O concepție greșită despre educația copiilor

Citiți fișa postului. Sarcina dumneavoastră ca părinte este să vă creșteți copilul pentru a fi cea mai bună persoană posibilă. Răsplata vine din aceea că știți că v-ați făcut treaba bine. Oricât de minunat ar fi să primești o atingere afectuoasă sau un spontan și nesolicitat „îmi place să stau cu tine” din partea propriului copil, astfel de expresii ale afecțiunii nu pot fi obiectivul principal pentru părinte.

Mulți părinți sunt căsătoriți sau au relații de lungă durată care s-au deteriorat. Alți părinți sunt părinți singuri, fără un partener iubitor. Părintele fără partener sau părintele al cărui partener nu este iubitor se poate uita la relația părinte-copil în speranța de a primi căldură și afecțiune. Pot să înțeleg acest lucru. Mama mea a fost o mamă singură care și-a petrecut ultima jumătate a vieții căutând partenerul potrivit. Nu l-a găsit. În cazul pacienților mei adulți, văd greutățile părintelui singur sau ale părinților blocați cu parteneri pe care nu îi mai iubesc sau care nu îi mai iubesc.

Dar încercarea de a-ți convinge propriul copil să îți ofere afecțiunea pe care ar trebui să o primești de la un partener adult dă peste cap relația părinte-copil și îți subminează autoritatea ca părinte. Într-o relație între doi adulți, totul este negociabil. Partenerul tău adult este egalul tău. Nu-i puteți da ordine, iar el sau ea nu vă poate da ordine. Relația cu copilul dvs. este diferită. Trebuie să stabiliți regulile și să le puneți în aplicare, chiar dacă el nu este de acord că legumele trebuie să vină înaintea desertului. Este derutant pentru toată lumea dacă într-o clipă încercați să fiți „părintele cool” afectuos, iar în clipa următoare încercați să fiți părintele corect. Consecința frecventă este că părinții alunecă de la a fi corecți la a fi prea blânzi pentru că nu vor să-și pericliteze afecțiunea pe care speră să o obțină de la copilul lor.

Abigail, o mamă din Tampa, Florida, mi-a împărtășit o poveste care cred că ilustrează prioritățile corecte. Fiica ei în vârstă de 14 ani, Kasey, dorea să meargă la Cancun în vacanța de primăvară cu prietenii ei. Dar părinții nu au fost invitați. Mama ei i-a arătat că locul a devenit o destinație populară pentru studenții americani în vacanța de primăvară.

Și, deși Kasey avea 14 ani, putea părea cu ușurință de 18 –  era o tânără bine dezvoltată fizic.

— De unde să știe un tânăr că ești minoră? a întrebat mama.

— Mamă, nu mai fi atât de paranoică, a spus Kasey. Va fi ok. Vom sta cu toții împreună. Vom avea telefoanele mobile la noi.

– Nu cred că e sigur.

-         Este super sigur, a replicat Kasey.

-         Îmi pare rău. Tu nu mergi, a spus Abigail.

-         Mamă! O să-mi distrugi viața! Toți prietenii mei merg! Toată lumea merge!

-         Nu te duci, a repetat Abigail.

-         Te urăsc! a țipat Kasey. Te urăsc! O să-mi distrugi întreaga viață!

— Ei bine, a răspuns Abigail, ca să fiu sinceră, uneori nici mie nu-mi place de tine. Dar sunt mama ta. Asta înseamnă că treaba mea numărul unu este să te știu în siguranță. Iar eu știu mai multe decât tine despre comportamentul tinerilor beți. Deci, nu te duci.

Și Kasey nu s-a dus.

De-a lungul celor trei decenii ca medic de familie, am avut de-a face profesional cu o mână de cazuri de agresiune sexuală. Într-unul dintre ele, singura mea implicare a fost să stau de vorbă cu mama, după faptă. „Știam că nu trebuia s-o las să se ducă”, mi-a spus această mamă. „Are doar 15 ani. A fost o petrecere a unei frății de la facultate. Știam că nu trebuia să o las să se ducă.”

Mi-a venit să o zgâlțâi pe mamă și să strige DE CE AI LĂSAT-O SĂ MEARGĂ?? Dar bineînțeles că nu am făcut asta. Pentru că știam deja răspunsul. Această mamă vrea să fie cea mai bună prietenă a fiicei ei. Iar un prieten nu poate da comenzi. Un prieten nu poate spune: „Nu, nu te duci la petrecere. Nu ai nevoie”.

Dacă vă faceți treaba ca părinte, uneori va trebui să faceți lucruri care l-ar putea supăra pe copil. Dacă sunteți îngrijorat că nu vă mai iubește, această îngrijorare vă poate împiedica să vă faceți treaba.

Faceți-vă treaba!

Fragment din cartea „Prăbușirea parentingului” de dr. Leonard Sax, apărută la editura Contra Mundum. Cartea poate fi comandată de aici.

 

Autor: Dr. Leonard Sax

Sursa: https://contramundum.ro/2024/10/29/o-conceptie-gresita-despre-educatia-copiilor/

Dr. Leonard Sax: Nu-i întrebați pe copii

Neîncrederea în autoritate reprezintă astăzi norma în America. În copilăria mea, în anii ’60, dacă apărea un preot într-un restaurant aglomerat, el era lăsat imediat să treacă în fața rândului. Dacă urmăriți o conferință de presă a președintelui Eisenhower sau a președintelui Kennedy, veți fi uimit de respectul și deferența manifestată de reporterii acelor vremuri, complet diferită față de ce se întâmplă acum în mod regulat la conferințele lui Barack Obama (articolul a apărut în anul 2016 – n.trad) sau, înainte de el, la conferințele lui George W. Bush. În școlile publice din Ohio unde eu am mers era o practică obișnuită a elevilor să se adreseze profesorilor cu „Domnul” și „Doamnă”. Dacă un profesor acuza un copil de vreo nefăcută, părinții în mod tipic acceptau verdictul profesorului fără alte întrebări și cel mai probabil impuneau acasă o sancțiune mult mai severă decât orice se întâmpla la școală. Astăzi, dacă un profesor acuză un copil de vreo obrăznicie, părinții, cel mai probabil, se vor transforma în avocați cerând dovezi și ridicând obiecții.

Această neîncredere în autoritate și corolarul ei – lipsa de dorință de a exercita autoritatea – au ajuns acum să se infiltreze în fiecare sferă a vieții americane, inclusiv acasă. Nu mai departe de acum 40 de ani, majoritatea părinților americani le spuneau copiilor lor cum să se îmbrace, ce să mănânce, cum să se comporte. Astăzi, părinții americani întreabă. Însăși ideea de a da instrucțiuni mai degrabă decât a pune întrebări pare de modă veche, dacă nu de-a dreptul greșită.

Sunt un doctor care încă practică. Am obținut o licență în medicină la Universitatea din Pennsylvania în anul 1986. În ultimii 30 de ani, am avut mai bine de 90.000 de vizite. Am văzut copii, adolescenți și părinții lor, proveniți dintr-o varietate de clase sociale și circumstanțe. Am putut observa din perspectiva intimă – și cu toate acestea, obiectivă – a doctorului de familie schimbările profunde din viața americană din ultimele decade. Am fost martorul direct al prăbușirii parentingului.

De pildă: o mamă și un tată au venit recent cu fetița lor de șase ani la cabinet. Fetița avea febră și dureri în gât. M-am uitat la urechile ei și arătau bine. Am spus: „acum o să arunc o privire la gâtul tău.” Înainte de a începe, mama a întrebat: „te superi dacă domnul doctorul se uită foarte puțin la gâtul tău, draga mea? După, te duce mama să-ți ia niște înghețată.”

Această mamă credea că face exact ceea ce trebuie, fiind sensibilă și protectivă, dar intervenția ei a schimbat cursul examinării. Fetița a făcut o pauză și a izbucnit în plâns strigând „Dar nu vreau!” Ceea ce trebuia să fie o examinare de două secunde s-a transformat într-un chin întins pe durata a mai multe minute, care a necesitat intervenția unui asistent pentru a potoli copilul. Scopul mamei s-ar putea să fi fost acela de a ușura disconfortul fetiței, dar nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile.

Nu negociați cu un copil de șase ani – aceasta este regula mea. În 25 de ani de experiență clinică, am învățat că soluția pentru a analiza medical un copil bolnav este pur și simplu să-l analizezi. Dacă un copil are febră și un gât dureros atunci îi fac un test pentru streptococ. Copilul nu are dreptul să voteze. În cazul nostru, mama l-a împovărat pe copil cu iluzia că el are de luat o decizie. Intervenția ei a schimbat decizia mea într-o cerere negociabilă și apoi a transformat negocierea într-o mituire. Autoritatea adulților a fost subminată. Când a fost întrebată „te superi dacă doctorul se uită la gâtul tău?” fetița de șase ani a auzit o întrebare de tip bona fide, iar răspunsul la întrebare a fost acela că se supără și nu îl lasă pe doctor să facă asta. Acest tip de momente nu existau atunci când eu m-am apucat de medicină în urmă cu 30 de ani.

De ce ne simți atât de stânjeniți de noțiunea de autoritate? O parte din răspuns rezidă, cred, în infiltrarea sensibilităților politice în relațiilor de familie. Din punct de vedere politic, povestea ultimilor 50 de ani poate fi rezumată ca acordarea de drepturi unor persoane care au fost văduvite de ele. Oamenilor de culoare li s-au promis drepturi egale în fața legii. Femeile au putut accede mai ușor în câmpul muncii și au fost protejate de sexism. Discriminarea instituționalizată a fost ridicată, locurile publice au fost deschise tuturor, femeile au mers în masă la universități iar programele de asistență socială au fost extinse. Conceptele de autoritate și ierarhie au devenit suspecte, incorecte politic. Nimeni nu a spus direct: „Da, este bine că oamenii de culoare, femeile, etc. să aibă drepturi egale cu bărbații albi. Dar de ce nu ar fi aceleași relații între copii și adulți precum cele dintre adulți pur și simplu?” Să dăm drepturi la toți! De ce nu și copiilor?

Pentru că prima treabă a părinților este să-i învețe pe copii, nu să le ceară sfatul. Când doctorul spune că trebuie faci un test pentru streptococ, atunci faci testul. Trebuie să-ți mănânci legumele înainte de desert. Școala este un loc în care înveți, nu un show de modă sau un club social, așadar trebuie să te îmbraci și să te porți cum trebuie. Acestea sunt lecții fundamentale.

Părinții trebuie să îi învețe de asemenea pe copiii să distingă binele de rău. Niciunul copil nu se naște cu această cunoaștere. Copiilor trebuie să li se spună despre această diferență, ceea ce înseamnă (în contextul de față) să accepte instruirea ca pe un adevăr al autorității. Iar predarea autoritară necesită autoritate.

Când părinții renunță la autoritatea lor, ei îi amețesc complet pe copii. Copiii au nevoie de un ghidaj ferm. Când părinții lor nu le oferă acest lucru, ei se îndreaptă către colegi, către social media sau internet. Ce găsesc acolo este Miley Cyrus, Justin Bieber, Akon, Eminem, Nicki Minaj, Kim Kardashian și Lady Gaga. Este un amestec confuz de sex, selfiuri și goana nesfârșită după popularitate și atenție. Ceea ce contează cu adevărat în lume este cine este sexy și cine are cei mai mulți urmăritori pe Twitter și cele mai bune fotografii pe Instagram (…)

Cartea dr. Leonard Sax, „Prăbușirea Parentingului”, bestelling New York Times, este în curs de apariție la Editura Contra Mundum.

Sursa: https://contramundum.ro/2024/10/09/nu-i-intrebati-pe-copii/