Era o dimineaţă obişnuită de 17 septembrie 1989. Nimic nu
prevestea nimic. Şi, cum zicea un tip mai hâtru despre viaţa asta: „Dacă n-are
rost, ce rost mai are”!
Am plecat, ca în fiecare zi la serviciu în aşa fel, încât cel puţin pe la 7.45
să intru pe poarta instituţiei din fosta stradă a Scânteii. Mi-am văzut
conştiincios de ale mele. Nu aveam timp de cafele şi discuţii interminabile
înainte de a începe munca, mai ales că în acea perioadă cafea nu prea era, ci
înlocuitori, adică „nechezolul”, o cafea mai slabă, dar destul de bună la gust,
naturală şi ecologică, cred. Nu eram aşa simandicoşi ca azi, când aproape toată
ziua bem cafea şi constatăm cu stupoare la sfârşitul zilei că n-am muncit
nimic. De fapt, cam de 24 de ani bem numai cafele şi povestim absurdităţi goale
pe dinăuntru.
În structura antiteroristă de atunci, pentru culegerea de informaţii pe profil,
eram doar doi ofiţeri, eu şi tânărul locotenent şi
consătean-lăpuşan, Lazăr Mircea, un om deosebit, fiul unei familii de
intelectuali - mama învăţătoare iar tata profesor de istorie. Împărţeam acelaşi
birou. Ne înţelegeam bine, mai ales că eu îi eram dator moral, având în vedere
faptul că tatăl lui, Bunul Dumnezeu să-l ierte, m-a învăţat, fără ca eu să-mi
dau seama atunci, când eram încă copil, să gândesc şi să fiu patriot român. Am
început să discutăm de-ale noastre. Deşi în acea vreme se vorbea mult prea
puţin despre terorism în România, el exista într-o anumită formă. Azi avem de
toate din ce ne lipsea anterior. Terorism, şomaj, crimă organizată şi multe
altele. Într-un cuvânt sărăcie şi degradare morală şi fizică.
Deodată sună telefonul şi suntem anunţaţi, parcă de ofiţerul de serviciu, că
s-a întâmplat un eveniment deosebit. În jurul orei 8.00, maşina colonelului
Ivan Gheorghe, un miliţian controversat la acea vreme, dar un profesionist şi
un patriot remarcabil, a sărit în aer. Era de necrezut. Cum să se fi putut
întâmpla aşa ceva? Un eveniment fără precedent. Nu era timp de analize,
presupuneri şi aduceri aminte. Mircea Lazăr scoate din garaj maşina
noastră de serviciu, un Aro de intervenţie şi, de acum, la ordinul şefului
securităţii, colonelul Iliescu Gheorghe, venit de la Bucureşti cu mai mulţi ani
în urmă, ne deplasăm la locul indicat, undeva în Cartierul Săsar. Ajunşi la
faţa locului, constatăm că se adunase destulă lume, care, acum, de la distanţă,
privea doar la autoturismul Dacia 1300, nr. 1-SM-648, maşina personală a
colonelului Ivan, deformată pur şi simplu de suflul a ceva, care ulterior
s-a dovedit a fi o explozie. Cel care fusese nu cu puţin timp în urmă colonel
Ivan, era de acum un muribund într-o cameră de spital. Uşa din partea
stângă-faţă a şoferului zburase din balamale, plafonul era bombat în sus, spre
exterior, iar podeaua afundată spre sol. Mircea Lazăr îmi spune: „Şefu, aici a
fost o explozie puternică cu dinamită sau astralită”. El cunoştea bine
caracteristicile tehnice ale materialelor explozive. Lucrase o perioadă la mina
de la Băiuţ. Ce-mi spusese el m-a lăsat fără cuvinte. Să fi fost o acţiune
teroristă? Cine ar fi făcut-o, şi de ce?. Ştiam din cărţi că acţiunile
teroriste au un scop politic. Din verificările pe care noi le făcusem până
atunci asupra cetăţenilor de origine arabă din zona noastră de competenţă nu
rezultau date că cineva ar avea în intenţii acţiuni cu violenţă de niciun fel.
Ce se întâmplase totuşi? Jur împrejur sânge. Pe fostul scaun al şoferului,
adică pe ce mai rămăsese din el, doar pete roşii şi bucăţi de carne. După
primele analize rezulta că explozia venise de jos în sus, de undeva de sub
scaunul conducătorului auto. Nu la scurt timp după sosirea noastră, sosiseră şi
organele de cercetare şi criminalistică ale miliţiei, nişte specialişti
deosebiţi cu care am colaborat eficient în permanenţă, neexistând concurenţă
sau animozităţi între cele două structuri. Atent din fire, Mircea Lazăr observă
pe jos şi în interiorul caroseriei fragmente mici de ceva metal galben şi
bucăţi de hârtie cerată, mai gălbuie la culoare. Le ia în mână şi, după o
analiză amănunţită, îmi spune de acum, pe nume, pe un ton mai prietenesc, care
apropie oamenii la necaz: „Iacobe, aici a avut loc o explozie unde s-a folosit
dinamită, fitil şi capse, ca la unităţile miniere”.
Atunci totul pentru mine devenise clar. Prin minte mi se perindau amintiri ce
aveau mai mult ca sigur legătură cu evenimentul în sine, dar pe care nu aveam
curajul să le fac cunoscute nimănui. Pur şi simplu îmi era frică. Moartea
colonelului Ivan, credeam eu, şi asta o susţin şi acum, avea legătură cu un
eveniment ce se petrecuse cam cu trei-patru luni în urmă, despre care n-am
vorbit niciodată, dar pot să vorbesc, doar acum. O să surprindă pe multă lume
ceea ce voi spune, dar asta e. Da, îmi era frică pentru că motivul posibilului
asasinat mă privea şi pe mine. Puteam să păţesc la fel. Puteam să fiu şi eu o
viitoare ţintă sau victimă. Şi, atunci, am tăcut, în speranţa că cei care îl
vizase pe Ivan nu ştiau şi de mine sau ce cunosc eu. Dar, despre asta mai
târziu.
Mircea ia acele resturi rămase în urma exploziei şi facem cale întoarsă la
şeful securităţii. Îi arată acestuia urmele palpabile obţinute, Mircea
spunându-i, fireşte, ca un specialist că, moartea colonelului Ivan s-a datorat
unei explozii, făcute de nişte „meseriaşi”, mai ales că firele care au
declanşat explozia au fost montate la sistemul de pornire al cheii de contact.
De obicei, colonelul Ivan nu prea ţinea maşina încuiată oriunde se deplasa şi o
parca. După numărul de înmatriculare al autoturismului şi iniţialele judeţului,
cam toată lumea cunoştea respectiva Dacie şi pe proprietar. Deci, nu le-a fost
prea greu celor care i-au dorit moartea lui Ivan să acţioneze,
având maşina descuiată. Ca şi o ironie a sorţii, locul unde Ivan îşi parca
autoturismul, aproape de casă, era betonat, faţă de alte locuri de parcare din
preajmă, care se aflau pe iarbă. În aceste condiţii, suflul exploziei n-a fost
deloc atenuat ci, din contră, accentuat şi, de aici, şi forma lăsată în
caroseria autoturismului de corpul lui Ivan, care era destul de bine făcut şi
cam grăsuţ. Atât parcarea betonată, cât şi greutatea celui vizat, au amplificat
rezultatul dezastrului. Fluxul exploziei îl propulsase în sus, lovindu-se de
plafon.
La auzul celor „raportate” de locotenentul Lazăr, şeful securităţii ne „ordonă”
să nu mai discutăm despre cauzele exploziei, urmând ca noi să răspândim ideea
că aceasta a avut loc în urma unei explozii de la o butelie de aragaz. Desigur,
era o prostie din parte colonelului Iliescu să lansezi o asemenea aberaţie, în
condiţiile în care cei de la miliţie aveau destule date şi probe pentru a trage
o primă concluzie. Noi puteam tăcea sau spune ce a „ordonat” Iliescu, dar
miliţienii ştiau adevărul şi nimeni nu le putea „închide gura”. Iliescu cu ale
lui, iar noi cu ale noastre. I-am dat de înţeles că-i vom executa „ordinul” şi
viaţa a mers mai departe. Nu mă voi referi aici la suferinţa familiei celui
decedat, la regretele colegilor din cele două structuri, miliţie şi securitate,
care l-au cunoscut. Eu nu fac beletristică, eu spun doar ce am trăit, ce am
simţit, ce am văzut şi „auzit”, după care am tras o concluzie. Dacă e bună sau
rea, dacă e reală sau falsă, eu nu pot decide. Vă las pe voi să apreciaţi.
Cum era şi firesc, s-au început de urgenţă cercetările pe toate planurile.
Informativ prin munca de securitate, iar miliţia prin audieri, descinderi,
anchete, percheziţii la persoanele suspecte. Au fost cu sutele. Bucureştiul,
cum se zice, „a sărit în aer”. Toată conducerea centrală a Ministerului de
Interne de atunci, respectiv din cele două structuri, securitate şi miliţie,
era de acum în alertă. S-au deplasat din capitală zeci de ofiţeri-experţi din
ambele părţi. S-au constituit echipe mixte de cercetare şi analiză. S-au
făcut interceptări telefonice la persoanele bănuite că ar fi avut în intenţie
aşa ceva, în condiţiile în care colonelul Ivan era un nonconformist, ba mai
mult, rezultând din investigaţii şi cercetări că era „prieten” al lumii
interlope de atunci, că avea datorii mari de bani şi, nu în ultimul rând, era
un rebel incurabil.
Printr-o anumită împrejurare îi cunoscusem şi eu felul său de a fi. La o
şedinţă a cadrelor de comandă pe toate nivelurile, la care am participat şi eu,
cu şeful inspectoratului de la acea vreme, căruia îi erau subordonate, atât
conducerea miliţiei judeţului Maramureş cât şi cea a Securităţii, şeful
inspectoratului colonelul Vlădescu Ioan, venit şi el din Bucureşti de ceva
vreme, dorind să-i dea o lecţie colonelului Ivan, în legătură cu
„insubordonarea” sa, îi atrage atenţia acestuia, pe atunci comandantul miliţiei
oraşului Baia Mare, că în unitatea pe care o conduce intră şi iese cine vrea,
fără a avea un control asupra accesului şi asupra celor care pătrund în sediul
miliţiei. Iritat de observaţia făcută, cam pe nedrept, colonelul Ivan i-a
răspuns, pe un ton la fel de dur şi răspicat: „Tovarăşe inspector-şef, dacă mă
obligaţi să iau asemenea măsuri, atunci, nici dumneavoastră, de mâine, nu mai
intraţi necontrolat în sediul miliţiei oraşului”, argumentându-i „durului”
inspector-şef că, în acea unitate, intră tot felul de
oameni pentru audieri, cercetări, reclamaţii, plângeri şi ar fi imposibil să-i
„controlezi” pe toţi, deoarece accesul este liber într-o unitate publică şi nu
toată lumea este infractor. Inspectorul bucureştean care conducea instituţia
doar din birou, nu prea avea habar de munca titanică pe care un cadru de
miliţie o ducea pentru a avea rezultatele dorite.
Cercetările în „cazul Ivan” se derulau anevoios pe toate planurile. Toţi îşi
puneau aceleaşi întrebări: Cine? Şi de ce? Din comandamentul constituit la
nivelul judeţului făceau parte şefii miliţiei şi securităţii, ofiţeri cu
funcţii din unităţile centrale şi colonelul, ulterior generalul Dan Gheorghe,
fost şef al structurii informative din U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă
Antiteroristă), precum şi locotenentul Lazăr Mircea, aflat, în lipsa mea, la
conducerea structurii antiteroriste locale, eu îndeplinind alte misiuni
ordonate. Sau, poate, chiar s-a evitat angrenarea mea în această muncă de
cercetare titanică, fiind considerat poate un suspect sau un implicat în acţiunile
ce vi le voi dezvălui. Se lucra zi şi noapte fără întrerupere, fără să apară
elemente concrete în legătură cu atentatul reuşit la viaţa colonelului Ivan. Pe
timpul cercetărilor efectuate de cadrele de miliţie cu sprijinul celor din
securitate au fost identificate alte infracţiuni nedescoperite până atunci, au
fost rezolvate cazuri ce se soluţionase „cu autori necunoscuţi”, s-au finalizat
dosare penale care erau pe rol şi s-au constituit altele. Deci, munca celor
implicaţi în caz nu fusese totuşi în zadar, deşi nu se identificase niciun
„capăt de aţă”, de la care să se continue, sau mai bine zis să înceapă,
cercetările morţii, în socialism, a unei asemenea personalităţi. S-au făcut
zeci şi sute de scenarii, s-au emis tot felul de ipoteze, dar nu s-a ajuns la
un rezultat final.
Începutul evenimentele din decembrie 1989 i-au surprins, încă, pe ofiţerii şi
cadrele din unităţile centrale, la Baia Mare. Propaganda negativă făcută
miliţiei, securităţii şi armatei, de către trădătorii de neam şi ţară, i-a determinat
pe specialişti să părăsească zona Maramureşului şi să plece spre Bucureşti,
astfel că, „cazul Ivan” a rămas nefinalizat, nerezolvat şi fără să se fi
identificat autorul sau autorii.
La începutul anului 1990, şi în perioada care a urmat, inclusiv până în
prezent, au început să apară pe ecrane tot felul de neaveniţi, „cârcotaşi” şi
„cârtiţe” bine plătite şi educate de serviciile de spionaj din est şi din vest,
care au început a „da” în tot ce-a fost bun în această ţară. S-a dat în oamenii
care au făcut ceva pentru România, s-a dat în economia care funcţiona şi
producea venit ţării, s-a dat în religie, s-a dat în folclorul autentic, s-a
dat în credinţa ţăranului român. Într-un cuvânt, s-a „dat” în România. Ea
nu convenea. Cui? Găsiţi răspunsul azi la fiecare pas. Azi nu mai avem
libertate ca ţară, nu mai avem independenţă, azi nu mai avem economie, dar avem
dreptul de a urla în public şi de a ne cumpăra tot felul de zdrenţe şi mărfuri
alimentare din plastic de la buticurile ba mai mari, ba mai mici, ale unor
concerne internaţionale, iar pământurile noastre nelucrate sunt pline de
pecingine sau vândute „pe gratis” străinilor.
Avem, acum, cam tot ce ne lipsea înainte de 1989: terorism, crimă organizată,
şomaj, greve, disponibilizări, autoincendieri, sinucideri, avem baroni locali,
avem miniştri corupţi şi condamnaţi, avem parlamentari români de naţionalitate
maghiară care vor Ardealul cu orice preţ alipit Ungariei, avem descreieraţi
unguri care ard portretul lui Avram Iancu, avem, avem, avem, avem……. Avem în
sfârşit….democraţie.
Nu cred că pentru acest tip de stat au murit oamenii în decembrie 1989. N-am
înţeles nici sistemul socialist, dar pe cel capitalist nu-l înţeleg nici atât.
Şi spun doar atât. O ducem din ce în ce în mai rău.
Întrebarea firească, pentru toată lumea, şi atunci, şi acum, după moartea lui
Ivan a fost: „De ce”? De ce să ucizi pentru a câştiga? Ce se voia să se
transmită şi cui, prin moartea colonelului Ivan. Da, cineva, a dat un
avertisment şi o lecţie nu doar colonelului Ivan Gheorghe, un patriot român
desăvârşit, ci şi celorlalţi români care ar fi avut „curajul” să gândească ca
şi el. Şi, uite, că aşa a fost. Evenimentele din Decembrie 1989 s-au constituit
„într-un ciclu de lecţii” împotriva celor care până la acea dată s-au remarcat ca
buni patrioţi, dictatori, dar nu democraţi. Murim acum încet şi lent, nu rapid
ca şi colonelul Ivan. Ar fi bătător la ochi să fim ucişi toţi deodată. Suntem
un exemplu pe mapamond şi suntem arătaţi cu degetul de către cei puternici,
celor care ar mai îndrăzni să-şi câştige independenţa economică şi politică.
Unii n-au înţeles şi au păţit-o. Vezi fosta Iugoslavie, Moldova, Irakul, Libia,
Egiptul, Siria, Afganistan etc…Dar, până când? Sunt convins că şi celor care
îşi bat joc de noi şi de alţii le va veni rândul, mai devreme sau mai târziu.
Cu ce monedă ai plătit, cu aceea vei fi răsplătit. Un sistem social apare ca o
replică la un alt sistem social care nu mai merge, care nu mai corespunde
cerinţelor majorităţii bolnave şi sărace. Aşa s-a întâmplat cu socialismul, aşa
se va întâmpla şi cu capitalismul. Sigur va apărea o nouă ordine mondială
dorită şi hotărâtă de acum, de Bunul Dumnezeu, care, sigur va fi mai bună şi
mai dreaptă. Prin ce sacrificii, nu se ştie.
Dar să mă întorc în timp. Undeva prin primăvara anului 1989. În acţiunile
întreprinse pentru identificarea unor unguri din zona Băii Mari, preocupaţi de
deţinerea şi confecţionarea de armament artizanal, am cooperat foarte bine cu
miliţienii ce aveau şi ei ca sarcini documentarea unor astfel de infracţiuni.
I-am remarcat pe coloneii Ivan Liviu şi Mărieş Ioan ca fiind profesionişti de
excepţie. Mă înclin în faţa lor. În şedinţele operative comune pe care le
aveam, miliţie şi securitate, l-am cunoscut şi pe colonelul Ivan Gheorghe. Un
tip cu o statură impunătoare, ca o stâncă de puternic fizic şi psihic. I-am
remarcat nu defectele, ci părţile lui bune. Era un patriot, cum rar găseşti.
Citea foarte mult şi diversificat. Îţi era mai mare dragul să conversezi cu el,
fiind mereu în gardă să nu greşeşti. Te-ar fi putut „taxa” când greşeai, dar
n-a făcut-o niciodată. Era mult prea fin şi iubea femeile frumoase. Am încercat
să mă apropii de el, dar n-am avut curajul. Simţea acest lucru şi m-a lăsat să
„fierb”. Cunoştea felul de a fi al oamenilor cu care venea în contact. Îi citea
„din prima”, cum se spune, mai ales că anchetase şi cercetase mulţi infractori.
Acolo se vede măiestria lucrătorului din acest domeniu. A făcut primul pas.
Într-una din zile m-a chemat la el la birou. Un birou simplu, vechi, din lemn.
M-a poftit politicos să iau loc pe scaunul din faţa lui. Nu ştiam ce vrea şi
asta mă înnebunea. Îmi spuneam în gând. Ce-am
greşit? Din înaltul funcţiei sale puteam să fiu acuzat de ceva miliţienesc. Nu,
n-a fost să fie aşa şi mă bucur că am trăit alături de colonelul Ivan Gheorghe
o filă, doar o filă, dintr-o carte mare de istorie, pe care unii nu vor să o
scrie sau o scriu în funcţie de ce le este dictat şi cum sunt plătiţi. După o
conversaţie banală, s-a aplecat puţin peste masa din faţa sa şi, râzând, mi-a
spus: „Îmi placi, căpitane”! Am bănuit că aprecierea sa ascunde ceva. Dar ce? A
scos din sertar nişte reviste. Trei sau patru mi le-a înmânat. Nici nu mă
lăsase să le frunzăresc şi mi-a spus, de acum, cu o seriozitate
ieşită din comun. Parcă se împietrise ca un Sfinx. „Dă-le şi altora în care ai
încredere”. M-a lăsat să mă reculeg. Cu un ochi răsfoiam filele acelei reviste
iar cu celălalt urmăream atitudinea monumentului din faţa mea. Mă gândeam că
poate mă testează. M-a lăsat să răsfoiesc în linişte revista. Avea un titlu cu
un puternic impact patriotic. Chiar pe coperta scrisă cu litere româneşti era
poezia „Doina” a lui Mihai Eminescu. La citirea primelor versuri, m-am
cutremurat. După ce am citit-o în întregime, n-am mai ştiut ce să mai spun.
Cuvintele mi se opriseră în gură. Ce versuri minunate, al căror tâlc se
potriveşte de minune şi azi. Iată câteva:
„De la Nistru pân’ la Tissa,
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta singurătate.
…………………………..
Îşi desbracă ţara sânul,
Codru frate cu românul
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săracă ţară săracă.
………………………….
Toţi duşmanii o să piară
Din hotară în hotară,
Indrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile”.
Din cuprinsul revistei am mai reţinut articole importante în care era tratată
poziţia dură şi acţiunile secrete ale unor patrioţi români din fosta Republică
Sovietică Socialistă Moldovenească, azi Republica Moldova, împotriva
regimului sovietic de la Moscova. Mi-a văzut nedumerirea. Ce aveam oare în
mâini şi de ce eu? Am tresărit doar la vorba sa blândă, explicativă de acum.
„Este prima revistă scrisă în ilegalitate, cu litere româneşti, de către
patrioţii români din Moldova noastră, de dincolo”.
Pentru mine, din acel moment lucrurile au căpătat o altă valenţă. Eram convins
că cineva, o forţă a naturii iubită de Dumnezeu, lucrează pentru România ca să
devină mare, aşa cum a fost. Acest ideal şi vis al meu, cum că, România, va fi
ce-a fost mi s-a spulberat însă, dar nu pentru totdeauna, odată cu moartea
colonelului Ivan şi cu evenimentele din decembrie 1989. Şi el a fost un pion
din acel angrenaj. Atât Estul, cât şi Vestul nu puteau accepta şi nu acceptă o
Românie puternică economic şi politic. Şi, au început încetul cu încetul, cu
decapitarea celor implicaţi într-o astfel de „operaţiune secretă”. S-a început
cu colonelul Ivan Gheorghe şi s-a continuat cu alţii şi cu alţii care au simţit
şi trăit româneşte, pe care nu-i vom şti niciodată şi care s-au luptat pentru
această ţară binecuvântată pe pământ.
Aşa cum spuneam, după 1989, au fost unii care au zvonit şi lansat în
media şi în cercurile influente că Ivan Gheorghe ar fi fost ucis de securitatea
de la Bucureşti. Vă înşelaţi „dragi slugi”. Colonelul Ivan a fost ucis mai mult
ca sigur de cei din Est. Simţeau pericolul şi au luat „măsuri” preventive ca şi
azi. Una a fost cea de genul petrecut la Baia Mare, o alta a fost războiul din
Republica Moldova şi staţionarea trupelor în Transnistria şi, bineînţeles,
evenimentele din decembrie 1989.
Ce explicaţii mai doriţi? Eu cred că acesta este răspunsul la întrebarea care a
frământat atâta lume după 15 septembrie 1989 şi până în prezent în legătură cu
uciderea patriotului, colonelul Ivan Gheorghe. Şi răspunsul este o întrebare.
Din ce organizaţie secretă făcuse parte şi cine l-a făcut să tacă?
Aşa că, vă rog, domnule, fost ofiţer de miliţie, Berciulescu, nu mai apăreţi pe
diverse posturi de televiziune locală, ca un bufon, pentru a vorbi în
necunoştinţă de cauză şi a vă însuşi realizări de excepţie ale colegilor
dumneavoastră din organele de miliţie. Nu sunteţi decât un biet reprezentant
involuntar al unei categorii de slugi plătite, care doreşte să apară pe
ecran ca multe alte scursuri care, voit sau nu, lovesc în România.
Dacă acţiunea împotriva lui Ivan ar fi fost făcută de securitate, cum îşi dau
unii cu presupusul şi cum afirmă şi azi bietul fost ofiţer de miliţie
Berciulescu, atunci de ce ar fi irosit conducerea Ministerului de Interne de
atunci atâta forţă umană, aproape patru luni de zile, când totul putea fi
trecut sub tăcere, cum, fără să-şi dea seama, încercase şi colonelul Iliescu
Gheorghe.
Vă veţi întreba desigur: unde sunt acele reviste şi cine mai ştia de ele?. Eu,
spre siguranţa mea şi a celui care mi-a dat-o, le-am ars, aşa cum tata mi-a ars
hainele militare în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Martor la faptul
că acele reviste au existat este fostul tânăr locotenent la acea vreme şi
pensionar azi, Lazăr Mircea. Doar în el am avut încrederea să-i spun ce mi s-a
întâmplat în biroul lui Ivan şi să-i arăt ce mi-a dat cel care pentru mine va
rămâne pentru totdeauna un pilon de referinţă al patriotismului românesc
contemporan.
Poate că organele de azi ale poliţiei ar trebui să lupte ca martirul Ivan
Gheorghe să aibă un statut în rândul celor care au luptat pentru promovarea şi
răspândirea românismului de dincolo de Prut. Poate că ar merita un titlul de
revoluţionar cu toate drepturile ce derivă din aceasta, deşi poate el nu ar
vrea. Poate că şefii de azi ai Inspectoratului Judeţean de Poliţie sau ai
Poliţiei Române ar fi bine să-i pună chipul pe un soclu la intrarea în sediul
Poliţiei municipiului Baia Mare. Colonelul Ivan Gheorghe a fost un mare patriot
şi un martir, cu care ar trebui să se mândrească. A plătit cu viaţa, cu mult
timp înainte ca regimul vechi să cadă. El chiar se luptase nu pentru ceea ce
azi e doar o „fabrică” de adunat voturi pentru funcţii prezidenţiale şi de
premieri, ci pentru unirea României cu Republica Moldova. Se spunea că, înainte
de a fi ucis, ar fi avut legături cu Ana Blandiana şi cu Dinescu. De ce aceştia
n-au curajul, dacă e adevărat, să vorbească despre martirul Ivan. Le-ar lua
cumva din „mândrie şi merite”? Sau ştiu ceva ce noi n-ar trebui să ştim, pentru
care le este frică, motiv pentru care tac?
„Colonele Ivan, am scris cu drag aceste rânduri în memoria ta, a sacrificiului
tău şi a tuturor colegilor care şi-au pierdut viaţa slujind ţara şi spiritul
românesc. Măcar atât am putut face pentru tine, ştiind cât m-ai preţuit. Bunul
Dumnezeu să te ierte”!
Iacob ONIGA
(Povestire selectată din volumul –
„Câştigă fără să ucizi”/2014)
Preluare https://ecreator.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=7205:despre-moartea-suspecta-a-unui-colonel-patriot&catid=11:proza&Itemid=116
