului, La Ciurgău, Fântâna Pintii. 

Localitatea Chelinţa nu a existat dintotdeauna în acelaşi areal teritorial, pe parcursul timpului, cunoscând câteva metamorfoze geografice. Conform „Istoricului Comunei Ulmeni”, publicat în Arhivele Statului Baia Mare, preluat după Petri Mor („Monografia Judeţului Sălaj”) satul a fost aşezat la început în locul numit „La Arini”. Era un spaţiu teritorial de aproximativ un kilometru lungime, între locurile numite Caraşeu şi Capul Satului. 

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Vatra Satului era localizată în zona „Sub Vii” şi „Pe Deal”; ultima poziţionare a localităţii este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Caraşeu şi Valea Hotarului (aproximativ 4 kilometri), satul fiind dispus mai mult pe lungime, fără a avea prea multe străzi secundare, de-a lungul cursului Someşului. 

Fiind parte componentă a Principatului Transilvaniei, satul Chelinţa a aparţinut pe tot parcursul existenţei sale de până în anul 1918, unor nobili maghiari locali, care erau deţinătorii aproape în exclusivitate a întregului pământ arabil şi nearabil. 

Dacă până în anul 1553, satul aparţine nobilului amintit din cetatea Chioarului, din anul 1564, satul Chelinţa aparţine cetăţii Hododului, iar mai târziu, cetăţii Cehu-Silvaniei.  

În anul 1569, satul trece în proprietatea lui Gyulai Laszlo, iar din 1570, revine conţilor unguri, Jaksi Boldijar şi Mihai. Din 1579, trece în proprietatea familiei Gyulyfy Laszlo. Mai târziu, în anul 1797, întreaga suprafaţă de teren a satului Chelinţa, este divizată şi dată în stăpânire conţilor unguri, Suskely David, Tildy Laszlo, Molnar Sigismund, Peleyi Laszlo, Tildy Mihai, iar, mai apoi, baronilor unguri, Huszar Iosif, Huszar Anton, Bornemisza Iosif; o mică parte îi revenea unui localnic, pe nume GavrişGheorghe. 

Din perspectivă socială, locuitorii ţărani ai satului, erau împărţiţi în două categorii: o parte mică, erau ţărani liberi, iar cei mai mulţi erau iobagi. Astfel, la 1575, în satul Chelinţa existau 4 familii de iobagi, sub stăpânirea lui Gyulafy Laszlo, care, fiind foarte săraci, au fost scutiţi de impozite, în timp ce restul iobagilor, plăteau impozite şi danii nobililor unguri. Numărul acestora creşte, la 1715, fiind cu 12 familii în plus, iar din anul 1720, încă 17 familii, cu toţii siliţi să plătească toate obligaţiile existente la acea dată. 

Teritoriul satului Chelinţa a aparţinut până în secolul al XV-lea, din punct de vedere administrativ, „Cetăţii Aurii” (în ungureşte, „Aranyismezö”), situată pe malul drept al Someşului, între Benesat şi Cheud. Localnicii chelinţani, ca şi cei din satele învecinate, ştiu că această cetate ar fi fost construită(a aparţinut) de haiducul maramureşean Pintea Viteazul. 

Unii dintre locuitorii iobagi ai satului Chelinţa, s-au acoperit de glorie în timpul războaielor austro-turce de până la 1700;se ştie din surse sigure că au existat chelinţani care au participat inclusiv la asediul Vienei, în anul 1683, făcând parte din armata austriacă. Aceştia au fost distinşi cu titluri nobiliare (amintind faptul că, la acea dată, Transilvania aparţinea ca principat autonom, Porţii otomane). Printre aceştia, putem aminti familiile Fechete şi Sav, care au primit titlul de „nemeş” de la principele Ardealului, Mihail Apafi, reconfirmat mai apoi de către împăratul habsburg, Leopold I. Astfel, într-un document datat 1691, îl găsim pe Fechete Andriş, nobil din localitate, ca girant într-un proces, pentru un iobag local. 

O statistică maghiară, din anul 1700, arată că în sat existau următoarele nume de familii: Fechete, Sav, Mătieş(Meteş), Gavriş, Bălaş, Mesaroşşi Rus. 

Sărăcirea populaţiei era dată nu numai de condiţia socială căreia oamenii îi aparţineau, ci şi de desele inundaţii provocate de râul Someş. În cursul secolului al XVIII-lea, stăpânii unguri au folosit populaţia satului pentru a cultiva viţa-de-vie.Nobilii unguri au folosit din plin întreaga forţă de muncă a iobagilor satului, formată din 15 familii, cu 120 de suflete. Vinul de Chelinţa, de calitate extrem de bună şi cu un parfum deosebit, era cunoscut până la Budapesta şi Viena, toţi nobilii din jur cumpărându-şi parcele cu vie. Satul avea un sigiliu propriu încă din anul 1850, cu inscripţia „Sigiliu Comunei Kelencze”. Emblema satului era un lot cu viaţă-de-vie, mai pronunţat, ieşite în evidenţă fiind, două corzi de viţă legate cu un ţăruş. 

După anul 1700, satul a căpătat un aspect unitar, fără hiatusuri în interiorul zonelor locuite; pe Valea Hijului şi, până la Valea Purcăreţului, au locuit şi locuiesc şi azi ţigani, în timp ce, de la Valea Purcăreţului, în jos pe drum, pe Deal şi până la Valea Vălceilor, români, iar de aici până la Valea Hotarului (şi azi, chiar mai încolo cu cca. 300 de metri), iarăşi ţigani. 

La începutul veacului al XVIII-lea, ţinutul a fost cuprins de o foamete mare, datorită inundaţiilor şi recoltelor slabe. Pentru familiile care au primit drepturi nobiliare, nemeşii, situaţia a fost mai uşoară,deoarece aceştia erau scutiţi de dări şi robotă, primind şi dreptul de a construi mori pe Someş. Acestea aduceau venituri foarte mari, proprietarii lor făcând parte din rândul aristocraţiei locale („bocotanii”). În condiţiile în care aceştia nu se căsătoreau cu fiice de iobagi sau invers, în cursul secolului al XVIII-lea, se stabilesc în Chelinţa nobili străini precum: Roman din Saşa, Gheţe din Vărai, Ilieş(Iliş) din Benesat, Chişdin Vărai şi Pop din Mireşul Mare. 

Cum dările erau plătite numai de către locuitorii iobagi, o statistică realizată de către autorităţile maghiare la 1715, arată că dările au fost plătite în Chelinţa de 13 familii, cu 108 membrii; la 1720, numărul acestora a crescut la 17 familii, cu 153 membrii, iar la 1733, dările au fost plătite de 34 de familii. 

O evidenţă religioasă din anul 1750 arată că, în Chelinţa, populaţia era de 274 de suflete, de religie greco-catolică. 

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, situaţia economică a iobagilor chelinţani s-a mai îmbunătăţit, deoarece toţi cultivau loturile personale cu cereale, creşteau vite şi li se permitea păşunatul în pădurile nobililor. Aceştia creşteau boi şi vite, pe care le foloseau pentru a presta cele 3 zile pe săptămână de robotă pentru stăpânul lor. Întârzierea la lucru sau nehrănirea regulată şi la timp a boilor, erau pedepsite cu, de la una la 25 de lovituri de bâtă. 

În timpul lucrului erau supravegheaţi de către slujitorii nobilului care, nu le permitea nici un moment de odihnă; de aici a rezultat obiceiul mestecatului tutunului („ţineau bagău”). De sărbătorile de iarnă, Crăciun şi Anul Nou, erau obligaţi fiecare să-i dea nobilului câte o găină, 20 de ouă şi 2 pui. 

Revenind la statistica religioasă, vom constata, în primul rând, faptul că populaţia era de confesiune unită cu Roma şi, în al doilea rând, că numărul acesteia este într-o continuă creştere: aşa cum arătam şi mai devreme, la 1750, erau 274 de suflete, iar la 1847, 499 de suflete. Începând cu anul 1896, constatăm în toate statisticile prezenţa ţiganilor. Aceştia au fost aduşi începând cu anul 1895, de către învăţătorul Vasile Merlaş, care era şi judele satului, pentru a lucra la construcţia casei (locuită azi de către Mircea Merlaş, împreună cu familia). Revenind, să spunem că, la 1896, erau 625 de suflete, împreună cu ţiganii (element etnic nelipsit de atunci şi, majoritar astăzi), la 1906 – 644 de suflete, 1910 – 790 de suflete, 1920 – 749 de suflete. La 1930, cu ocazia primului recensământ din România Mare, era precizată populaţia pe etnii: 845 de suflete, din care 640 români, 183 ţigani şi 22 evrei. 

În decursul existenţei sale, satul Chelinţa a avut mai multe biserici. Consultând arhiva parohială Chelinţa în urmă cu mai mulţi ani, am descoperit faptul că prima biserică a satului a fost construită în zona numită „Arini”, undeva pe la mijlocul secolului al XV-lea. Această biserică a fost mai apoi vândută satului Săplac (Aluniş) din judeţul Sălaj; biserica a fost construită în totalitate din lemn. A doua biserică a fost construită din piatră şi acoperită cu şindrilă, pe deal, în anul 1725. Cea de-a treia şi ultima, a fost construită în anul 1938, pe uliţa principală a satului, ea servind şi astăzi ca lăcaşde cult ortodox. 

Primul preot amintit în actele bisericeşti este Pop Vasile, în anul 1733. Prima casă parohială a fost construită în timpul preotului Horincar Ignatie, pe grădina bisericii din deal. În anul 1872, în timpul preotului Simion Timofte, aceasta a fost mutată acolo unde este şi astăzi, lângă Valea Lespezoii, fiind mai aproape de biserică şi de zona centrală a satului. 

Înainte de anul 1848, nu se putea vorbi de şcoală. Prima şcoală a fost construită după hotărârea sinodului vicarial de la Şimleul Silvaniei, din 1850, când s-a hotărât ca în fiecare sat să existe şcoală. Astfel, în anul 1854, primul învăţător, Moise Conea, ţinea cursuri cu copiii din sat într-o casă închiriată (nu se menţionează unde). Drept bănci erau folosite nişte scânduri sprijinite pe ţăruşi înfipţi în pământ; se învăţa din bucoavna cu litere latine şi chirilice. Bucoavna, adică alfabetul, era scrisă pe nişte cartoane care erau agăţate pe pereţi. Plata învăţătorului era o mierţă de mălai, adică 25 de kg/familie şi 25 de cruceri (moneda imperială). 

În anul 1868, a fost ridicat primul local de şcoală în Chelinţa, în locul numit Valea Glodului, cu bani adunaţi de la membrii comunităţii locale. Clădirea se compunea din: o sală de clasă, o tindă (anticameră) şi o cameră de locuit pentru învăţător. 

În anul 1902, sub îndrumarea învăţătorului Vasile Merlaş, s-a construit localul altei şcoli, mai mari, situată în centrul satului, mai spaţioasă şi mai frumoasă; era compusă din două săli de clasă, un coridor şi o locuinţă cu două camere pentru învăţător. Această clădire a servit ca şcoală până în anul 1966. În 1960, a fost construit localul şcolii noi, în care se învaţă şi azi, în locul numit Gura Uliţei. Din anul 1966 şi până în anul 1979, vechea clădire a şcolii a servit drept cămin cultural, an în care a fost demolată, locul său fiind luat de un cămin cultural modern, cu o suprafaţă de 375 m2, care poartă numele rapsodului popular Emil Gavriş, originar din Chelinţa. De-a lungul anilor, aici s-au făcut diverse spectacole, serbări şcolare, a folosit drept sală de cinema, a existat aici şi o bibliotecă; de asemenea s-au organizat şi încă se mai organizează nunţi ale locuitorilor satului. 

O serie de tineri români, care s-au format de-a lungul timpului ca mari specialişti în domeniile lor de activitate, au reuşit să depăşească dificultăţile materiale sau barierele legate de caracterul patriarhal al satului. În perioada interbelică şi, mai ales după aceea, în anii '60, '70 sau '80, mulţi dintre aceştia s-au implicat, pe parcursul vacanţelor, în activităţile culturale ale satului sau comunei. Aportul lor la activitatea social-culturală a fost deosebit, o parte din ei participând cu tot felul de iniţiative, în cadrul „Societăţii Culturale Tinerimea” din Ulmeni, înfiinţată în anul 1926 la iniţiativa lui Florian Covaciu-Ulmeanu, ofiţer şi, în acelaşi timp, medic militar, unul din cei care au pus bazele şi au susţinut Facultatea de medicină sportivă din cadrul Universităţii Bucureşti. 

Preotul Emil Negruţiu, autorul unei monografii a Ulmeniului, căreia din păcate i-a lipsit complexitatea, în toată dimensiunea ei, politică, economică, culturală, confesională – precizează faptul că, societatea în cauză a avut două şedinţe mai semnificative, în urma cărora au fost obţinute anumite avantaje pentru comună. Prima şedinţă ţinută în 1933, când a fost organizată şi planificată construirea unui monument al eroilor căzuţi pentru apărarea patriei, la Ulmeni. A doua, ţinută câţiva ani mai târziu, în 1935, a urmărit dezbaterea a o serie de probleme ale locuitorilor comunei şi a obţine cât mai multe revendicări de natură materială. 

În anul 1926, chelinţanii au obţinut autorizaţie pentru construcţia bărcii (luntre) de lemn, cu ajutorul căreia puteau trece râul, o dată maximum 13 persoane. După mai multe intervenţii, în 1935, a fost obţinută o nouă autorizaţie pentru construirea unui pod plutitor (bac), astăzi dezafectat, pentru trecerea carelor încărcate cu cereale şi alte încărcături; a fost amplasat într-un loc convenabil, aproape de mijlocul satului, în dreptul Drumului Podului. În anii comunismului, adică în anul 1979, a început construcţia unei punţi pe cablu peste râul Someşcare, din păcate, se va finaliza abia în anul 1995, cu trecere pietonală. 

Azi, satul Chelinţa, parte integrantă, aşa cum am arătat în titlu, a localităţii urbane Ulmeni, aduce o contribuţie importantă, atât din perspectivă materială, cât şi spirituală pentru evoluţia dinamică a zonei şi pentru propăşirea socio-culturală a acesteia. 

 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 

 Posea, Grigore, Moldovan, Constantin, Posea, Aurora, Judeţele Patriei, ,,Judeţul Maramureş”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980.

Cocean, Pompiliu, Geografia regională a României, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Proiectul pentru învăţământ rural, Bucureşti, 2005.

Tufescu, Ioan, România, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974.

Coteţ, Petru, „Depresiunea Baia Mare în probleme de Geografie”, Vol.V, 1901-1904.

Petri, Mor, ,,Szilagy Varmegye monographiaja” (Monografia comitatului Sălaj), 1902, Vol. IV.

Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, ,,Cartea de Aur”

Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului Sălaj,,,Monografii sanitare, Monografia comunei Ulmeni”, nr. 224, întocmită de dr. Şandor Alexandru, medic de circumscripţie, 3 august 1938.

Suciu, Coriolan, ,,Schiţă monografică a Sălajului, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania”, Vol. II, Editura Academiei, 1968, Consiliul Judeţean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Judeţului Sălaj.

.Bandula, Octavian, ,,Pe plaiuri maramureşene”, Editura Stadion, Bucureşti, 1971.

Filipescu, Alexandru, ,,Istoria Maramureşului”, Baia Mare, 1940.

Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Comitatul Solnocul de Mijloc, Urbari, 1999/1785.

Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea”, Vol. I, II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.

Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea”, Vol. I, II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Păcurariu, Mircea, ,,Istoria bisericii ortodoxe române”, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.

Ulmeanu, Matei, „Pagini memoriale”, vol. I, Editura Solstiţiu, Satu-Mare, 2000.

Arhivele Statului Baia Mare, Fondul Consiliului Popular Ulmeni, „Istoricul Comunei Ulmeni”.

                                                                                 Prof.Mircea Botiş 

                                                                                 Preot Radu Botiş

Personalităţi ardelene - Preot Stavrofor Radu Botiş

Născut la data de 16 ianuarie 1967 în oraşul Cehu Silvaniei din părinţii Vasile şi Maria, primii dascali care l-au învăţat ce înseamnă preţuirea faţă de Dumnezeu şi respectul pentru semeni, cu locul de baştină maramureşean (Chelinţa) unde a văzut lumina zilei şi ilustrul jurist Vasile Grădişteanu, fost procuror şef adjunct la Tribunalul Suprem Bucureşti dar şi Florian Ulmeanu (Ulmeni), doctor docent, cu teza de doctorat apreciată cu calificativul TRES HONORABLE, primind  şi premiul Boullard din partea Academiei de Medicină a Franţei ori marele rapsod popular Emil Gavriş, absolvent al Universităţii Regele Carol II,Cernauti,in anul 1940) la fel din Chelinta.

Radu Botiş este licenţiat al Universităţii Babeş Bolyai, Facultatea de Teologie Ortodoxă, master (istorico practice) la aceeaşi facultate (2006).

 Membru al Asociatiei Scriitorilor - filiala Baia Mare; Ligii Scriitorilor din România -filiala Maramureş; UCMR-ADA, COPYRO,UZP Bucureşti.

     ACTIVITATE LITERARĂ:

Cărţi publicate:

 ."Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos, Editura Transilvania, Tecuci, (premiată la „Cărţile Anului”, secţiunea Didactică, Baia Mare, 2012),Editura Inspirescu (Satu Mare,2013),editia a II a; .”Viata vie a unui mănunchi de creştini români” (Editura Enesis, date monografice); ”Ca tămâia înaintea Ta” (poezii creştine); ”Sfaturi pentru mântuire” (Editura Ariadna);”Elemente  de Istorie Locală; "Activitatea preotului Vasile Lucaciu în America” (Editura Enesis 98, TIP); ”Glas Comun, un an de la apariţie.”

 APARIŢII  ÎN VOLUME COLECTIVE:

."Noul Testament,adaptare in versuri",autor Ioan Ciorca,Editura Armonii Culturale,Adjud,2014;

.''Muguri,ierburi si petale'',antologie ingrijita de Voichita Palacean-Veres,Editura Napoca Nova,Cluj Napoca,2014;

."Vechiul Testament,adaptare in versuri",autor Ioan Ciorca,Editura Armonii Culturale,Adjud,2013;

."Antologia Din stampe,Clujul...",coordonatori Iulian Patca si Al.Florin Tene,Editura Napoca Nova,Cluj Napoca,2013;

."Antologia MERIDIANE LIRICE (Aripi de vis) – 113 poeţi contemporani" (Vol.II),coordonator Gheorghe A. STROIA , Editura Armonii Culturale,Adjud, jud.Vrancea,2013;

 ."Geneza",autor Ioan Ciorca,Editura Inspirescu,Satu Mare,2013;

."Simetrie",autor Ion Turnea,Editura Sfantul Ierarh Nicolae,Braila,2013;

."O altfel de istorie a literaturii române contemporane" ,vol.I, Editura Singur, Târgoviste, 2013; .”Poveşti din Ţara Codrului”,alcătuită de prof.Traian Rus,Editura Teognost,Cluj Napoca,2013;

."Dincolo de cuvânt" (confesiunea poetului, prozatorului), coordonata de Valentina Becart, Editura Arhip Art, Sibiu, 2012; ."Memoria documentelor", Prof. dr. Dobrescu T. Constantin( Fundaţia pentru Istoria Prahovei), Editura Elapis, Ploieşti, 2011; ."Ulmeni Maramureş. Studiu monografic, Editura Olimpias, Galati,2011;.”Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume STARPRESS, Editura Fortuna, 2011; .  ”Antologiile revistei Singur (proză), Editurile Singur/Grinta,Târgovişte/Cluj- Napoca, 2010; . ”O Antologie a poeziei maramureşene, alcătuită de Nicolae Păuna Scheianu, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2010; .’’ Preoţi sfinţi, lăcaşuri sfinte, Editura Semănătorul,2010; .’’ Antologie de poezie, 55 de poeţi contemporani (pagini alese)’’, coordonată de Valentina Becart, editura Arhip Art, Sibiu,2010; .” Îndreptar de terapie divină” - breviar sufletesc – Editura Sinteze, Galaţi, Crăciun, 2009; .”Artur Silvestri - Documentar memorialistic”, Editura Semănătorul, 2009; ."Literatură virtuală şi Curentul Generaţiei Google", alcătuită de Ionuţ Caragea, Editură Fides, Iaşi, 2009; .”Armonii celeste”, Antologie, Cenaclul Arionda, Galaţi, Editura Olimpias, 2009; .”Dor de Dor”, Antologie lirică, epică, plastică, Călăraşi, Editura S.C. Tipografia S.A. Slobozia-Ialomiţa, 2008; .”Mărturisirea de credinţă literară”,  vol. II, Bucureşti, Editura Carpathia Press, 2008.

ALBUME AUDIO:

 .”În Sfânta Noapte de Crăciun” – textier;”Poveste de iarnă” – textier; ”Stropi de Rouă Divină” (poezii creştine, creaţii proprii); ”Sara bună, rod bogat” (colinde) – textier; ”Leru-i ler şi dalbe flori” (colinde) – textier.

 PREZENŢE LITERARE ÎN REVISTELE DIN  STRĂINĂTATE:

 „Acasă” (S.U.A); „Arcada-Roumanian Magazine Europe” (Germania); ,,Agero” (Germania); „Asymetria” (Franţa); „Atheneum”; „Alternativa” (Canada); „Biruinţa” (Serbia); „Clipa” –,,Las Vegas Roumanian Journal”(S.U.A); ,,CONFLUENŢE ROMÂNEŞTI"; „Corriere di Forli e Cesena” (Italia); ,,Gândacul de Colorado" ; „Libertatea”; „Lumină Lină” (S.U.A.);  ,,Lumea românească" (S.U.A.); „Curaj” (Republica Moldova); „Il Momento” (Italia); ,,Nou Horizont” (Valencia - Spania); „Observatorul” (Canada); „Curentul Internaţional” (S.U.A. – Canada); „STARPRESS” (revistă româno-americano-canadiană, Râmnicu Vâlcea);  „Romanian VIP” (Texas, Dallas) S.U.A, ,,Ziarul Actualitatea irl" (Irlanda), ,,Zorile Bucovinei”(Cernăuţi).

REVISTE DIN ŢARĂ:

„Acropolis” (Bucureşti);  „Adversa Res” (Braşov); „Archeus” (Baia Mare); ,,Ardealul literar" (Deva); ,,Art-Emis"; „Alo Plus” (Cluj Napoca); ,,Apollon" (Bucureşti); ,,Armonii  Culturale" (Adjud); ,,Ag Pe Rime” (Piteşti); ,,AGORA LITERARĂ" revista LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI; „Astra” (Baia Mare); ,,Atitudini" (Ploieşti); „Blanca” (Oradea); ,,Boema" (Galaţi); ,,Bogdania "(Focşani); „Buciumul”; „Caiete Silvane” (Zalău); ,,Cervantes" (Satu Mare); „Clopotul” (Bucureşti); „Condeiul ardelean” (Covasna); ,,Constelatii Diamantine" (Craiova); „Credinţa Ortodoxă” (Roman); „Cruce şi Înviere” (Bucureşti); „Dacoromania” (Alba Iulia); „Dor de Dor” (Călăraşi); „Ecoul”; „Lumea credinţei” (Bucureşti); „Familia Română” (Baia Mare);Fila de Bucovina; „Foaia Govândarului” (Reşiţa); „Lumea oamenilor de afaceri creştini din România” (Oradea); „Monitorul” – de Suceava; „Murmur”; ,,Natiunea" „Nord Literar” „Noi”; „Nu”; „Noul Milenium” (Baia Mare); „Lumina Învierii”; „Odgon”; ,,Opinia Natională" (Bucureşti); „Oglinda literară” (Focşani); „Paşi”; „Pro Unione” (Baia Mare); ,,Răsunetul" (Bistriţa); „Revista Română de Studii Etnoistorice”;  "Revista forţelor terestre" (editată de Statul Major al Forţelor Terestre,Bucureşti); „Gazeta de Maramureş”; „Graiul Bisericii noastre” (Baia Mare); „Graiul Maramureşului” ; „Glasul Maramureşului”; „Informaţia zilei”; „Glas Comun”; ,,Vatra veche'' (Târgu-Mureş); „Vestea” (Mehadia, Caraş-Severin); „Viaţa Maramureşului”; „Viaţa de pretutindeni” (Arad); „Viaţa Creştină” (Bistriţa);„Visul” (Orăştie); „Singur” (Târgovişte); ,,Strada Mare”; „Starpress” (Râmnicu Vâlcea); ,,Zeit"(Brăila); ,,Zidul" (Iaşi).

 PREZENŢE ÎN REVISTELE ON-LINE ale ASOCIAŢIEI ROMÂNE PENTRU PATRIMONIU –

„Analize şi fapte”; „Ecoul”; ,,Neamul Românesc”; „Noua Arhivă Românească”; „Tânărul scriitor”; „Cărticica de copii”;  -„Luceafărul românesc.”

ACTIVITĂŢI CULTURALE ÎN PREZENT:

-Editor fondator al revistei: „Glas Comun” (revistă cultural-creştină);

-Editor fondator al revistei „Slova Creştină” (revistă de creaţie, atitudine şi cultură);

-Editor fondator al revistei:,,Slova Copiilor” (supliment al revistei Slova Creştină).

-Redactor colaborator la revista internaţională „Starpress” (Râmnicu Vâlcea);

-Redactor colaborator la revista „Dor de Dor” – Călăraşi; - Colaborator la revista „Murmur” – Bucureşti; „RomanianVIP” (S.U.A); ,, Nou Horizont”(Spania).

COLABOREAZĂ LA POSTURILE DE RADIO:

-„Dor de ţară”; Radio Transsylvania Internaţional  (Germania).

Iniţiator proiect  educaţional „Credinţa-Glas Comun”.

Preşedinte (fondator) al  Asociației cultural creştin umanitară Ars Vivat.

 REFERINŢE CRITICE:

 ,,...Ca tămâia înaintea Ta",Pro Unione (Revista Fundaţiei Culturale Pro Unione), pag.213, iulie 2002, Anul V, nr.1-2 (13-14), Baia Mare, Maramureş. (Dumitru Iuga);

„Sacerdot în cuvânt,  în slujire  şi-n inimă” – exegeză la volumul „Ca tămâia înaintea ta” – articol apărut în revista „Agero” – Stuttgart; în revista „Starpress” şi în revista „Observatorul” din Toronto. (Cezarina Adamescu);

„Părintele Slovei creştine şi renaşterea sa prin cuvânt” – cronică – apărută în revista „Agero”; „Starpress”; „Observatorul” (Cezarina Adamescu);

„Bun găsit în oaza numită Arionda” – cuvânt de bunăvoire la naşterea unei antologii –  (Cezarina Adamescu) -  apărut în revistele: „Agero”; „Observatorul”; „Starpress”;

„Bun găsit la Slova copiilor” -  apărut în: „Starpress”;  „Romanian Vip”;

„În volumul: „Întâlniri providenţiale”  de Cezarina Adamescu – Editura Semănătorul, 2009, referinţe critice asupra întregii creaţii;

,,Prof. dr. Adrian Botez: PREOTUL RADU BOTIŞ, POEMELE SALE ÎNGEREŞTI ŞI ÎNDUHOVNICITELE LUI REVISTE" - apărut în revistele Natiunea, Singur, Cetatea lui Bucur, Sămănătorul.

,,IOANA STUPARU: Gânduri semănate" - apărut în  revistele Agora Literară, Confluenţe Româneşti, Glas Comun.

,,Prof.dr.Mihaela Rotaru:,,RUGĂCIUNE ÎN VERSURI. ... CA TĂMÂIA INAINTEA TA"-apărut în  revistele:Armonii Culturale (Adjud),Bogdania (Focşani),Confluenţe Româneşti,Izvoare Codrene,Obsevatorul (Canada).

,,Prof.dr.Constantin Dobrescu:,,Gânduri despre o carte de educaţie religioasă"-apărut în  revistele:Confluenţe Româneşti,Glas Comun,Izvoare Codrene,Naţiunea.

•  Diplomă de Excelenţă din partea revistei internaţionale de cultură Cervantes si Editura Inspirescu pentru talentul literar pus in slujba lui Dumnezeu.
•  Diplomă de Excelenţă din partea LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI pentru întreaga activitate în promovarea literaturii române.
•  Medalia ”Virtutea Literară“ din partea LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI  pentru activitatea  depusă în promovarea culturii şi a educaţiei moral-creştine în rândul tinerilor.

 Sit-uri personale:

 www.radubotis.ro

www.glascomun.info

www.slova-crestina.ro

www.copii-crestini.ro

www.asociatiaarsvivat.jimdo.com

www.credintagc.glascomun.info 

Mai are un frate, Mircea Botiş, profesor, absolvent al Facultatii de Istorie Cluj Napoca, stabilit in orasul Sibiu, casatorit cu Emilia, director la Leumi Bank Romania, filiala Sibiu,  âvind o fiica  Ruxandra, absolventa si ea de invatamint superior.

Sotia, Sorina Mihaela, profesoara de religie (licentiata a Facultatii de Teologie Ortodoxa Cluj Napoca) la Liceul Tehnologic Dr.Florian Ulmeanu din orasul Ulmeni, Maramures, doua fete, Andreia Roxana, studenta precum si cu mezina familiei, Georgiana Maria, eleva in clasa a III a, nascuta in ziua  purtatorului de biruinta Sfintul Gheorghe.

Functioneaza ca preot paroh la Parohia Ortodoxa Romana Ticau din Protopopiatul Chioar,Episcopia Maramuresului si Satmarului.

................................................................................................................................................

Iata citeva consemnari despre Radu Botis preot,poet,scriitor si promotor cultural:

„Poeme de adâncă sensibilitate şi spiritualitate etnică în care vibrează marile şi sfintele învăţături ale Bisericii noastre apostolice „scântei din inimă” şi îndemn pentru mulţi poeţi de a se întoarce la matca dătătoare de viaţă a poeziei sănătoase româneşti, cu ritm şi rimă. Audiindu-le eşti cucerit de prospeţimea metaforei poetice, dar mai ales de subtilitatea mânuirii unor idei muzicale sau de nuanţă filozofică, într-o modalitate literară de expresie sinceră şi directă. Acest fapt denotă maturitatea

concepţiei artistice a poetului, fecundate, desigur, de Marele Har al Preoţiei. Aceste poezii ne antrenează subtil într-un exerciţiu de meditaţie, purificându-ne simţurile printr-o adevărată chenoză

literară, odată cu poetul. Cucernicul părinte Radu Botiş ne oferă, prin versurile sale, STROPI DE ROUĂ DIVINĂ, care regenereazăşi edifică întru mântuire. Cu binecuvântări şi afecţiune în Hristos.”

Arhiepiscop IRINEU POP BISTRIŢEANUL

„Iubitul meu fiu sufletesc Radu Botiş, încă de când funcţionam la Alba Iulia şi erai în slujba Sfintei Episcopii, te-am observat ca pe un tânăr evlavios, cu mult talent literar, şi îmi spuneam în cugetul meu că vei fi un bun slujitor al Bisericii, admirând mult la frăţia ta îndemânarea de a urzi versuri aşa cum se cade bine unui teolog. Admir totodată pe cei ce au adus în viaţă (părinţii tăi) şi au crescut un fiu de nădejde pentru Biserică şi societate. Sunt convins că poeziile tale religioase vor vedea lumina

tiparului bucurându-mi astfel inima”

+Episcop EMILIAN ARĂDEANUL

 "A fost să fie ziua de 10 ale lui februarie, „Ano Domini” 2008, după noua numărătoare a veacurilor, zi în care un nou GLAS COMUN(www.glascomun.info)  s-a făcut auzit şi văzut,  vestind apariţia „noii foi pentru minte, inimă şi literatură”, într-o impresionantă şi serioasă realizare. De la un număr la altul,  bogată în mărturii şi semnături de prestigiu, revista se impune ca o prezenţă deosebită în peisajul cultural românesc. Doctrina care o însufleţeşte îmbrăţişează tradiţia cărturărească, în sensul istoric şi religios, dar şi contemporaneitatea, strămutate pe un fertil teren literar. Glas Comun este fenomenul cultural trecut prin sufletul creatorului creştin, ca un reflex artistic al Logosului, în bună tradiţie, reprezentînd şi o respectabilă carte de vizită pentru cultura noastră, unul din modelatorii personalităţii neamului din care face parte. 
      Sub auspiciile unei formule armonioase, graţie făcliei aprinse de necontenita inspiraţie a Preotului Stavrofor Radu Botiş,  cărturarul care îndeplineşte în credinţă misiunea istorică a intelectualului român, GLAS COMUN a devenit, după doi ani, vocea păstrătoare de virtuţi naţionale. Strecurîndu-se lin printre cioburile prezentului întemeietorul ei şi-a călăuzit alaiul spre o oază de confort spiritual, pînă la această zi de legendă. Cînd a găsit vreme, cum şi-a sacrificat timpul, numai Domnia Sa ne poate spune, acum, cînd Glasul s-a făcut înţeles, clar şi concis".

                                                                                      Prof.dr. Elena Trifan- REVISTA GLAS 

"… La amvon, preoţii utilizează metoda analitică.Pornind de obicei de la Evanghelia zilei se urmăreşte relevarea sensului şi semnificaţiei adevărurilor exprimate,pentru că „Adevărurile cele mai înalte ale descoperirii divine trebuiau să fie accesibile sufletului omenesc, care râvnea să se apropie din nou de Creatorul său”.Acum am înţeles de ce lucrarea părintelui Radu Botiş a fost răsplătită cu o premiul I cu ocazia evenimentului  judeţean „Cărţile anului”.Este o lucrare bine închegată,toate capitolele sale fiind necesare pentru înţelegerea mesajului duhovnicesc pe care autorul ni-l transmite,cu ştiinţă şi cu har.Îmi place limbajul accesibil şi profanilor,stilul,conţinutul,îmi plac cele 17 pilde cuprinse.

            Parcurgând cartea am  trăit regretul că mi-am irosit o parte din viaţă „predicând” cu totul altceva decât trebuia.Părintele Radu Botiş mi-a deschis ochii şi cât voi mai avea de trăit voi face tot ce voi putea pentru a deschide şi ochii altora.

            Autorul se dezvăluie încetul cu încetul. Sunt mândru de pasiunea Domniei sale pentru studiu şi cercetare,de talentul şi rafinamentul literar cu care este înzestrat,de puterea de muncă pe care o dovedeşte.Faptul că nu se mulţumeşte doar să predice de la amvon este de toată lauda şi am siguranţa că nu se va opri aici.Felicitări !

                                                                                 Prof. Traian Rus

…         Modelele pe care le găsim în creştinism reprezintă valori autentice,ele ne sprijină să descoperim umanitatea din om , aduc un plus de sens vieţii,profunzime şi toleranţă.

    "Educatia prin exemple se dovedeste a fi unul din cele mai importante mijloace pentru formarea caracterului moral al copiilor nostri." (N. I. Boldarev)

        Modele educaţionale reale vor exista atât timp cât vom şti să păstrăm nealterată demnitatea acestor oameni înzestraţi cu tact şi pasiune, pentru care elevul rămâne scopul unic şi ultim al actului educaţional,care înţeleg cu responsabilitate puterea exemplului personal şi care au nevoie în primul rând a li se reda speranţa pentru că, ne place sau nu, poate mai mult ca oriunde,în educaţie nu se admit rebuturi.

          Dascălul zilelor  noastre  se află în faţa  unor provocări cărora le poate face faţă dacă are ca repere valorile morale creştine,o conştiinţă destul de puternică şi o dăruire  necondiţionată.

       Promovarea valorilor spirituale se realizează continuum.Sunt valori precum credinţa în existenţa lui Dumnezeu şi în ajutorul permanent primit de la Dumnezeu,manifestată în relaţia cu El şi cei cei din jurul nostru,curajul de a respecta poruncile divine,dreptatea înţeleasă ca adevăr, pentru tine personal dar şi pentru societate,cumpătatrea interesului faţă de valorile materiale,înţelepciunea de a vedea adevărata semnificaţie a experienţelor trăite, libertatea dobândită prin delimitarea de nonvalori,modelul suprem oferit de Iisus Hristos şi de sfinţi, Biserica pe care să o înţelegem ca o comunitate  a creştinilor,acestea sunt lucrurile pe care le găsim cu prisosinţă în cartea părintelui Radu Botiş.Să găsim doar mijloacele prin care să promovăm aceste valori în sufletele copiilor noştri şi societatea va deveni implicit mai bună, mai morală.

                                                                                                 Prof.Valeria Oros

Sub egida asociației ARS VIVAT au fost publicate:

 Ulmeni,studiu monografic  (autori Radu Botiș,Mircea Botiș),2011

Dumnezeu cîte un pic (autor Vasile Morar),2011

Vechiul Testament,adaptare în versuri de Ioan Ciorca,2013,

Aspecte pedagogice și catehetice in lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos (autor Radu Botiș),2013

Noul Testament,adaptare în versuri de Ioan Ciorca,2014,

Cugetari (mai mult sau mai puțin) celebre,Olimpia Mureșan,2014

 Editare CD: Emil Gavriș-Mândru fecior din Chelința (Electrecord), 2012

 Lansări de carte:

 Aspecte pedagogice și catehetice in lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos (autor Radu Botiș),Ulmeni,Cluj Napoca

Ulmeni,studiu monografic  (autori Radu Botiș,Mircea Botiș),Ulmeni,Baia Mare

„GENEZA”,autor IOAN CIORCA,Cluj Napoca

,,Vechiul Testament”,adaptare în versuri de Ioan Ciorca,Cluj Napoca

,,Cugetari (mai mult sau mai puțin) celebre”,autor Olimpia Mureșan,Baia Mare

„FC Baia Mare-Generația Mateianu”,autor  Ion.P.Pop,invitat de onoare scriitorul Alexandru Florin Tene, președintele Ligii Scriitorilor din România,Ulmeni,Baia Mare

 Parteneriat media în cadrul proiectului:O altfel de istorie a literaturii române contemporane:

Director Editură SINGUR,

Ștefan Doru Dăncuș

 Director Grup Media SINGUR,

Grigore Timoceanu

TABĂRA DE CREAȚIE ARS CAMPUS”(RE)CREAȚIE,,ediția I, 2011, ediția a II a, 2013,Ulmeni

 Gala Transilvania-folk”, 2013,Ulmeni

 Strângerea de fonduri pentru actorul Mircea Anca-operație într-o clinică din Israel (transplant de măduvă)

 Donatie:30 de calculatoare pentru frații români de la Uzdin,Voivodina(Serbia).

         G.D. Lucăcean

Chelința, un sat din Ţara Chioarului- aspecte politice şi toponimice

Satul Chelinţa, aparţinător actualmente oraşului Ulmeni, Jud. Maramureş, este aşezat la deschiderea dinspre vest a Strâmtorilor Ţicăului (rest de munţi calcaroşi), acolo unde începe cea mai spectaculoasă luncă a Someşului. Situat în partea sud-vestică a districtului Chioar, a aparţinut la sfârşitul secolului al X-lea şi la începutul celui următor, voievodatului lui Menumorut. Ca localitate componentă a comitatului Solnocul de Mijloc, s-a aflat pe tot parcursul Evului Mediu, sub autoritatea principilor Transilvaniei.

Este atestat documentar în anul 1423, sub numele „Villa Olachalis Gelenczemezö”, aparținând familiei Kusaly Iakși din cetatea Chioarului. În decursul secolelor, satul a cunoscut mai multe denumiri maghiare, care diferă prin felul în care erau scrise și interpretate de către funcționarii maghiari: în 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1459 – Klencheje; 1553 – Kelenchee; 1560 – Kelenchie; 1569 – Kelencze; 1733 – Telincza. Începând cu anul 1735, satul se numește Kelencze, nume pe care în menține până în anul 1919, când a devenit Chelința. Locuitorii satului, dintotdeauna l-au numit în limbaj popular „Tyelința”.

Componenta etnică de factură românească a aşezării reiese  şi din  denumirile date variatelor forme de relief, a dealurilor, a văilor şi a „câmpurilor” (pamântul arabil situat în diferite părţi ale localităţii). Toate acestea exprimă o anumită poziţie, formă sau plasare teritorială. Dealurile se numesc: Dealul Glodului, Dealul Purcăreţului, Turmătar, Prisnel, Dealul Morii, Dealul Mare, Ciungi, Dealul Îngust, Dealul Viilor, la Prisacă; toate exprimă realităţi topografice specifice graiului local şi diferitelor amplasamente teritoriale (Dealul Pietrii – calcaros; Turmătar- locul în care erau adunate vitele pentru adăpat şi înnoptat; Dealul Viilor- acoperit aproape în totalitate cu vii).

Pârâurile, denumite de către localnici văi, cu un curs perpendicular pe lungimea satului, au de asemenea nume sugestive: Valea Hotarului, Valea Glodului, Valea Poieniţei, Valea Lespezoaia, Valea Purcăreţului, Valea Morii, Valea Dealului Mare, Valea Îngustului, Valea Sighiletiului; după cum se poate observa, majoritatea denumirilor văilor sunt legate de acelea ale dealurilor, dovadă imediata vecinătate a acestuia.

Organizarea hotarnică a satului este legată de aceleaşi realităţi locale. Denumirile mai importante ale acestora sunt: Pe Râturi, Caraşeu, Arini, Câmpul din Sus, Sub Vii, La Bălţi, La Gloduri, Pitioaia, Branişte, Şesuri, Furnicar, Răchiţi, Sighileti; toate exprimă particularităţi locale delimitate doar de plasarea teritorială.

Înainte ca oamenii să înceapă sa îşi sape propriile fântani, existau aşa-numitele fântâni obşesti, care erau folosite în devălmăşie de către toţi locuitorii satului: Fântâna Satului, La Ciurgău, Fântâna Pintii.

Localitatea Chelinţa nu a existat dintotdeauna în acelaşi areal teritorial, pe parcursul timpului, cunoscând câteva metamorfoze geografice. Conform „Istoricului Comunei Ulmeni”, publicat în Arhivele Statului Baia Mare, preluat după Petri Mor („Monografia Judeţului Sălaj”) satul a fost aşezat la început în locul numit „La Arini”. Era un spaţiu teritorial de aproximativ un kilometru lungime, între locurile numite Caraşeu şi Capul Satului.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Vatra Satului era localizată în zona „Sub Vii” şi „Pe Deal”; ultima poziţionare a localităţii este cea actuală, care cuprinde un teritoriu destul de întins, între Caraşeu şi Valea Hotarului (aproximativ 4 kilometri), satul fiind dispus mai mult pe lungime, fără a avea prea multe străzi secundare, de-a lungul cursului Someşului.

Fiind parte componentă a Principatului Transilvaniei, satul Chelinţa a aparţinut pe tot parcursul existenţei sale de până în anul 1918, unor nobili maghiari locali, care erau deţinătorii aproape în exclusivitate a întregului pământ arabil şi nearabil.

Dacă până în anul 1553, satul aparține nobilului amintit din cetatea Chioarului, din anul 1564, satul Chelința aparține cetății Hododului, iar mai târziu, cetății Cehu-Silvaniei.

În anul 1569, satul trece în proprietatea lui Gyulai Laszlo, iar din 1570, revine conților unguri, Jaksi Boldijar și Mihai. Din 1579, trece în proprietatea familiei Gyulyfy Laszlo. Mai târziu, în anul 1797, întreaga suprafață de teren a satului Chelința, este divizată și dată în stăpânire conților unguri, Suskely David, Tildy Laszlo, Molnar Sigismund, Peleyi Laszlo, Tildy Mihai, iar, mai apoi, baronilor unguri, Huszar Iosif, Huszar Anton, Bornemisza Iosif; o mică parte îi revenea unui localnic, pe nume Gavriș Gheorghe.

Din perspectivă socială, locuitorii țărani ai satului, erau împărțiți în două categorii: o parte mică, erau țărani liberi, iar cei mai mulți erau iobagi. Astfel, la 1575, în satul Chelința existau 4 familii de iobagi, sub stăpânirea lui Gyulafy Laszlo, care, fiind foarte săraci, au fost scutiți de impozite, în timp ce restul iobagilor, plăteau impozite și danii nobililor unguri. Numărul acestora crește, la 1715, fiind cu 12 familii în plus, iar din anul 1720, încă 17 familii, cu toții siliți să plătească toate obligațiile existente la acea dată.

Teritoriul satului Chelința a aparținut până în secolul al XV-lea, din punct de vedere administrativ, „Cetății Aurii” (în ungurește, „Aranyismezö”), situată pe malul drept al Someșului, între Benesat și Cheud. Localnicii chelințani, ca și cei din satele învecinate, știu că această cetate ar fi fost construită(a aparținut) de haiducul maramureșean Pintea Viteazul.

Unii dintre locuitorii iobagi ai satului Chelința, s-au acoperit de glorie în timpul războaielor austro-turce de până la 1700;se știe din surse sigure că au existat chelințani care au participat inclusiv la asediul Vienei, în anul 1683, făcând parte din armata austriacă. Aceștia au fost distinși cu titluri nobiliare (amintind faptul că, la acea dată, Transilvania aparținea ca principat autonom, Porții otomane). Printre aceștia, putem aminti familiile Fechete și Sav, care au primit titlul de „nemeș” de la principele Ardealului, Mihail Apafi, reconfirmat mai apoi de către împăratul habsburg, Leopold I. Astfel, într-un document datat 1691, îl găsim pe Fechete Andriș, nobil din localitate, ca girant într-un proces, pentru un iobag local.

O statistică maghiară, din anul 1700, arată că în sat existau următoarele nume de familii: Fechete, Sav, Mătieș (Meteș), Gavriș, Bălaș, Mesaroș și Rus.

Sărăcirea populației era dată nu numai de condiția socială căreia oamenii îi aparțineau, ci și de desele inundații provocate de râul Someș. În cursul secolului al XVIII-lea, stăpânii unguri au folosit populația satului pentru a cultiva vița-de-vie.Nobilii unguri au folosit din plin întreaga forță de muncă a iobagilor satului, formată din 15 familii, cu 120 de suflete. Vinul de Chelința, de calitate extrem de bună și cu un parfum deosebit, era cunoscut până la Budapesta și Viena, toți nobilii din jur cumpărându-și parcele cu vie. Satul avea un sigiliu propriu încă din anul 1850, cu inscripția „Sigiliu Comunei Kelencze”. Emblema satului era un lot cu viață-de-vie, mai pronunțat, ieșite în evidență fiind, două corzi de viță legate cu un țăruș.

După anul 1700, satul a căpătat un aspect unitar, fără hiatusuri în interiorul zonelor locuite; pe Valea Hijului și, până la Valea Purcărețului, au locuit și locuiesc și azi țigani, în timp ce, de la Valea Purcărețului, în jos pe drum, pe Deal și până la Valea Vălceilor, români, iar de aici până la Valea Hotarului (și azi, chiar mai încolo cu cca. 300 de metri), iarăși țigani.

La începutul veacului al XVIII-lea, ținutul a fost cuprins de o foamete mare, datorită inundațiilor și recoltelor slabe. Pentru familiile care au primit drepturi nobiliare, nemeșii, situația a fost mai ușoară,deoarece aceștia erau scutiți de dări și robotă, primind și dreptul de a construi mori pe Someș. Acestea aduceau venituri foarte mari, proprietarii lor făcând parte din rândul aristocrației locale („bocotanii”). În condițiile în care aceștia nu se căsătoreau cu fiice de iobagi sau invers, în cursul secolului al XVIII-lea, se stabilesc în Chelința nobili străini precum: Roman din Sașa, Ghețe din Vărai, Ilieș (Iliș) din Benesat, Chiș din Vărai și Pop din Mireșul Mare.

Cum dările erau plătite numai de către locuitorii iobagi, o statistică realizată de către autoritățile maghiare la 1715, arată că dările au fost plătite în Chelința de 13 familii, cu 108 membrii; la 1720, numărul acestora a crescut la 17 familii, cu 153 membrii, iar la 1733, dările au fost plătite de 34 de familii.

O evidență religioasă din anul 1750 arată că, în Chelința, populația era de 274 de suflete, de religie greco-catolică.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, situația economică a iobagilor chelințani s-a mai îmbunătățit, deoarece toți cultivau loturile personale cu cereale, creșteau vite și li se permitea pășunatul în pădurile nobililor. Aceștia creșteau boi și vite, pe care le foloseau pentru a presta cele 3 zile pe săptămână de robotă pentru stăpânul lor. Întârzierea la lucru sau nehrănirea regulată și la timp a boilor, erau pedepsite cu, de la una la 25 de lovituri de bâtă.

În timpul lucrului erau supravegheați de către slujitorii nobilului care, nu le permitea nici un moment de odihnă; de aici a rezultat obiceiul mestecatului tutunului („țineau bagău”). De sărbătorile de iarnă, Crăciun și Anul Nou, erau obligați fiecare să-i dea nobilului câte o găină, 20 de ouă și 2 pui.

Revenind la statistica religioasă, vom constata, în primul rând, faptul că populația era de confesiune unită cu Roma și, în al doilea rând, că numărul acesteia este într-o continuă creștere: așa cum arătam și mai devreme, la 1750, erau 274 de suflete, iar la 1847, 499 de suflete. Începând cu anul 1896, constatăm în toate statisticile prezența țiganilor. Aceștia au fost aduși începând cu anul 1895, de către învățătorul Vasile Merlaș, care era și judele satului, pentru a lucra la construcția casei (locuită azi de către Mircea Merlaș, împreună cu familia). Revenind, să spunem că, la 1896, erau 625 de suflete, împreună cu țiganii (element etnic nelipsit de atunci și, majoritar astăzi), la 1906 – 644 de suflete, 1910 – 790 de suflete, 1920 – 749 de suflete. La 1930, cu ocazia primului recensământ din România Mare, era precizată populația pe etnii: 845 de suflete, din care 640 români, 183 țigani și 22 evrei.

În decursul existenței sale, satul Chelința a avut mai multe biserici. Consultând arhiva parohială Chelința în urmă cu mai mulți ani, am descoperit faptul că prima biserică a satului a fost construită în zona numită „Arini”, undeva pe la mijlocul secolului al XV-lea. Această biserică a fost mai apoi vândută satului Săplac (Aluniș) din județul Sălaj; biserica a fost construită în totalitate din lemn. A doua biserică a fost construită din piatră și acoperită cu șindrilă, pe deal, în anul 1725. Cea de-a treia și ultima, a fost construită în anul 1938, pe ulița principală a satului, ea servind și astăzi ca lăcaș de cult ortodox.

Primul preot amintit în actele bisericești este Pop  Vasile, în anul 1733. Prima casă parohială a fost construită în timpul preotului Horincar Ignatie, pe grădina bisericii din deal. În anul 1872, în timpul preotului Simion Timofte, aceasta a fost mutată acolo unde este și astăzi, lângă Valea Lespezoii, fiind mai aproape de biserică și de zona centrală a satului.

Înainte de anul 1848, nu se putea vorbi de școală. Prima școală a fost construită după hotărârea sinodului vicarial de la Șimleul Silvaniei, din 1850, când s-a hotărât ca în fiecare sat să existe școală. Astfel, în anul 1854, primul învățător, Moise Conea, ținea cursuri cu copiii din sat într-o casă închiriată (nu se menționează unde). Drept bănci erau folosite niște scânduri sprijinite pe țăruși înfipți în pământ; se învăța din bucoavna cu litere latine și chirilice. Bucoavna, adică alfabetul, era scrisă pe niște cartoane care erau agățate pe pereți. Plata învățătorului era o mierță de mălai, adică 25 de kg/familie și 25 de cruceri (moneda imperială).

În anul 1868, a fost ridicat primul local de școală în Chelința, în locul numit Valea Glodului, cu bani adunați de la membrii comunității locale. Clădirea se compunea din: o sală de clasă, o tindă (anticameră) și o cameră de locuit pentru învățător.

În anul 1902, sub îndrumarea învățătorului Vasile Merlaș, s-a construit localul altei școli, mai mari, situată în centrul satului, mai spațioasă și mai frumoasă; era compusă din două săli de clasă, un coridor și o locuință cu două camere pentru învățător. Această clădire a servit ca școală până în anul 1966. În 1960, a fost construit localul școlii noi, în care se învață și azi, în locul numit Gura Uliței. Din anul 1966 și până în anul 1979, vechea clădire a școlii a servit drept cămin cultural, an în care a fost demolată, locul său fiind luat de un cămin cultural modern, cu o suprafață de 375 m², care poartă numele rapsodului popular Emil Gavriș, originar din Chelința. De-a lungul anilor, aici s-au făcut diverse spectacole, serbări școlare, a folosit drept sală de cinema, a existat aici și o bibliotecă; de asemenea s-au organizat și încă se mai organizează nunți ale locuitorilor satului.

O serie de tineri români, care s-au format de-a lungul timpului ca mari specialiști în domeniile lor de activitate, au reușit să depășească dificultățile materiale sau barierele legate de caracterul patriarhal al satului. În perioada interbelică și, mai ales după aceea, în anii '60, '70 sau '80, mulți dintre aceștia s-au implicat, pe parcursul vacanțelor, în activitățile culturale ale satului sau comunei. Aportul lor la activitatea social-culturală a fost deosebit, o parte din ei participând cu tot felul de inițiative, în cadrul „Societății Culturale Tinerimea” din Ulmeni, înființată în anul 1926 la inițiativa lui Florian Covaciu-Ulmeanu, ofițer și, în același timp, medic militar, unul din cei care au pus bazele și au susținut Facultatea de medicină sportivă din cadrul Universității București.

Preotul Emil Negruțiu, autorul unei monografii a Ulmeniului, căreia din păcate i-a lipsit complexitatea, în toată dimensiunea ei, politică, economică, culturală, confesională – precizează faptul că, societatea în cauză a avut două ședințe mai semnificative, în urma cărora au fost obținute anumite avantaje pentru comună. Prima ședință ținută în 1933, când a fost organizată și planificată construirea unui monument al eroilor căzuți pentru apărarea patriei, la Ulmeni. A doua, ținută câțiva ani mai târziu, în 1935, a urmărit dezbaterea a o serie de probleme ale locuitorilor comunei și a obține cât mai multe revendicări de natură materială.

În anul 1926, chelințanii au obținut autorizație pentru construcția bărcii (luntre) de lemn, cu ajutorul căreia puteau trece râul, o dată maximum 13 persoane. După mai multe intervenții, în 1935, a fost obținută o nouă autorizație pentru construirea unui pod plutitor (bac), astăzi dezafectat, pentru trecerea carelor încărcate cu cereale și alte încărcături; a fost amplasat într-un loc convenabil, aproape de mijlocul satului, în dreptul Drumului Podului. În anii comunismului, adică în anul 1979, a început construcția unei punți pe cablu peste râul Someș care, din păcate, se va finaliza abia în anul 1995, cu trecere pietonală.

            Azi, satul Chelinţa, parte integrantă, aşa cum am arătat în titlu,                   a localităţii urbane Ulmeni, aduce o contribuţie importantă, atât din perspectivă materială, cât şi spirituală pentru evoluţia dinamică a zonei şi pentru propăşirea socio-culturală a acesteia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

         1.      Posea, Grigore, Moldovan, Constantin, Posea, Aurora, Județele Patriei, ,,Județul Maramureș”, Editura Academiei R.S.R., București, 1980.

2.      Cocean, Pompiliu, Geografia regională a României, Ministerul Educației și Cercetării, Proiectul pentru învățământ rural, București, 2005.

3.      Tufescu, Ioan, România, Editura Științifică, București, 1974.

4.      Coteţ, Petru, „Depresiunea Baia Mare în probleme de Geografie”, Vol.V, 1901-1904.

5.      Petri, Mor, ,,Szilagy Varmegye monographiaja” (Monografia comitatului Sălaj), 1902, Vol. IV.

6.      Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Prefectura Sălaj, ,,Cartea de Aur”

7.      Consiliul Județean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Județului Sălaj, ,,Monografii sanitare, Monografia comunei Ulmeni”, nr. 224, întocmită de dr. Șandor Alexandru, medic de circumscripție, 3 august 1938.

8.      Suciu, Coriolan, ,,Schiță monografică a Sălajului, Dicționarul istoric al localităților din Transilvania”, Vol. II, Editura Academiei, 1968, Consiliul Județean Sălaj, A2 A.N., Fond. Prefectura Județului Sălaj.

9.      . Bandula, Octavian, ,,Pe plaiuri maramureșene”, Editura Stadion, București, 1971.

10.  Filipescu, Alexandru, ,,Istoria Maramureșului”, Baia Mare, 1940.

11.  Arhivele Statului Sălaj, Zalău, Fond. Comitatul Solnocul de Mijloc, Urbari, 1999/1785.

12.  Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea”, Vol. I, II, Editura Academiei R.S.R., București, 1967.

13.   Prodan, David, ,,Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea”, Vol. I, II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

14.   Păcurariu, Mircea, ,,Istoria bisericii ortodoxe române”, Editura Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992.

15.                 Ulmeanu, Matei, „Pagini memoriale”, vol. I, Editura Solstițiu, Satu-Mare, 2000.

16.                 Arhivele Statului Baia Mare, Fondul Consiliului Popular Ulmeni, „Istoricul Comunei Ulmeni”.

        

          Prof.Mircea Botiș

   Preot Radu Botiș

     Lucrare prezentata in cadrul Sesiunii de Comunicari a Cercului de Istorie si Socio-Umane a Colegiului National `Samuel von Brukenthal` din Sibiu(23 mai,2012).