Date despre poetul Gheorghe Mihai Bârlea, ( n. 10 februarie 1951, satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș.), se pot afla și din volumul: „ÎN CĂUȘUL VEACULUI. SCRIITORI ÎN MARAMUREȘ”, AUTOR FLORICA BUD, EDITURA „ACTAEON BOOKS”, BAIA MARE, 2025, pag. ,214, 215, 2016, 2017.
Dana GAGNIUC BUZURA
Astăzi este ziua de naștere a poetului Gheorghe Mihai Bârlea. Dragă Mihai a fost o plăcerea să te avem în mijlocul nostru, să te ascultăm citind și să sărbătorim împreună, anul trecut, „Ziua Internațională a Poeziei”. La mulți ani!
Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Memorial Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor. (Gheorghe Pârja)
de Gheorghe Pârja
Săptămâna trecută, am avut bucuria de a fi avut
oaspeți doi prieteni vechi, care ne-au trezit profunde amintiri intelectuale
despre episoade de viață care au marcat devenirea Maramureșului și României în
lume. Doamna Nadia Moșanu și-a legat numele de celebrele Cursuri de limbă,
cultură și civilizație românească, desfășurate vreme de un deceniu în
Maramureș, cu participanți din multe țări ale lumii. Au fost inițiate de
scriitorul Augustin Buzura. Și Viorel Moșanu, diplomat de carieră, ambasadorul
României în câteva țări, cu misiuni diplomatice în Asia, dar și la OSCE. După
un popas prietenesc la Baia Mare și la Cărbunari, la familia profesorilor
Ghita, am ajuns la Desești, la familia preotului Ioan Ardelean și în curtea
casei părintești. Apoi am ajuns la Breb. Cu un popas de ore bune la Sighetul
Marmației, la Memorialul durerii. Care ne-a răscolit memoria suferinței. Am
fost fericiți să-l avem ghid prin istoria recentă, adunată în acest edificiu al
memoriei, pe universitarul, poetul, omul cetății, Gheorghe Mihai Bârlea, cu
rosturi importante în devenirea Memorialului Sighet. Am retrăit cu intensitate
vremuri triste, pe care eu nu le-am trăit. Ca licean sighetean nu am știut câtă
suferință și demnitate ascundeau acele ziduri pe lângă care am trecut de sute
de ori. Acum, revelația a devenit relevantă. Rescriu spusele prietenului
Bârlea. Închisoarea din Sighet a fost construită în anul 1897, ca închisoare de
drept comun. După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foștilor prizonieri și
foștilor deportați din URSS. În 1948, a devenit loc de detenție pentru un grup
de studenți, elevi și țărani maramureșeni. Este cunoscut lotul Vișovan.
La începutul lunii mai 1950, au fost aduși, la
penitenciarul din Sighet, două sute de demnitari din întreaga țară – foști
miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni –
unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați.
Majoritatea aveau peste 60 de ani. Apoi, la sfârșitul anului 1950, au fost
aduși la Sighet în jur de 50 de episcopi greco-catolici și romano-catolici.
Penitenciarul era considerat unitate de muncă specială, dar în realitate era un
loc de exterminare pentru elitele țării și în același timp un loc sigur de unde
nu se poate fugi, frontiera cu Uniunea Sovietică fiind situată la mai puțin de
doi kilometri.
Ținuți în condiții insalubre, subnutriți,
mulțumindu-se doar cu întunericul celulelor, deținuții nu aveau voie să
privească nici măcar printre zăbrelele ferestrelor. Peste care au fost puse
obloane. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare. Cei
care nu se supuneau erau pedepsiți să stea la carceră. La Sighet dintre cei
peste 200 de deținuți, 54 n-au mai ieșit în viață. În 1955, ca urmare a
Convenției de la Geneva și admiterea României comuniste în ONU, a avut loc o
grațiere. Parte dintre deținuții politici au fost eliberați, parte transferați
în alte locuri. Sinistra închisoare de la Sighet a redevenit de drept comun.
După alte două decenii, penitenciarul a fost desființat, clădirea fiind
folosită sporadic ca depozit. Până în 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan
au înaintat Consiliului Europei proiectul Memorialului.
În fiecare celulă a clădirii, transformată în muzeu,
am revăzut, alături de prietenii mei, mărturii despre suferință și moarte.
Starea actuală a Memorialului este o probă de inteligență, viziune asupra
istoriei recente, printr-o muncă vastă de documentare și atragere de fonduri. A
devenit o lecție de istorie a suferinței, de felul cum convingerile omului pot
fi pedepsite cu lipsirea de libertate și cu moartea. Să mori pentru ideea de
libertate mi se pare o jertfă supremă. Rând pe rând, prietenul Bârlea a sporit
prin povești de viață tristețea evenimentelor. Am zăbovit și la corifeii Marii
Uniri de la 1918, Generația Marii Uniri, de la Alba Iulia, Chișinău și
Cernăuți, încarcerați aici, mulți dintre ei murind în detenție. Apoi alte
imagini și informații despre alegerile din 1946 și falsurile operate de noul
sistem, cu dirijare de la Moscova.
O mărturie cutremurătoare este celula în care a
murit marele om politic, Iuliu Maniu. Un episod mai puțin cunoscut este asaltul
comunist asupra Maramureșului. Este vorba despre grupul de activiști locali,
care au încercat să-l anexeze, cu sprijinul tacit al garnizoanei sovietice, la
Ucraina. Un marș al țăranilor din Borșa, conduși de celebrul primar Ștrifundă,
dar și din alte așezări maramureșene, a zădărnicit acest plan. Memorialul stă
mărturie despre distrugerea partidelor politice, despre represiunea asupra
bisericii, despre viața intelectualilor din închisoare, munca forțată,
colectivizare, rezistență și represiune, sovietizarea României, comunizarea Armatei,
Poliției și Justiției.
Un capitol aparte este dedicat Basarabiei, în acest
Gulag. Nadia și Viorel, cu origini basarabene, au retrăit acest trist moment al
istoriei. Pe trei nivele, se scriu file de istorie tristă: exterminarea
demnitarilor, distrugerea Academiei Române, represiunea împotriva literaturii,
deportarea în Bărăgan. Am trăit un sentiment ciudat. Deși i-am trecut pragul de
multe ori, mi s-a părut că am văzut Memorialul pentru prima dată. Semn că
memoria suferinței are tâlcurile ei. Și încă ceva: în ceasurile petrecute la
Memorial am văzut mulți tineri. E bine ca istoria să fie cunoscută. Și noi am
retrăit o lecție de istorie pe care nu am învățat-o la școală.
de Gheorghe Pârja
Sunt manifestări literare, în această țară, care fac
atât de bine literaturii române că întrec multe instituții culturale care sunt
suficient de nevăzute, timide ori împotmolite. Scriitorii sunt, prin traduceri,
ambasadorii unei culturi, ai unei literaturi. Iar întâlnirile lor fac parte din
mesajele peste timp ale prieteniei și cunoașterii. Într-o lume deschisă este
neapărat nevoie să-i cunoaștem pe alții, pentru a ne cunoaște și ei pe noi.
Scriitorii sunt oamenii nopților, care scot lumina din Cuvânt. Pansează rănile
acestei lumi. Navighează pe mări învolburate pentru a ajunge în Parnas.
Corăbiile lor adăstează la marginea Țărmului Promis. Așa se adună în agora, în
umbra Templului, și își vorbesc limbile lor. Care trebuie descifrate. Dar
Poezia are limba ei, unificatoare.
Acest sentiment l-am încercat citind Antologia
EUROPOESIA, a Festivalului – Brăila 2022, Ediția a VII-a (Editura Cronedit,
Iași). Lucrarea a fost îngrijită de Mariana și Valeriu Stancu, care au făcut și
traducerile. O carte de lirică europeană, cu mențiunea că ediția din acest an a
Festivalului a fost dedicată poeziei contemporane din Turcia. De altfel,
prefața cărții, semnată de criticul literar și poetul Metin Cengiz, este
dedicată poeziei turce, din perioada otomană, până în zilele noastre. Metin
este și un om admirabil, curios și cult, pe care l-am cunoscut la Iași. De la
care aflăm că „evoluțiile din poezia și literatura turcă au fost inspirate de
artele și literatura occidentală și, în special, de mișcările poetice
europene”. Recunosc că antologia mi-a înlesnit să fiu mai aproape de lirica
turcă actuală, de manifestele poetice care arată nu numai evoluțiile
intelectuale, ci și relația profundă dintre poezie și schimbările economice,
sociale, spirituale.
Interesant să aflăm că frământările sociale din
Turcia și-au găsit răspunsul la nivelul estetic și artistic. Depun mărturie
poeții turci: Metin Cengiz, Muzaffer Kale, Tugrul Keskin, Yavuz Ozdem și
Muesser Yeniay. Apoi, cartea cuprinde un regal poetic european, cu autori din
Franța, Luxemburg, Belgia, Italia, Ungaria, Spania, Portugalia și Grecia.
Remarc și prezența prietenului Jean Poncet, cu care am avut mai multe întâlniri
la Cluj-Napoca și la Iași. A fost distins cu Premiul „Lucian Blaga” pentru
întreaga activitate de promovare a literaturii române în spațiul cultural
francez. Urmează eșalonul liricii românești, compus din poeți validați ca
valoare de critică și cititori. Dintre ei îi amintesc pe Varujan Vosganian,
Ioan Es. Pop, Daniel Corbu, Valeriu Stancu, Adi Cristi, Leo Butnaru, Cassian
Maria Spiridon.
În acest evantai liric de valoare l-am întâlnit și
pe confratele și prietenul Gheorghe Mihai Bârlea, o voce mai discretă în
peisajul poeziei românești contemporane, dar cu o viziune bine conturată,
rimând cu funcția primordială a poeziei, lirismul. Ana Blandiana îl consideră
un poet fericit, într-o lume în care poezia înflorește din suferință. El
transmite, în poeme cu un lirism dramatic, o meditație asupra împlinirii, a
credinței, bunătății, recunoștinței. Se înconjoară cu aura legăturii cu
părinții și nepoții, cu fericirea de a fi acasă. Și-a făcut un crez din a-și
asuma valoarea poetică a propriei creații, deși cariera lui a lăsat, și lasă,
urme adânci în peisajul cultural, administrativ și universitar al
Maramureșului.
Pentru el, poezia a rămas ecranul nevăzut pe care se
proiectează sensibilitatea. Îmi pare nespus de bine că un confrate de la noi a
intrat în corul unor poeți europeni. În acest context, poetului Gheorghe Mihai
Bârlea i se vede conturul original al poeziei sale. Ispitele poeziei lui sunt
profunde și vaste. Un poet cu toată puterea Cuvântului. Un poet poate fi cât o
instituție. Eu mă bucur de izbânda poeților români a căror voce se aude până
departe. Este un pas spre calmul lumii!
Moderatorul acestei lansări a fost gazda acestui
eveniment, dr. Teodor Ardelean, directorul BJPD BM, care i-a sugerat
distinsului oaspete să ajute la schimbarea statutului acestei instituții în a
fi NAȚIONALĂ, așa cum merită, cu beneficiile ulterioare. I-au fost alături ”doi
Ghiță”, adică doi prieteni a lui Varujan Vosganian, senatorul și ex-prefectul
Gheorghe Mihai Bârlea și poetul și editorul Gheorghe Pârja, de asemenea
lectorul universitar dr. Florian Roatiș, cel care a analizat și povestit pe scurt din roman, printre puținii care au avut privilegiul de a citi romanul lansat.
A vorbit apoi dr. Teodor Ardelean, fost coleg de
parlament, care a citit din articolul scris în acest sens în săptămânalul
”Gazeta de Maramureș, unde Domnia sa deține o rubrică permanentă: ” Reproduc
mai jos câteva intarsii din conținutul de idei al romanului „Patimile după
Gödel” de Varujan Vosganian, pe piață la
ora actuală, după ce cartea a fost editată și tipărită de „Polirom Iași”. O
carte cu mare greutate specifică, primită cu brațele deschise de critică,
situație explicabilă pentru un prozator ce s-a validat în timp prin lucrări
importante, pivotate în continuare de „Cartea șoaptelor”, care mie îmi pare o
capodoperă fără egal în deceniile ultime ale existenței noastre literare.
- „Deasupra, cerul e cenușiu, greu, cu orizonturi
încovoiate, precum un zeu umilit de toate rugăciunile care-i vin de pe pământ”.
- „Ca întotdeauna în preajma morții, aerul se dă
deoparte. Moartea nu are aripi. Pasărea cade, fără să mai păstreze nicio
amintire a păsării”.
- „Oamenii de pe scara noastră simt mereu, când se
întâlnesc la intrare sau pe trepte, nevoia să se salute, ca un fel de scuză că
n-au nimic altceva să-și spună”.
Pasajele sunt extrase din primele pagini, iar
demonstrația mea despre o carte atât de prețioasă și de comentată vrea să
atingă nu doar nucleul filosofico-matematic superb al cărții ci și firicelele
de lumină ce se pot naște chiar la confluența acesteia cu opusul său. Prin
aceste câteva rânduri vreau să provoc cititorii rubricii de față să culeagă
cele mai năstrușnice combinații de gânduri pe care talentatul romancier le-a
așezat cu multă migală stilistică în scriitura elevată a cărții.
Nu știu câți contemporani pot explica Teoriile
incompletitudinii ale lui Gödel, nu cunosc decât vreo 4-5 prieteni cu care am
discutat aceste subiecte academice, dar când l-am luat între palme, cu
sfiiciune, spre vizionare, romanul mi-a adus atât certificatul de autenticitate
al proprietarului prozei, cât și forța sa mistuitoare de penetrare în teritorii
abstracte, pe care le recunoaștem după nume, dar le putem asuma și asimila cu
inerente dificultăți gnoseologice și hermeneutice. Avantajul prietenului
romancier de a se înscrie prin destin tropic atât în rândul matematicienilor
filosofi, cât și în categoria filosofilor matematicii, îi conferă o platoșă, o
aură și o centură de siguranță demne de toate marile invidii literare
românești. Nu știu deocamdată ce părere are despre acest roman acad. Gheorghe
Păun de la Curtea de Argeș, adevărat monument de cultură în matematică,
informatică și în toate sistemele ce se conexează pe acest teren; mi-ar fi
plăcut să discut despre o astfel de abordare literar-științifică cu acad.
Solomon Marcus, dar a plecat dintre noi înainte să apară această vulcanică
producție editorială... Așadar, mă rezum în a mă mira filosofic și a admira
practic cum a putut Varujan Vosganian aduce în literatura română un univers
atât de special reliefat și delicat, inaccesibil unei majorități intelectuale
consistente pentru care acest tip de teorii constituie fie pure abstracții, fie
artificii logico-matematice de lucru”.
Poetul Gheorghe Mihai Bârlea a dezvălui publicului
numeros prezent în sala mare de conferințe despre vizita în SUA a unei
delegații parlamentare din care au făcut parte Varujan Vosganian, Teodor
Ardelean și Domnia sa și a putut să remarce calitățile, pe multiple planuri, paliere, ale
lui Varujan Vosganian, care se dovedește un mai bun român ca mulți alți semeni
și faptul că este un stâlp și reper moral al minorității armenești din România.
De asemenea a apreciat valoarea indiscutabilă a prozatorului, matematicianului
Varujan Vosganian, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România.
Poetul Gheorghe Pârja, un stâlp al cetății, s-a
reîntâlnit cu puțin timp în urmă, sub semnul poeziei, la Iași, cu Varujan
Vosganian și știa că va veni în ”orașul Domnițelor”, motiv pentru care
editorialul din Graiul Maramureșului i-a fost dedicat în totalitate! Am să
spicuiesc, cu acordul dvs. din el: ”... cum împrejurările au
făcut să nu pot citi la timp romanul, și nu poți scrie despre ce nu cunoști,
m-am refugiat într-un timp nu foarte îndepărtat, când am vorbit, tot la
Biblioteca județeană, și apoi am scris, despre un celebru roman al lui Varujan
Vosganian: „Cartea șoaptelor” (2009). Citisem cartea la vreme și mi-am permis
să am câteva păreri de lector fascinat de subiect. Atunci rugam cititorii,
măcar pentru o oră, chiar pentru o zi, să uite că Varujan Vosganian a numărat o
vreme banii țării, ca ministru de finanțe. Numai așa pot înțelege că la o
pagină din dicționarul existenței imediate este numele unui scriitor de
excepție, care poartă numele fostului ministru.
Nu-i numai o coincidență de nume, ci și una de
destin. Este cartea unei eliberări despre istoria genocidului din anul 1915,
împotriva armenilor. Despre un popor care are morminte pretutindeni. Armenii au
primit moartea, dar, odată cu ea, și zâmbetul lacrimii în istorie.”
A vorbit apoi autorul, care a spus printre altele
că: ”nu am dorit să dau verdicte și las pe cititor să-și imagineze desfășurarea
și finalul poveștii. Este un roman umanist care se desfășoară pe mai multe
planuri, te pune pe gânduri, dar este și un omagiu adus eroilor revoluției din
1989”.
A urmat o sesiune de autografe, fiindcă Domnia sa a
venit și cu alte cărți care-i poartă semnătura: ”Cartea șoaptelor”, ”Jocul celor
o sută de frunze și alte povestiri”, ”Copiii războiului”, toate tipărite în
condiții grafice europene la editura ”Polirom” București.
Pentru a incita publicul la lectură am să mă
folosesc de ce scrie pe ultima copertă a romanului: ”Patimile după Godel este povestea generației tinere, a copiilor
născuți după Revoluția din 1989 și crescuți în era digitală, într-o societate
care se amăgește cu iluzia că a învins comunismul, dar riscă să fie învinsă de
postcomunism. Ei trebuie să aleagă între avantajele și neajunsurile comunicării
prin internet și-și fac, cu greu, drum printre traumele nelecuite ale
societății românești. Este o confruntare între om și computer, între conștiința
umană, cu istoria ideilor de la presocratici până la Kurt Godel și Stephen Hawking,
cu preceptele și frământările de natură morală, și memoria computerului, care
nu face deosebirea între bine și rău, ci numai între adevăr și fals, un
implacabil șir de combinații între zero și unu. După lectura cărții,
cititorului îi rămâne să decidă cine este învingătorul acestei noi damnațiuni a
lui Faust”.
Gelu Dragoș, U.Z.P.R.
