Se afișează postările cu eticheta Ioan Aurel Pop. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ioan Aurel Pop. Afișați toate postările

vineri, 24 aprilie 2026

INVITAȚIE

 


Academicianul IOAN-AUREL POP ne invită la două evenimente deosebite organizate de Editura Școala Ardeleană:

▪️Spiru Haret 175:
🔸️Conferință: „Nevoia de educație și de școală, azi”, susținută de Acad. prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop;
🔸️Lansare de carte: „Viața și activitatea lui Spiru C. Haret” de Gheorghe Adamescu (Ediție de Ioan-Aurel Pop)
📌 Sâmbătă, 25 aprilie, orele 11.00-11.45
Târgul de Carte Gaudeamus
Piața Unirii, Cluj-Napoca
Eveniment în colaborare cu Fundația Transilvania Leaders.
▪️„Întâlnire cu ANA BLANDIANA la Cluj-Napoca":
🔸️Lansarea volumului „Ana Blandiana. Fragmente pentru un portret”, coordonator: Iulian Boldea. Pe coperta cărții: fotografie de Paul Buciuța.
🔸️Recital muzical: Corul de copii „Junior VIP”. Dirijor: Anca Mona Mariaș.
🔸️Recital poetic: Iulia-Daria Iacob.
📌 Luni, 27 aprilie 2026, ora 18:00
Sala Auditorium Maximum
Strada Mihail Kogălniceanu 5, Cluj-Napoca
📖 Intrarea liberă.
Eveniment în colaborare cu Asociația Femeilor de Afaceri Cluj.
Parteneri: Academia Română – Filiala Cluj-Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai, Inspectoratul Școlar Județean Cluj, Primăria Municipiului Cluj-Napoca, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Cluj.
📚 „Ana Blandiana este o conștiință vie a europenismului și a românității, în același timp, pledând pentru un echilibru al tradiției, care să ne păstreze în cadrul rădăcinilor noastre cunoscute și verificate. De aceea, poeta a devenit demult un veghetor al Cetății, un apărător al democrației și al acelor valori care au asigurat identitatea continentului nostru." – 𝐈𝐨𝐚𝐧-𝐀𝐮𝐫𝐞𝐥 𝐏𝐨𝐩

joi, 24 aprilie 2025

Un avertisment serios despre starea noastră actuală


Autor: Ioan-Aurel Pop

24 aprilie 2025

Elevul care nu are nimic în propriul cap și care se bazează exclusiv pe acele cunoștințe acumulate în bazele de date artificiale ajunge un instrument, un element docil la îndemâna formatorilor de opinie. Acești elevi și tineri nu mai pot gândi cu propria lor minte decât, eventual, în chestiuni înguste legate de o anumită specializare. Chestiunile sociale și politice le rămân străine, fapt care îi face ușor manipulabili.

Astăzi, lectura a devenit, din păcate, rara avis în școala românească. Elevii nu mai văd în carte un instrument de cunoaștere, nici un prilej de evadare din cotidian, că evadează prin alte mijloace, și nici măcar o metodă de divertisment.

Orice tip de măsurători am face, ne indică depărtarea de carte a elevilor și studenților, adică declinul lecturii. Sunt adolescenți care ajung în anul întâi de studenție și recunosc, mi s-a întâmplat personal, că n-au citit niciodată un roman până la capăt, că nu iubesc poezia, că nu știu ce este aceea dramaturgie.

Firește, explicații sunt multe. Internetul ne-a copleși viața, iar telefoanele mobile au luat locul cărților. Noua tehnologie nu favorizează deloc imaginea vizuală statică, așa cum e fila de carte, și nici zăbava asupra ideilor, ci doar imaginile în mișcare, clipurile, filmulețele, care trec repede, dar te amețesc și îți dau impresia că știi tot, că reții tot. De fapt, aceasta este o iluzie.

Opoziția reală nu este între cartea tipărită pe hârtie și cartea digitală și nici între biblioteca clasică și biblioteca virtuală, ci între lectura temeinică și lectura superficială sau lipsa lecturii.

Zic și eu parafrazându-l pe Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei: „Citiți băieți, numai citiți”. Fără lectură ajungem surzi și orbi. Ne cufundăm în ignoranță și ne expunem acestor manipulări de toate felurile, ne pierdem esența umană. Ca să rămânem oameni, trebuie să citim cât mai mult și să mergem în biblioteci care sunt depozitarele învățăturii.

Din păcate, pierdem această zestre, astăzi, după părerea mea, nu în sensul că ea nu mai există – ne străduim s-o păstrăm, ci în sensul că refuzăm s-o mai cunoaștem. Firește, mesajele trimise prin scrierile vechi nu se dezvăluie de la sine. Ele se pot descifra și interpreta după îndelungată pregătire de specialitate, realizată, de regulă, în Facultățile de istorie.

Disciplinele care pot conduce la pătrunderea tainelor înscrisurilor vechi se numesc, cum știți, epigrafie, paleografie, diplomatică, numismatică, sigilografie. Pentru teritoriul României și pentru Evul Mediu românesc e fundamentală pregătirea în paleografie latină, slavă, româno-chilirică, turco-osmană, germană, maghiară. Dacă nu se mai face pregătirea în aceste domenii, izvoarele privind trecutul românesc rămân îngropate în uitare.

Vă dau un exemplu: sursele oficiale ale Transilvaniei, cele care au ieșit din cancelarii, sunt elaborate în limba latină din secolul al XI-lea până la 1842, când Latina a încetat să mai fie limba oficială a Țării Transilvane, cedând locul limbii maghiare, spre marea nemulțumire a sașilor și românilor. Se apreciază, astăzi, că în țară și în afara țării există peste un milion de înscrisuri în limba latină necunoscute sau doar semnalate, cunoscute vag, nedescifrate și nevalorificate.

Cunoaștem astăzi din zestrea latină care ne privește cam 10%, dar Facultățile de istorie, prin lipsa de atenție a statului, nu mai acordă timp pregătirii în aceste specialități, înguste aparent, dar care ne-ar putea ajuta să înțelegem trecutul nostru. Dacă 10% din el îl știm, vă puteți da seama în ce măsură el exprimă esența.


miercuri, 22 ianuarie 2025

Revista LIMBA ROMÂNĂ, cu aură academică

                                 de Gheorghe Pârja

Trimestrial, simt bucuria specială de a primi două reviste de cultură din două puncte cardinale ale lumii. Din Apus vine “Lumina Lină” din New York, condusă cu inteligență de teologul și poetul Theodor Damian, iar din Chișinău, trece Prutul revista “Limba Română”, condusă cu pricepere și har de doi intelectuali redutabili, Alexandru și Ana Bantoș. Acum scriu despre excelenta publicație de la Chișinău, primită recent prin amabilitatea poetului, universitarului Gheorghe Mihai Bârlea, membru în colegiul de redacție al publicației. De la început, spun că așa cum ne-au obișnuit editorii, fiecare număr este o probă cărturărească și de spirit patriotic.

Centrul de greutate al acestui număr al revistei (decembrie 2024) este dat de suita de articole care îl cinstesc pe istoricul, academicianul IOAN-AUREL POP, președintele Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 de ani (1 ianuarie). Ca argument, redactorul șef Alexandru Bantoș scrie: „În spațiul istoriografiei ro­mânești contemporane, Academicianul Ioan-Aurel Pop se distinge printr-o remarcabilă capacitate analitică și printr-un insolit spirit critic. Autor al unei opere impresionante, care îmbină cercetarea istorică profundă cu pledoaria pentru unitatea și continuitatea națiunii române, Ioan-Aurel Pop consideră că evocarea trecutului trebuie să fie fără denaturări.”

Dialogul lui C. Olteanu cu academicianul relevă stări biografice și crezuri științifice care conturează personalitatea sărbătoritului. Cărturarul Vasile Pușcaș scrie despre savantul umanist. Care, din fotoliile de președinte al Academiei Române și Rector al Universității Babeș-Bolyai, a avut intervenții salutare pentru susținerea direcțiilor moderne ale cercetării științifice din România, pledând în favoarea predării istoriei, limbii și literaturii române în toate categoriile de școli românești. Profesorul Ion Tighineanu, membru al Academiei de Științe a Moldovei, îl consideră o figură proeminentă în spațiul românesc și universal. Profesorul ieșean Ștefan Afloroaiei, academicianul Ioan Bolovan, criticul literar Irina Petraș, scriitorul Horia Bădescu, profesorul Gheorghe Chivu, istoricii Valentina și Andrei Eșanu, preotul profesor Constantin Necula, jurnalistul Valeriu Saharneanu, istoricul Anatol Petrencu, scriitorul Iurie Bojonca aduc contribuții esențiale la completarea profilului de savant, dascăl și patriot între oameni, a istoricului, academician Ioan-Aurel Pop.

Cinste vouă confrați de la Chișinău că dincolo de Prut i-ați adus fireștile elogii acestui savant. Că dincoace de Prut evenimentul a fost timid ilustrat în presă. Dar și în alte instituții. Las să curgă sumarul. Scriitorul Ion Hadârcă ne reamintește că, în Basarabia, Limba Română a revenit acasă. Juristul și diplomatul Marian Enache aduce dovezi ale unității noastre lingvistice. Sub titlul „Un voievod de slovă din Maramureș”, scriitorul Vasile Proca realizează un amplu și relevant interviu cu poetul, universitarul, omul de cultură Gheorghe Mihai Bârlea. Confratele Alecu Reniță își mărturisește crezul: idealul vieții mele a fost și a rămas Reîntregirea României noastre!

Istoricul Andrei Rusu, care cercetează viața religioasă din Basarabia, publică un interviu cu părintele Grigore Jelihovschi despre renașterea religioasă și renașterea națională între Prut și Nistru. Profesorul ieșean Ion I. Ionescu scrie despre eroi, victime, amânări și pierderi durabile. Iulian Boldea plasează opera lui Mircea Martin sub zodia nuanței, iar criticul literar Delia Muntean, redactor la revista „Nord Literar”, analizează recentul roman al lui Constantin Cubleșan, „La ferestrele Europei”. Universitarul băimărean Oliviu Felecan scrie despre Congresul Internațional de Științe Onomastice de la Helsinki, la care au participat și alți universitari băimăreni.

Închei cu începutul. Editorialul revistei este semnat de Ana Bantoș, despre recuperarea valorilor autentice. Și asta în contextul în care este nevoie a se reda încrederea cetățenilor în forțele proprii. Este amintită președinta Maia Sandu, care înțelege bine că urcușul spre această înălțime poate fi parcurs doar având curaj, rezistență și înțelegere între cetățenii Republicii Moldova. Ce frumos este să-ți apreciezi conducătorii când merită. Istoricul Dorin Cimpoieșu aduce noi argumente pentru crezul președintei Maia Sandu, un crez politic fundamental pentru integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană și care a rupt în mod definitiv legăturile ombilicale cu Federația Rusă.

Da, un număr de excepție, cu aură academică. Felicitări Ana și Alexandru!

 

miercuri, 15 ianuarie 2025

Nu puteți să-l denigrați pe Mihai Eminescu!

„Trăim într-o lume relativ prosperă, care, deşi este atinsă de boli caracterizate ca incurabile, ne dă răgazul necesar să ne gândim din când în când şi la cultură, adică la universul care ne înconjoară şi care, în acelaşi timp, se află şi înăuntrul nostru.

Cultura naţională cuprinde ansamblul manifestărilor spirituale ale unui popor, ilustrate prin creaţii şi realizate adesea în cadrul unor instituţii. De aceea, includem în cultură, de exemplu, deopotrivă poezia (creaţie) şi şcoala (instituţie).
Azi, se cuprind tot mai mult în cultură şi ştiinţele exacte, fiindcă sunt tot produse ale spiritului omenesc. Eminescu, spre a fi capabil de creaţia superioară la care a ajuns, a învăţat şi multă matematică şi fizică. Creaţiile spiritului omenesc ne arată că „la început a fost Cuvântul" şi că din acesta s-au întrupat apoi toate, cele văzute şi cele nevăzute, cele palpabile şi cele inefabile.
Cultura se cheamă naţională la popoarele care au atins stadiul de naţiuni moderne, iar acest nume nu jigneşte pe nimeni, nu are în el nimic ofensiv, individualist sau discriminatoriu.
Unii se întreabă de ce Ziua Culturii Naţionale se ţine de ziua naşterii lui Eminescu. Este simplu: când se vorbeşte despre cultură la români, este imposibil să se facă abstracţie de Eminescu. Dincolo de calificativele superlative care s-au adăugat numelui şi personalităţii sale, Eminescu cuprinde in nuce cultura românească însăşi, cu mai toate operele (creaţiile) şi instituţiile sale.
Eminescu a născut poezie, proză, teatru, basm, eseu, reportaj, istoriografie, filosofie, discurs politic, sociologie, consideraţii matematice, fizice, economice. Manuscrisele sale - 46 de volume, aproximativ 14 mii de file - au fost dăruite de Titu Maiorescu Academiei Române. Ele s-au materializat în 14 volume tipărite, prezentate şi digital în şapte CD-uri. De aici se vede capacitatea miraculoasă a scriitorului de a cuprinde în mintea sa lumea.
Eminescu a cunoscut direct instituţii de cultură precum şcolile de toate gradele, bibliotecile, teatrele, casele de cultură, cenaclurile, tipografiile, revistele şi presa în general. Iată de ce sărbătorim Ziua Culturii Naţionale la 15 ianuarie, ziua naşterii lui Eminescu”.
Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române

marți, 24 decembrie 2024

IOAN AUREL POP, istoric

Moș Ajun și moș Crăciun

În Ajun, ne pregătim cu toții de marea sărbătoare a Nașterii Domnului. În lungile decenii de comunism, ne pregăteam greu, uneori pe ascuns, cu frică. Era dificil să fim veseli, după ziua de muncă obligatorie și după toate lipsurile legate de aprovizionare. Și azi muncesc unii dintre noi, dar suntem în libertate și putem vorbi despre Crăciun fără opreliști. Sau așa s-ar cuveni și așa ar trebui.
Substantivul neutru ajun, cu pluralul ajunuri, înseamnă „post”, „zi sau perioadă de timp” care preced anumite sărbători și care presupun post; termenul se referă mai ales la ajunul Crăciunului și la cel al Anului Nou. În anumite regiuni se zice și arjun sau agiun. În dialectul macedoromân se spune ağun, ceea ce înseamnă „pe nemâncate, flămând”; în dialectul istroromân există forma jun. De unde va fi venind acest cuvânt?
Evident, din latinește și, în acest sens, cei care caută forme slave de influențare a cuvântului românesc se află pe căi rătăcite. În latină există iaiūnus, formă reconstruită în mod ipotetic la Plaut, probabil prin disimilare *aiūnus; În albaneză, limbă formată cu baza în vechi dialecte ilirice și tracice, peste care s-a așezat, în parte, latina populară, există forma ağenoj; în dialectul napolitan iagiuna; în cel genovez zazun; în franțuzește jeun; în spaniolă ayuno. Lingviștii spun că este posibil ca francezul à jeun să reprezinte un mai vechi *ajeun, unde -a a fost înțeles ca prepoziție. În general ajun se explică drept derivat postverbal de la ajuna, și acesta ca rezultat al latinescului *aiūnāre (după savanți ca Wilhelm Meyer-Lübke, Alexandru Philippide, Giorge Pascu) sau de la eiūnāre (după Friedrich Christian Diez, Sextil Pușcariu, Ion-Aurel Candrea, Ovid Densușianu) sau de la *ieiūnāre (după Timotei Cipariu). Pe lângă substantivul feminin consacrat (ajunare) și verb (a ajuna), există substantivul neutru ajunat (ajun, post) și adjectivul care poate să fie substantivizat ajunător (postitor, cel care postește).
Dintre toți, Timotei Cipariu, canonicul erudit de la Blaj, membru fondator al Academiei Române și cunoscător a 13 limbi europene și asiatice, pare să aibă dreptate. În latinește și, cu precădere, în latina târzie, există ieiunator, -oris=cel care postește (substantiv masculin), ieiunatio, -onis=postire (substantiv feminin), ieiune=uscat, arid, sărac, fără sevă (adverb), ieiunium, -ii=nemâncare, post (substantiv neutru), ieiuno, -are=a ajuna, a se abține de la mâncare, a se abține de la plăcerile acestei lumi (verb de conjugarea întâi, ca și în românește), ieiunus=nemâncat, înfometat, sec, steril, sărac (adjectiv cu trei terminații). Aceste forme există în latină și nu este nevoie de reconstituiri ale filologilor. Este firesc să presupunem că latinescul ieiunare a dat în românește ajunare, după cum, de exemplu, iudicare a dat judecare. Cu alte cuvinte, vocala „i” din latina clasică și vulgară a primelor secole ale mileniului întâi a devenit în timp, în latina dunăreană, „j”. Faptul acesta și unele similare (transformarea pomenitului „i” în „g” sau „z”) s-au petrecut în mai multe limbi, mai ales romanice. Cuvântul latinesc de la care am plecat are, cu siguranță, vechi rădăcini indo-europene.
De ce se zice la noi moș Ajun și moș Crăciun? Este tulburătoare asocierea cuvântului „moș” cu „Ajun” și „Crăciun”. O explicație plauzibilă oferă doamna profesor dr. Aurelia Bălan-Mihailovici. „Mòschos” are, în greaca veche, sensul de „vlăstar”, „mlădiță” și, prin analogie, „fiu”, „urmaș”. Verbul „a moși” înseamnă „a aduce pe lume moșul”, adică urmașul, copilul purtător de speranță. Prin urmare, „Moș Crăciun” însemna la origine „copilul născut” sau „copilul adus în lume”. Așadar „Moș Crăciun”, în ciuda imaginației copilărești care a copleșit înțelesul inițial, înseamnă „pruncul Iisus adus pe lume”, ființa aceasta mirifică fiind totuna cu Mântuitorul.
Vorba românească „Crăciun” ar proveni, după unii specialiști, din latinescul creatio, -is, cu acuzativul singular creationem sau creacionem, Din această din urmă formă, după căderea consoanei finale „m” (cum să întâmplă mereu), ar deriva Crăciunul românesc. Creacio însemna în latină (în latina târzie) și naștere, dovadă că în italiană pentru copil se folosește și cuvântul „creatura”. Obiecția teologică (a lui Alexandru Ciorănescu) adusă față de o asemenea origine, anume că ideea de „creație” sau de „naștere” este împotriva dogmei creștine, nu rezistă pentru că poporul nu ține seama de dogme. Ca dovadă, în Occident, pruncul Iisus era numit în latina medievală cultă (inclusiv în cea bisericească) „Partus”, adică „născut”, iar „partorire” semnifică în italiană „a naște”. În plus, în mai toate limbile romanice, numele Crăciunului cuprinde ideea de naștere: Noël, Natale, Navidad, Natal etc. Alți specialiști au alte opinii și pornesc de la alte cuvinte vechi sau chiar de la alte premise. Astfel, unii cred că, fonetic vorbind, „Crăciun” ar putea să provină și din calatio, -onis, adică adunare a fidelilor unor culte precreștine, din colatio, -onis, prima zi din lună când preotul anunța sărbătorile (precreștine) din perioada următoare, din incarnatio, -onis (întrupare) etc. Sunt și opinii care consideră cuvântul acesta românesc ca fiind ivit din grecește sau din substratul traco-dacic, pe motiv că el ar fi prezent în limbile slave din sud-estul Europei, în albaneză și în maghiară, adică pe unde au trăit tracii și rudele lor. Este greu de spus cu certitudine, dar originea latină a cuvântului Crăciun mi se pare și azi cea mai plauzibilă. El se află moștenit, în forme apropiate de ceea ce avem în dialectul daco-român, și în toate celelalte trei dialecte ale limbii române și în acele limbi vorbite azi nu neapărat pe locurile unde au trăit tracii, ci unde au trăit străromânii (protoromânii), primul popor creștinat din aceste regiuni. La venirea slavilor în Balcani și apoi a ungurilor în Pannonia, daco-romanii, românii timpurii și românii propriu-ziși primiseră, în mare parte, cuvântul Domnului și fuseseră creștinați în limba latină. Asta înseamnă că ei aveau demult în limba lor un nume pentru sărbătoarea Nașterii Domnului. Nu se poate presupune – chiar dacă unii filologi s-au avântat să facă asta – că denumirea românească a sărbătorii Nașterii Domnului ar putea fi împrumutată de la slavi, din mai multe motive, unul fiind de ordin istoric și fiind decisiv: slavii s-au creștinat în urma românilor (în secolele al IX-lea și al X-lea), ca, de altminteri, toate popoarele din vecine cu românii. Prin urmare, fenomenul a fost invers, adică natural: popoarele slave (și poporul maghiar) care au în limbile lor un cuvânt similar cu „Crăciun” l-au luat pe acesta de la străromâni și români, nu invers.
Aceste interpretări variate ale cuvântului „Crăciun” și ale numelui de „moș Ajun” și „moș Crăciun”, chiar dacă nu lămuresc întotdeauna în chip mulțumitor lucrurile, ci – după vorba lui Lucian Blaga – „sporesc a lumii taină”, au farmecul lor.
Conform tradiției, Maica Domnului înainte de a naște a cerut ajutor lui moș Ajun, dar acesta, considerându-se prea sărac, a trimis-o către fratele său mai înstărit, moș Crăciun. Astfel Fecioara Maria a născut în staulul al cărui stăpân era moș Crăciun. Se spune, din timpuri vechi, că în noaptea de Ajun nu e bine să dormi pe paie sau în fân, în grajdul animalelor, fiindcă, în această noapte, boii vorbesc între ei despre Mântuitorul Hristos care s-a născut în iesle și pe care aceștia l-au încălzit cu suflarea lor. Se mai spune că în Ajun de Crăciun cerurile se deschid și că această minune nu poate fi văzută decât de oamenii credincioși și buni la suflet. În unele regiuni ale țării, în ziua de Ajunul Crăciunului, preotul și cântăreții bisericești umblă cu icoana nașterii lui Iisus Hristos. În alte părți, copiii și flăcăii umblă cu Plugușorul, obicei rămas din timpurile când primenirea vremii se considera la 1 martie, zi în care se făcea în comunitate și pornirea plugurilor, adică începerea aratului de primăvară.
În Ajun și de Crăciun, se urează frumos la noi și se constată că „La toată casa-i lumină,/ La tot focu-i oala plină”. Așa să fie, cu bucurie și sănătate! Să vină colindătorii! La mulți ani!
Notă:
Text comunicat prin bunăvoința doamnei IRINA PETRAȘ

marți, 26 noiembrie 2024

Academia Română respinge „hotărât” orice acuză care se aduce instituţiei şi preşedintelui Ioan-Aurel Pop cu referire la o ipotetică susţinere a ideilor „nociv naţionaliste”

Academia Română respinge „hotărât” orice acuză care se aduce instituţiei şi preşedintelui Ioan-Aurel Pop cu referire la o ipotetică susţinere a ideilor „nociv naţionaliste”, antieuropene şi anti-NATO, calificând drept „răuvoitoare”, „nedreaptă” şi „chiar periculoasă” asocierea sa cu ideile suveraniste şi filoruse.

Poziţia Academiei survine în contextul alegerilor prezidenţiale şi parlamentare care au loc în România şi al „ascensiunii unor forţe politice antioccidentale, însoţită de spaimă, dar şi de acuze din partea presei, inclusiv la adresa Academiei Române”.

„În nenumărate rânduri, atât preşedintele Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop, cât şi conducerea instituţiei şi întregul corp academic şi-au declarat în mod categoric opţiunile democratice, prooccidentale. Integrarea euroatlantică a României este singura garanţie a păstrării independenţei statului român şi a libertăţilor democratice cucerite cu jertfă în decembrie 1989. Asocierea pripită a Academiei Române cu ideile suveraniste şi filoruse este răuvoitoare, nedreaptă şi chiar periculoasă. Academicianul Ioan-Aurel Pop, istoric reputat, a afirmat în multiple ocazii că ameninţarea cea mai mare la adresa României a constituit-o întotdeauna în istorie colosul rusesc, cu permanenta sa aspiraţie imperialistă. Poziţia noastră geopolitică, într-o zonă sensibilă, la graniţa de est a democraţiei europene, ameninţată de războiul pe care Rusia îl poartă împotriva Ucrainei, impune României o atitudine fermă pro-NATO şi excluderea ideii de neutralitate”, a transmis forul, într-un comunicat remis marţi AGERPRES.

Instituţia „se dezice complet şi cu hotărâre de orice persoană care face, în numele Academiei Române, apologia suveranismului, a naţionalismului extremist şi, cu atât mai grav, a opţiunilor filoruse şi filoputiniste”.

 „Nu suntem de acord cu nicio manifestare conspiraţionistă, care pune în pericol libertăţile democratice şi siguranţa statului român. În acest moment dificil pentru România, Academia Română adresează societăţii româneşti, instituţiilor statului, presei şi tuturor forţelor democratice din ţara noastră îndemnul la maturitate, luciditate şi discernământ, pentru apărarea responsabilă şi solidară a valorilor democratice, pentru a nu pune în pericol viitorul copiilor noştri”, se mai arată în comunicatul Academiei Române.

Sursa: NN

miercuri, 3 ianuarie 2024

Semnal de alarmă! Nevoia de limba română!

Nu sunt deloc mulțumit cum se studiază disciplinele umaniste în ansamblu și mă lupt de multe ori cu decidenții politici, de la nivelul ministerului Educației, dar nu numai, pentru că într-o societate civilizată au rol în treburile astea, știți, și ONG-urile, și părinții, și elevii, e o dezbatere care se face.

Nu sunt mulțumit pentru că văd că se perpetuează prejudecata că umanioarele și științele sociale nu sunt importante pentru viață. Nu! Un informatician, un profesor de matematică, au cu toții nevoie de evadare, după părerea mea.
După ce și-au făcut datoria 8 ore la slujba lor, unde lucrează, trebuie să evadeze. Nu pot evada cu toții în telefonul mobil, nici în inteligența artificială, că e același lucru cu ce făceau înainte. Ar trebui să evadeze în câmpurile fundamentale care umanizează omul. Învățatul unor limbi, în primul rând, învățatul corect al limbii tale.
Limba ta maternă se cheamă maternă că o înveți de la mamă, dar acum vedeți că mamele sunt foarte ocupate. După ce nasc copiii, chiar dacă au doi ani de zile de concediu de maternitate, pe care îl pot lua și tații acum, de paternitate, șamd., o să ajungem și la noțiunea de limbă paternă, poate, dar limba maternă se învață în familie dar nu ajunge.
În familie, dacă o înveți până la 6 ani, se zice că dobândești simțul limbii. Dar după ce ajungi la școală, gramatica și începuturile de literatură trebuie făcute cu seriozitate. Aceasta nu este o glumă.
Acum se discută, vedeți, conceptul de limbă literară, și unii spun că nu mai e nevoie de limbă literară. Orice intelectual știe că limba literară la nivelul Franței, Italiei sau chiar la nivelul Spaniei, care nu e chiar o țară unitară, apropo de Catalunia și ce se discută, limbile literare au cucerit lumea prin faptul că au devenit formele cele mai îngrijite, mai atente ale unei limbi, și numai limbile evoluate, că în lumea asta sunt vreo 7000 de limbi, dar nu toate au ajuns să aibă și literaturi.
Eu, când zic limbi evoluate, nu privesc cu dispreț celelalte limbi, dar există limbi pe lumea asta care au rămas la nivelul oralității. Limbile evoluate au toate o formă a limbii care e foarte îngrijită și care e limba de comunicare pentru toate grupurile care vorbesc graiuri și dialecte ale limbii respective.
Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române

marți, 15 august 2023

Președintele Academiei Române: „Untold ține de anularea culturii, produce foarte mult rău și răul se va vedea în câțiva ani”


Acad. prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, a fost invitatul lui Marius Tucă într-o ediție transmisă live de «Gândul». Președintele Academiei crede că festivalul Untold ține de anularea culturii, iar efectele sale nocive pentru tineri se vor vedea și mai mult în viitor.

„Untold ține de anularea culturii după părerea mea. Tinerii gustă și iubesc ceea ce li se oferă. Deci, noi ne-am străduit să le oferim în ultimele decenii un anumit tip de muzică, un anumit fel de joc de scenă, anumite tipuri de lumini, cu scântei care pot lua foc și așa mai departe.

Pe de altă parte, în ultimii ani a apărut și povestea asta cu diferența de gen, cu posibilitatea de a alege sexul copilului pe la 11, 12, 20 de ani (…)

Deci, toate aceste lucruri amestecate și bombardate pe un fond lipsă, pe un fond de cultură generală și de viață lipsă, au devenit un cocktail exploziv. Generațiile astea n-au mai avut timp să asculte poveștile bunicilor. Poate bunicii nici n-au mai fost, sau au fost prea ocupați, părinții au fost plecați mulți dintre ei…

Sunt generații care au prins din zbor un calup de viață și pentru ei viața este asta, dar festivalul în sine, după părerea mea, produce foarte mult rău și răul se va vedea în câțiva ani, poate într-un deceniu, dar, eu cred, din păcate, că mai repede, rău răsfrânt în idealurile acestor tineri…

Aud că nu mai doresc să studieze, nu medicina sau ingineria, cum voiau părinții noștri odinioară, și noi ne revoltam și făceam istorie sau cine știe ce, educație fizică, nu! Nu mai vor să studieze de la o anumită vârstă în sus, trăiesc o viață paralelă…

Las deoparte faptul că unii se droghează, pentru că asta este altceva și ar presupune o discuție specială. În istoria omenirii totdeauna au fost nevoie, unii au simțit nevoia și de anumite droguri, numai că drogurile respective erau lejere, temporare, conduceau la bine până la urmă, nu erau neapărat de rău. Drogurile astea care sunt acum, sunt multe dintre ele fatale, sunt mortale, ne aduc greu și rău, iar festivalurile acestea sunt, din păcate, un prilej de răspândire a drogurilor, de răspândire a acelora care se numesc acum ‘dealeri’, și muzica e o trăire, cumva rebelă complet, care te scoate din fire.

Uitați-vă în acest an, acum, în curând, începe Festivalul Internațional ‹George Enescu›. Am citit un comentariu de la Viena, paradoxal, de la un specialist în muzică, ne zicea că e de departe cea mai importantă manifestație muzicală serioasă din ultimii ani… E, câți tineri care au participat la ‹Untold› s-ar putea duce să asculte, nu o simfonie în întregime, nu un concert în întregime, măcar câteva partituri. Nu! Știți de ce? Pentru asta e nevoie de o obișnuire a urechii cu muzica serioasă, ori urechea lor e obișnuită cu zgomotele acestea”, a declarat președintele Academiei Române.

Sursa: anonimus.ro



duminică, 15 ianuarie 2023

Ioan Aurel Pop: Omagiu lui Eminescu!

 

Despre cultura română s-a spus adesea – și am spus-o mai mult noi, românii – că a fost și este o „cultură minoră”. „Minoratul” ace!sta s-ar fi datorat mai ales limbii române, una de circulație prea restrânsă, dar și conținutului insignifiant sau imitativ al creațiilor noastre. La o analiză mai atentă, se vede că lucrurile nu stau tocmai așa.

În scurta viață pământească a lui Mihai Eminescu, se vede cum creația sa a căpătat mereu dimensiuni de tot mai mare profunzime. De la poezii precum „La moartea lui Aron Pumnul” și „Fiind băiet păduri cutreieram” până la „Scrisori” și „Luceafărul”, versul s-a mlădiat continuu, tinzând spre perfecțiune. Și, totuși, anumite constante au rămas prezente, încât poezia sa din orice perioadă a vieții are o impresionantă continuitate. Sentimentul local/ național și cel de dragoste, specifice oricărui avânt romantic, se împletesc cu deschiderile spre universal. Bucovina este un loc precis, un colț de țară, dar Aron Pumnul este un luceafăr stins, iar „băietul” cutrierător de păduri, se culca lângă un anumit izvor, privind la luna care răsărea pentru lumea largă. „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” – poezie scrisă la 26 de ani – mustește de patriotism specific tuturor creatorilor de-atunci, mai ales celor din Europa Centrală și de Sud-Est. Poetul elogiază „țara mea de dor”, dar accede până spre „îngerul iubirii”, spre „altarul Vestei” (zeiță romană) și spre „Marte-n glorii” (zeu roman). Astfel, naționalul se împletește cu generalul mitologic roman și creștin deopotrivă. În „Epigonii” (1870), laudele aduse înaintașilor români, de la Andrei Mureșanu la Vasile Alecsandri – unii rămași în timp aproape anonimi – alternează cu digresiuni din literatura universală: Ion Heliade Rădulescu zidea „delta biblicelor sfinte”, Grigore Alexandrescu este comparat cu Byron, Andrei Mureșanu „cheamă piatra să învie ca și miticul poet” (Orfeu, din mitologia greacă). Dezinvoltura mișcării deopotrivă în mediul național și în cel universal se vede din asocierea lui Anton Pann cu Pepelea și a lui Grigore Alexandrescu cu Byron. În „Scrisoarea a III-a”, trecutul medieval al Țării Românești este majestuos prezentat, iar domnul, deși „simplu, după vorbă, după port”, are ținută suverană, regească și împărătească, atunci când se confruntă cu acela care se voia stăpânul lumii. Feciorul de domn, scriindu-i carte „dragei sale”, se poartă ca un țăran isteț. El scrie „de din vale de Rovine”, vestind astfel, indirect, victoria oștii creștine. Valea mândrei stă față în față cu înălțimea coifului specific oștirii. Trecerea de la versul cult la cel popular este încă o mărturie a acestei alternanțe specifice. „Sara pe deal” aduce pământul în cer și cerul spre pământ: pe deal, sună buciumul, printre stelele care „scapără”; luna se îngemănează cu ochii mari ai iubitei; casele sunt ridicate în lună; valea îi urmează dealului. În „Luceafărul”, localul alternează cu universalul, iar spațiul teluric se împletește cu cel cosmic. Începutul poeziei este ca de basm românesc, iar fata de împărat este ca „Fecioara între sfinți și luna între stele”. Luceafărul pare la început un flăcău dintr-un sat, un tânăr căruia „îi cade dragă” o fată, însă se vede curând că el este, în fapt, fiul Cerului și al Mării. Până la urmă, Luceafărul, devenit universalul Hyperion, rămâne „străin la vorbă și la port”, rămâne un zeu „nemuritor și rece”, pe când Cătălin, „viclean copil de casă”, „îndrăzneț cu ochii”, este pământean, uman, întruchipat din lumea noastră. Alternanța dintre pământ și cer se împletește cu succesiunea deal-vale, pe care avea să o teoretizeze mai târziu Lucian Blaga, în „Trilogia culturii” („Spațiul mioritic”). Eminescu a ridicat la cel mai înalt nivel poetic această eternă vălurire. Ea vine din trecut și trece prin Eminescu spre prezent.

Astfel, Ion Heliade Rădulescu, în „Zburătorul”, vorbește despre „noaptea-naltă” care „coprinde lumea”, după ce stelele începuseră a luci deasupra focurilor din sat. Un plan este în ceruri, iar celălalt este pe pământ, într-o prezentare de pastel autentic, primul din literatura română. Succesiunea aceasta cer-pământ și deal-vale continuă apoi prin Alecsandri, Macedonski, Coșbuc și prin Blaga însuși. La acesta din urmă, „țara și-a-ntins hotarele toate până la cer”, iar razele de lună bat din înalt în geamurile terestre. Chiar și la un poet considerat prea vesel, chiar minor, cum a fost George Topârceanu, sunt accente ale acestei tragice ale alternanțe: „Cobora pe Topolog/ Dintre munți la vale/ Și la umbra unui stog/ A căzut pe cale”. Ștefan Octavian Iosif, în versuri de muzicalitate simbolistă, evocă și el dealul și valea: „Se tânguiesc/ Tălăngi pe căi/ Și neguri cresc/ Din negre văi,/ Plutind pe munți./ La făgădău,/ La Vadul-Rău,/ Sus, la răscruci,/ Vin trei haiduci/ Pe cai mărunți.// Grăiesc încet./ Un scurt popas – /Și spre brădet/ Pornesc la pas/ Cei trei călări./ Sus, peste plai,/ Tăcutul crai/ Al nopții reci/ Umbrind poteci,/ Se-nalță-n zări” („Doină”). Negurile plutesc spre munți venind din negre văi. Sus, la răscruci, ajung haiducii din vale, vegheați de „craiul nopții”, care nu luminează, ci umbrește, sporind taina nopții, cum avea să spună Lucian Blaga. Muzicalitatea versului „Doinei” amintește de „Chanson d’automne” a lui Paul Verlaine (1844-1896), marele poet simbolist francez, parțial contemporan cu Șt. O. Iosif (1875-1913).

Împletirea dintre local/ național și universal, care îmbracă adesea haina unei succesiuni dintre spațiul teluric și spațiul cosmic, aduce mereu în țesătura mesajului poetic sentimente umane și elemente de natură surprinzătoare, generale, dar specifice locului românesc. Pentru mulți dintre noi, propoziția „Codru-i frate cu românul” este un simplu proverb sau chiar o zicere fără prea mult sens. Pădurea, însă, străbate ca element literar întreaga creație românească. Eminescu încă mai cutreiera păduri când era „băiet”, iar la maturitate regreta copilăria asociată cu pădurea: „Unde ești copilărie cu pădurea ta cu tot?”. „Povestea codrului”, „Freamăt de codru”, „Lacul”: „Lacul codrilor albastru”, „Revedere”: „Codrule, codruțule”, „Călin (file de poveste)”: „De treci codri de aramă” sunt doar câteva titluri de poezii eminesciene care exprimă sensul pădurii (al codrului) în mentalitatea românească. George Coșbuc, în ambianța copilăriei, este atras tot de pădure: „Cum as merge de cu drag/ În pădurea cea de fag”. Octavian Goga, când face descrierea țării, începe cu același codru: „La noi sunt codri verzi de brad”.

Lucian Blaga evocă „păduri ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi”. Cu timpul, s-a dovedit că poetul a avut dreptate fără să vrea și nu la modul metaforic: unele păduri nu vor mai fi niciodată.

Anumiți scriitori ne spun că pădurea este ființa noastră, alții că este esența noastră, iar savanții au demonstrat că ne-am salvat ca popor prin pădure. Pădurea reunește cerul cu pământul, localul/ naționalul cu universalul. Rădăcina bradului ori a salcâmului este în pământ și aparține pământului, dar coroana este a cerului ține de aspirația spre înalt. Geografii și istoricii au dat dreptate acestei viziuni literare echilibrate, acestei intuiții poetice privind elementele spațiului românesc. În urmă cu două secole, cam 70-80% din teritoriul românesc era acoperit cu păduri. Iar pământul românilor era format, în proporții aproape egale, din câmpii, dealuri (podișuri), munți. Pădurile au rămas azi – câte au mai rămas – mai mult la munte, dar, de exemplu, Câmpia Română era plină de codri și de dumbrăvi până spre secolul al XIX-lea. Faimoșii Codrii ai Vlăsiei erau o mărturie în acest sens. La fel stătuseră lucrurile și în Câmpia/ Podișul Moldovei și chiar în Câmpia Tisei/ Vestică. Istoricii au demonstrat în mare măsură că locul de formare și locul de conservare ale poporului român au fost regiunile împădurite, mai ales în zonele de munte și colinare. Dar și câmpiile, acolo unde erau acoperite cu păduri dese, au îndeplinit același rol. Marele istoric Constantin C. Giurescu, în lucrarea „Istoria pădurii românești” arată cum și de ce s-au adăpostit strămoșii românilor și apoi românii în păduri și cum și-au putut păstra ființa acolo. De regulă, migratorii – trecători cu scop de jaf și pradă prin acest teritoriu – se fereau de păduri, fiindcă nu le cunoșteau tainele, nu se puteau apăra acolo, puteau să cadă ușor în capcane. Șesurile, locurile deschise, curăturile erau mult mai ușor de jefuit. Pe de altă parte, locuitorii sedentari ai acestor zone deschise nu aveau, de regulă, decât bordeie, pe care le părăseau ușor când venea zvonul de invazie. Pădurea, însă, cu resursele sale bogate, le oferea nu numai adăpost sigur, ci și un mod de viață. Mai târziu, când „turcul s-a obrăznicit” și când stăpânii locali au devenit tot mai nesătui, pădurea a ajuns să fie și adăpost pentru cei care nu-și puteau plăti birul ori îndeplini celelalte obligații și chiar loc de refugiu pentru haiduci. Pădurea a fost mereu sursă de hrană pentru om și animale. Lemnul pădurii a fost necesar construcțiilor, obiectelor casnice, uneltelor, cioplirii operelor de artă, făuririi instrumentelor muzicale. Mai târziu, începând cu Epoca Modernă, lemnul a servit industriei de specialitate. Numai mobila făcută din lemn românesc și în România ajunsese vestită în lume. Din toate aceste motive, „codru-i frate cu românul”. Odată cu trecerea la lumea trepidantă de azi, la prelucrarea unor metale noi, la materialele plastice, mulți dintre noi au uitat de lemn și de pădure. Dar nu au uitat alții. Azi, după ce coastele dealurilor și munților s-au golit, nici nu mai știm să deosebim un fag de un stejar. Am tăiat noi, românii, pădurile fără nicio noimă, dar, de-a lungul istoriei și mai ales în deceniile recente, le-au tăiat alții, veniți ca „prieteni” și „aliați”. Aceștia, după sistematice jafuri practicate în trecut (fără nicio opreliște) și azi (după reguli precise), ne dau lecții de civilizație și de europenism.

Altminteri, spațiul local și cel universal, pământul, cerul, teluricul și cosmicul, pădurea ca element de legătură, ca tărâm de basm, ca simbol al binelui și prosperității, al perenității i-au preocupat și fascinat mereu pe poeți. Creatorii români nu au fost complexați niciodată de marile culturi, ci s-au simțit mereu în largul lor, de la clasicii greci și romani până la marii reprezentanți ai curentelor culturale contemporane lor din Occident. Au exprimat mereu în acest cadru general specificul patriei lor și, prin aceasta, cei mai buni dintre ei au avut acces la marea creație, valabilă oriunde și oricând. A existat și există handicapul limbii, pentru că nu este totuna și fii un pare poet de limbă engleză sau unul de limbă română. Dar acest fapt este în același timp un dezavantaj și o binecuvântare, fiindcă patria noastră este limba română (Nichita Stănescu).

Astăzi, fiind Ziua Culturii Naționale este și sărbătoarea limbii în care se exprimă această cultură, este sărbătoarea poeziei ca formă superioară de întruchipare a limbii și a poeților, demiurgii cuvântului. Le aducem tuturor omagiul nostru și, cu precădere, celui care a așezat la nivelul cel mai înalt versul, lui Mihai Eminescu.”

 

Acad. Ioan Aurel Pop

Președintele Academiei Române

luni, 28 noiembrie 2022

Președintele Academiei Române: „Lumea globalistă care se doreşte azi a fi înfăptuită nu este departe de comunismul clasic”


Președintele Academiei a spus aceste cuvinte în cadrul unui mesaj pe care l-a transmis cu ocazia lansării volumului «Apostolii întunericului și comunizarea României», de Sorin Berilă.

În mesajul său, academicianul a atras atenția că noul marxism folosește mijloace mai subtile decât comunismul de odinioară, dar nu mai puțin periculoase.

„Cartea de față, scrisă de dl Sorin Berilă, tinde să facă o istorie a mișcării de stânga mondiale, dar cu accent pe cazul special al României. Este o întreprindere temerară, greu de întreprins, dar totuși, cu șanse mari de reușită. Demersul acesta a fost determinat o îngrijorare a autorului și a multora dintre contemporani, îngrijorare cauzată de un fenomen acutizat relativ recent, neo marxismul.

Lumea gândită și numită globală nu este departe de poporul muncitor unic al comunismului de odinioară și nici de lozinca prin care s-a consacrat comunismul: proletari din toate țările, uniți-vă. Firește, mijloacele contemporane de impunere a acestui nou marxism sunt mult mai subtile și de aceea mai ademenitoare. Nici ele nu-i pot înșela pe cei cunoscători.

Autorul pornește de la surse indubitabile, caută antecedente, găsește avocați aproape uitați ai cauzei, îi dă în vileag pe unii teoreticieni importanți care au fost toboșarii noului neo-comunism. Autorul, în mod natural și cartea, oferă și soluții, care nu sunt unice și nici infailibile, dar care ar putea conduce spre remedii eficiente.

Rămâne de văzut dacă autoritățile vor fi capabile și dispuse să preia asemenea sugestii și să le aplice pentru salvarea valorilor consacrate”, a transmis Ioan-Aurel Pop, care nu a putut fi prezent la eveniment.

La lansarea volumului au mai luat parte istoricii Florian Banu și Alin Spânu, iar moderator a fost profesorul universitar Dumitru Preda.

Autorul, Sorin Berilă, a explicat că a scris acest volum și din nevoia de a contrabalansa valul de calomnii aduse românilor, după 1990. Una dintre acestea fiind aceea că românii au acceptat ușor comunismul sau că l-au adus, ei înșiși, în România.

„Ce pot să vă spun din micile cercetări pe care le-am făcut este că nu știu ce etnie aveau cei care au adus comunismul în România, dar cu precizie putem spune că nu erau români. Nu se poate arunca un oprobriu asupra poporului român: că erau patagonezi, croați sau bulgari nu mă interesează. Dar important este că nu erau români”, a spus Sorin Berilă.

„Aceasta este o carte greu de încadrat într-un tipar anume. Fiind deopotrivă eseu politic, analiză istorico-socială, încercare de a prefigura viitorul prin raportarea la experiențele trecutului și studiu al tehnicilor de promovare a ideilor politice, reprezintă un accesoriu prețios pentru cei ce doresc să înțeleagă nu numai evenimentele zilelor noastre, dar – și mai important – direcția ce se imprimă lumii, prin participarea activă a unor grupuri de interese, cu agendă ideologică și interese ce țin de sfera idealurilor și a utopiilor, căci vorbim de oameni pentru care succesul se măsoară în miliarde de dolari” – Sorin Berilă

Fragmente din volumul «Apostolii întunericului și comunizarea României», apărută la Editura Coresi, sub semnătura lui Sorin Berilă:

Caracteristica revoluției bolșevice

O caracteristică specială a revoluției bolșevice – moștenită de la Revoluția Franceză – a constituit-o încercarea de a subsuma interesul familiei, interesului statului, prin aceasta intenționându-se o disoluție a coeziunii celei dintâi. Următorul episod din instaurarea comunismului în Rusia poate fi lămuritor. Presa sovietică a mediatizat intens cazul lui Pavel Morozov, cel care și-a denunțat tatăl poliției politice OGPU, de legături cu „bandiți și dușmani ai Statului Sovietic”, pentru care acesta ar fi falsificat documente. Condamnat inițial la zece ani de lagăr, Trofim Morozov a fost ulterior împușcat. După condamnarea tatălui său, Pavel (Pavlik) Morozov a fost ucis în bătaie de unchiul, vărul și bunicii săi, care au fost la rândul lor arestați și executați, ca „dușmani ai Poporului”. După moartea sa, lui Pavel Morozov i s-a creat o imagine de martir de către propaganda sovietică, în memoria lui au fost ridicate statui, școli i-au purtat numele, iar cea în care acesta a învățat a devenit altar și loc de pelerinaj, unde copiii de pe întreg cuprinsul Uniunii Sovietice, veneau în excursii organizate. Despre el au fost scrise cărți, piese de teatru, șase biografii, a fost turnat un film, au fost compuse cântece, un poem simfonic și o operă. Viața și moartea i-au fost predate în școli, ca lecții și modele de urmat. Prin toată această propagandă, copiii au fost îndemnați să-și spioneze și să-și denunțe părinții și să fie loiali necondiționat partidului.

Chiar dacă prin toate aceste metode, disoluția familiei nu s-a putut realiza pe scară largă, iar conceptul despre „minunata lume nouă” nu s-a răspândit în întreaga societate, nefiind îmbrățișat de marea majoritate a oamenilor, așa cum propovăduiau ideologii și corifeii marxiști, ideile acestea nu au murit, ci doar și-au schimbat forma de adresare și metodele de propagandă.

Citește și:
America și ritualul de trecere la totalitarism: trădarea părinților
America trăiește o poveste necunoscută nouă, 
românilor. Ca …mult mai mult decât o 
coincidență, este același gen de întâmplare 
care a avut loc la începuturile tuturor 
regimurilor totalitare, fie că e vorba despre
Rusia sovietică – mai ales Rusia! – China lui 
Mao sau România populară. E ca un fel de mit fondator, sau, mai degrabă, opusul 
său… Dar pare un adevărat ritual de trecere: sacrificarea părinților pe altarul 
noii societăți totalitare! (Citește mai departe…)

Neomarxiștii secolului XXI, beneficiind de sprijinul generațiilor de politicieni formați în universitățile de prestigiu occidentale, infestate de propagandiști de stânga (chiar și de extremă stânga), ajutați din plin de mijloacele de comunicare multimedia moderne, ca și de o presă cumpărată și obedientă până la obscenitate, continuă cu avânt și cu din ce în ce mai mult succes această operă de demolare a instituției familiei – a cărei țintă sunt din nou copiii – prin așa numita „identitate de gen”, ca și prin promovarea unei sexualități deșănțate și a confuziei valorilor și a identităților.

Că este așa, vedem din diversele luări de poziție, care sunt destinate a crea cadrul pentru scoaterea totală a copiilor de sub autoritatea și îngrijirea părinților biologici și, eventual, plasarea lor într-un cadru instituțional sau darea spre adopție unor cupluri ce nu pun probleme: homosexuali, progresiști, etc. Pentru edificare, reproducem o luare de poziție a unuia din analiștii de top ai momentului, urmărit și apreciat, care a fost făcută la o televiziune cu audiență largă, aflată în fruntea mainstream media. Astfel, pe 28 septembrie 2021, la postul TV Digi 24, a avut loc următorul dialog, între moderatorul Cosmin Prelipceanu și Sorin Câmpeanu, ministrul Educației, pe marginea vaccinării obligatorii:
„Prelipceanu: ‘Dacă suntem în țara în care o treime sunt vaccinați, în condițiile în care oamenii mor în spitale, este absolut clar că avem o problemă de educație. Oamenii în țara asta nu reușesc să înțeleagă că sunt în pericol de moarte’.
Câmpeanu: ‘Din păcate’.
Prelipceanu: ‘N-ar fi bine ca măcar de copiii lor să avem grijă? Măcar copiii lor să înțeleagă asta. Asta ar trebui să facă școala. Să-i scăpăm pe copii de părinții lor (!). Asta trebuie să facă școala’ (sic!)”.

Scopul nemărturisit este destructurarea, reformarea societății postmoderne și transformarea ei într-un construct politic artificial, profund nenatural – chiar antinatural – dar conform cu ideologiile inventate și dezvoltate în „think tank”-urile afiliate marilor universități din America și vestul Europei. Pe un plan mai larg, această intelighenția modernă militează astăzi împotriva națiunilor și a naționalismului de pe poziții internaționaliste, neo-troțkiste, după cum se poate desprinde dintr-un eseu semnat de Vladimir Tismăneanu, care avertizează asupra a ceea ce el consideră a fi un pericol mortal pentru libertatea Europei și a lumii: „Dintre toate pericolele care amenință libertatea în Europa Centrală și de Est, cel mai mare e renașterea spiritului colectivist. Acesta nu e un colectivism intelectual, internaționalist, cum e comunismul. E un colectivism primitiv, parohial, care se bazează pe concepte precum ‘patrie’, ‘națiune’ sau chiar comunitatea de sânge [neam]”. De remarcat aici că Tismăneanu – departe de a considera internaționalismul comunist ca decurgând dintr-o ideologie criminală, care în numele acestui concept a făcut cel mai mare număr de victime umane din istorie și a provocat (și încă mai provoacă) suferințe inimaginabile în toată lumea – îl consideră „intelectual”, deci superior și îl plasează în antiteză cu naționalismul „primitiv”, care trebuie combătut. Ca atare, națiunea (și naționaliștii), patria și neamul trebuie să dispară, fiind condamnate de istorie, după sentințele date în secolul XX de Marx, Lenin, Troțki și comilitonii lor. Acestea nu sunt speculații ieftine, lansate de un filosof de mâna a doua, abil, bun de gură și care știe perfect cum să-și vândă marfa și propria persoană, ci idei forță, foarte la modă în Occident începând cu anii ’60 – ‘70 și promovate ca atare la cele mai înalte nivele academice.

Pentru a înțelege mai bine mecanismul acestei propagande neomarxiste, trebuie să ne întoarcem la Bezmenov și la ceea ce dezvăluia el la jumătatea anilor ’80, despre infiltrarea ideilor marxiste în mediile academice din Statele Unite: „Nu este o crimă dacă un profesor (…) introduce un curs de marxism-leninism la Universitatea California, de exemplu. Nimeni nu o să vină la ușa lui să-l aresteze. Nu se consideră că a săvârșit o infracțiune, nici măcar din punct de vedere moral”. Același lucru îl observăm astăzi: chiar dacă este evident că aceste așa zise „reforme” susținute de elite ce se promovează între ele și care de fapt bulversează societatea, creând mai multe probleme decât rezolvă – măturând în numele „noului”, „progresului” și „libertății” instituții „învechite” (dar care s-au dovedit viabile timp de milenii), valori și tradiții și impunând artificial idei de laborator generate de teoreticieni cinici și narcisiști, decuplați emoțional, susținute de o mulțime de neopolitruci, deloc dezinteresați – nimeni dintre instituțiile puse să vegheze la siguranța și viitorul națiunii: Președinția, Academia, Justiția, poliția sau serviciile secrete, nu ia atitudine. Singură Biserica încearcă să stăvilească tăvălugul nivelator globalist, dar fiind atacată din toate părțile, cu o societate din ce în ce mai secularizată, care nu o urmează decât parțial și cu un cler, de multe ori ispitit și dedulcit prea mult la cele lumești, are o voce tot mai slabă, iar acțiunile sale sunt îndreptate mai mult către salvarea trupurilor decât spre mântuirea sufletelor.

Studiu de caz. Iuri Bezmenov: Subversiune și destabilizare, sau cum să destructurezi o națiune. Rolul grupurilor de influență în preluarea controlului asupra societății

„Demoralizarea eficientă [a unei națiuni] este un proces ireversibil, cel puțin pentru o generație” – Iuri Bezmenov; Love Letter to America

Fost colaborator și agent al KGB-ului și al Serviciului de Informații Externe sovietic, având acoperire de jurnalist al agenției sovietice de știri RIA Novosti, lucrând cu Ministerul de Externe sovietic, Iuri Bezmenov a executat mai multe misiuni în India, Bangladeș și Pakistan, unde a contribuit la culegerea de informații despre înalți oficiali indieni și la crearea unei structuri locale, a unei agenturi, care să determine o atitudine pozitivă a Indiei și a statelor din zonă, față de Uniunea Sovietică, prin schimbări de mentalitate în societate și dirijarea anumitor curente de opinie în direcția dorită. În 1970 a părăsit clandestin India și a ajuns în Grecia, unde a cerut azil politic în Occident. După mai multe verificări, inclusiv din partea structurilor de informații americane, a fost acceptat ca refugiat politic în Canada.
Începând cu jumătatea anilor ’80, a susținut o serie de conferințe și interviuri la televiziunile americane și sub pseudonimul Tomas Schuman, a scris cartea «Love Letter to America».
În conferințe și în carte, Bezmenov descrie procesul, denumit de el proces de subversiune, prin care o societate funcțională, cu principii și norme morale, ajunge să fie destructurată și practic subjugată de o entitate ostilă, organizație sau structură statală – în speță, Uniunea Sovietică , prin folosirea grupurilor de influență.

Potrivit agentului KGB, cele patru etape prin care se ajunge la destructurarea societății – și prin consecință, la schimbarea de regim sau la ocuparea țării urmată de schimbarea regimului – sunt:
Demoralizare (15 – 20 de ani);
Destabilizare (2 – 5 ani);
Criză (una – șase luni);
Normalizare.

Criza se poate rezolva în două moduri: prin intervenție externă (război armat), ori prin revoluție (sau război civil). Normalizarea reprezintă reașezarea vieții, a valorilor și a relațiilor intersociale din stat pe noi baze, favorabile subvertorului. Grupurile care au contribuit la demoralizarea societății: ziariști aflați în soldă străină, analiști politici, activiști civici, organizații neguvernamentale promovând drepturi și libertăți pentru grupuri diverse, asociații ale homosexualilor sau ale minorităților sexuale, etc, nu mai sunt necesare; vor fi reduse la tăcere, eliminate din viața socială sau eliminate fizic.

După Bezmenov, pentru a se obține rezultatele dorite de cei care urmăresc destabilizarea unei societăți, sectoarele țintă asupra cărora se va acționa prin măsuri coordonate, sunt:
Religia: va fi politizată, comercializată, se va pune accentul pe spectaculos, va fi diminuată și diluată predarea religiei în școli („Ridicularizează [religia], înlocuiește-o cu diferite culte, secte, indiferent dacă sunt naive sau primitive; nu contează, atâta timp cât dogma religioasă acceptată este erodată și este ruptă legătura oamenilor cu divinitatea”);
Educația: se va induce și încuraja indulgența și relativitatea („Distrage oamenii de la învățarea unor materii constructive, pragmatice, eficiente; în locul fizicii, matematicii, chimiei, predă-le lecții despre istoria conflictelor urbane, hrană naturală, economia familială, sexualitate”);
Media: va fi monopolizată, manipulată, discreditată, se va concentra pe scandaluri, subiecte minore, false sau care provoacă disensiuni, cum ar fi homosexualitatea mai degrabă decât moralitatea sexuală;
Cultura: vor fi creați falși eroi sau modele, în paralel discreditându-se și aruncându-se în derizoriu eroii clasici, tradiționali ai națiunii;
Legea și ordinea: se va înlocui codul moral cu un cod legislativ;
Relațiile sociale: vor fi promovate drepturile, în locul obligațiilor („Înlocuiește instituțiile tradiționale cu organizații false (de decor); ia inițiativa din mâinile oamenilor, anulează responsabilitățile natural instituite ale grupurilor sociale și înlocuiește-le cu structuri artificiale, controlate birocratic. În locul colaborării firești între vecini, crează instituția asistenților sociali, care vor avea ca obiectiv nu bunăstarea familiei tale sau a comunității, ci să-și încaseze salariul și care vor fi plătiți nu de societate, ci de birocrație. Aceștia vor inventa o întreagă documentație stufoasă, prin care vor demonstra guvernului și societății cât sunt de utili”);

Instituțiile de forță: vor fi atacate și discreditate agențiile de informații, poliția și forțele armate („Structurile de putere vor fi erodate și discreditate de grupuri de oameni care nu au nici calificarea, nici nu sunt delegați pentru a fi în poziții de forță. O comparație între filmele mai vechi și cele actuale, ne va arăta că [astăzi] un polițist, un ofițer din armată sunt portretizați ca niște maniaci stupizi, psihopați și paranoici, în timp ce un criminal este simpatic, [chiar dacă] fumează hașiș sau se droghează, dar este un om plăcut, creativ și nu este productiv, doar pentru că este oprimat de societate”);
Politica internă: va fi stimulată dezbinarea prin antagonismul partidelor;
Familia și societatea: va fi dezbinată și se va induce neloialitatea (promovând interesul strict material);
Sănătatea: se vor promova spectacolele cu tentă sportivă, în locul activităților sportive și participării individuale, mentalități nerealiste despre medicină și hrana nesănătoasă;
Rasa: se va promova ura și dezbinarea rasială prin argumente mai degrabă conjuncturale, decât genetice, se vor mediatiza cazurile marginale ale conflictelor cu origine sau tentă rasială, legislația în domeniu va fi înăsprită;
Populația: va fi controlată prin urbanizare, va fi eliminat patriotismul și independența bazată pe proprietatea asupra pământului;
Relațiile economice și de producție: se vor ațâța sindicatele împotriva societăților („Relațiile tradiționale [dintre patronat și angajator] vor fi distruse și înlocuite cu dictatul sindicatelor politizate”).

Toate aceste comandamente se regăsesc, sau rezultă astfel, din diferite documente ale KGB/ NKVD-ului sau din acțiuni ale acestora desfășurate după 1945, în principal în Europa de Est, căzută sub dominația sovietică în urma ultimului război mondial.

În acest sens, iată și declarația fostului președinte american John Fitzgerald Kennedy, făcută pe 27 aprilie 1961 la conferința reprezentanților Asociației Publiciștilor de Presă Americani adunați la Hotelul Waldorf Astoria din New York, care – referindu-se la o forță nenumită, dar puternică, infiltrată și extrem de influentă – a spus:

„Suntem confruntați (…) cu o conspirație monolitică și necruțătoare, care se bizuie în primul rând pe metode ascunse pentru extinderea sferei sale de influență, pe infiltrare în loc de invazie, pe subversiune în loc de alegeri libere, pe intimidare în loc de liberă opțiune, pe acțiuni săvârșite pe furiș noaptea în locul operațiunilor militare la lumina zilei. Este un sistem care a mobilizat vaste resurse umane și materiale întru edificarea unei structuri strâns țesute și extrem de eficiente și care combină operațiuni militare, diplomatice, de informații, economice, științifice și politice. Planurile sale sunt oculte, nu publice; greșelile sale sunt escamotate, nu scoase în evidență; cei de altă părere sunt aduși la tăcere, nu lăudați. Nicio cheltuială nu este prea mare, nicio informație nu se publică, niciun secret nu este dezvăluit”.

Șaizeci de ani după cele declarate de președintele american și patruzeci de ani de la cele prezentate în conferințe, interviuri și carte de Bezmenov – Schuman, acestea se verifică, atât în civilizația occidentală, cât și în așa-zisa democrație postdecembristă din România, chiar dacă astăzi, în spatele acestor manevre oculte, nu mai intuim prezența omnipotentă și amenințătoare a Uniunii Sovietice, doritoare să instaureze comunismul mondial, ci o entitate mult mai insidioasă, mai răspândită și infiltrată în toate sectoarele vieții noastre, chiar în cele ce țin de viața intimă personală și de familie, care, beneficiind de puterea cu posibilități nelimitate a mijloacelor de comunicație moderne și bizuindu-se pe politicieni amorfi sau cumpărați, pare de neoprit.

Ca reacție la aceste acțiuni dizolvante și conspiraționiste, Bezmenov accentuează necesitatea întăririi moralei societății, a coeziunii sociale, a conservării tradițiilor și a identității – de grup și naționale, a educației din familie, reînvierea patriotismului și ancorarea în credință. În același timp, se pronunță hotărât împotriva egalității, văzută ca egalitarism, una din pietrele unghiulare ale politicilor neomarxiste:

„Egalitate! egalitate! (…) Se nasc oare oamenii egali? Există vreo afirmație în Biblie, (în creștinism n. a.) sau în oricare altă religie [despre egalitate]? Nu există niciun singur cuvânt despre egalitate, doar opusul său: ‘După faptele voastre, Dumnezeu vă va judeca!’, ‘Ceea ce faci [tu] este important!’. Egalitatea nu poate fi legalizată (impusă n. a.). Dacă vrei să fii egal, [chiar] trebuie să fii egal, trebuie să o meriți, și totuși ne fundamentăm societatea pe principiul egalitatății, spunem: ‘Oamenii sunt egali’. Aceasta însă este o minciună! (…) Dacă-i facem [pe oameni] egali cu forța, dacă așezăm principiul egalității la baza structurii socio-politice, este același lucru cu a clădi pe nisip. Mai devreme sau mai târziu [edificiul] se va prăbuși”. Pe meleagurile noastre, Eminescu spunea că „Egalitatea nu există decât în matematică”.

De remarcat că Bezmenov se ridică împotriva egalității de drepturi, în condițiile inegalității prestației și utilității sociale, altfel spus a discriminării pozitive, pe care o simțim în România postdecembristă, în care există numeroși asistați social (unii din aceștia, chiar antisociali!), care în mod vădit nu ar trebui să beneficieze de asistență și unde drepturile (în special pentru minorități, de orice natură) se respectă și se impun cu asupra de măsură, iar obligațiile sunt de cele mai multe ori formale, dacă nu cumva ignorate, în timp ce majoritarii sunt tratați de cele mai multe ori ca niște paria.

În cartea sa, William Mancester, vorbind despre societatea americană interbelică (deci dinainte de revoluția culturală a anilor ’60), sintetizează admirabil această idee, ca și altele legate de diferența de mentalitate dintre societatea noastră modernă și cea clasică: „Răutatea era atribuită defectelor din caracterul unor indivizi, nu lipsurilor societății. Oamenii s-ar fi considerat umiliți să accepte ajutorul de șomaj, dacă [acesta] ar fi existat. (…) Datoriile erau nedemne. Curajul era o virtute. Mama era iubită și tatăl ascultat. Căsătoria era ceva sacru. Divorțul o rușine. (…) Regulile urmau să se schimbe mai târziu. Dar atunci noi nu știam acest lucru”.

Sursa: anonimus.ro