In memoriam, Ioan Tiplea

,,Raspundeti, dragilor, la telefon! Uneori, poate fi ultimul apel..." - Ilie Gherhes.

In cartile pe care le-am citit, in viata care a fost sa mi se intample, nu am intalnit un caz similar, al unei prietenii, barbatesti, de peste 40 de ani (si vreo 3 regimuri)...

Spune lumea ca prieteniile acestea barbatesti sunt mult mai profunde si mult mai trainice decat cele dintre femei ori cele dintre barbat si femeie (acestea din urma stingandu-se, deseori, in iubire).

Din pacate, stanca aceea, care sta nemiscata, intr-un echilibru perfect, de mii si milioane de ani, are nevoie doar de o secunda ca sa se pravale, sa se sfarme in mii si milioane de bucati, redevenind lava, praful dintru inceput..

A fost modelul unei prietenii mai mult decat frumoasa, uneori chiar intrigant de frumoasa, trio-ul baimarean nelipsit al anilor '90, Costin - Tiplea - Gherghel (in ordinea aceasta pentru ca, potrivit varstei biologice, asa trebuia sa murim), procurorul - profesorul - sereistul (sereistul, tot profesor si el, in primul an -1991- al reintoarcerii noastre acasa, dupa studiile universitare iesene)...

Ioane draga, sa stii ca prietenul nostru comun, Ilie Gherhes, a vorbit foarte frumos despre tine... Ii multumesc in numele tau! Nu ca eu as fi avut nevoie sa mi se spuna ca tu ai fost un prieten incomod, incomod de sincer...

Doamna profesoara Rogojan a ramas uimita cand am contrazis-o in banuielile ei, spunandu-i ca ai fost un practicant crestin de o regularitate aproape habotnica...

Si sa stii, Ioane draga, ca pe langa lectia ultima pe care ne-ai servit-o noua, prietenilor tai, moartea ta prematura a fost si o dramatica lectie de dirigentie servita elevilor tai; ceremonia religioasa a fost amanata pentru ora 14,oo ca sa reuseasca sa participe si elevii tai, care, ieri, 4 martie, au avut examenul de simulare a bacalaureatului...

Si sa mai stii, draga Ioane, ca doua sunt imaginile de care eu n-am sa ma mai pot desprinde cand o sa ma gandesc la tine: bocitoarele pe care ai tai le-au adus de la Ieud, de un dramatism realist Antigonic, si imaginea elevilor tai, imbratisandu-se, consolandu-se unii pe altii, cu lacrimi in ochi...

Autor: Emil COSTIN

Toate reacţiil

Veselia în Educație (III)

 

În fine, de curând, aceleași autorități epistemice din științele educației, pesemne empatizând cu elevii, lansează în spațiul public un nou proiect ce conține alte obiective revoluționare oglindite în noul plan-cadru pentru învățământul liceal. Inovative fiind, nu am fost capabil să le ignor. Așa că mă încumet să comentez 3 dintre propunerile ce se regăsesc în documentul adus la cunoștința publicului.

Mai întâi am reținut că orice licean din clasele a XI-a și a XII-a, indiferent de profilul la care este înscris, va fi obligat să studieze 2 ore de Matematică, odată cu introducerea lor în trunchiul comun al programei școlare. E admirabil! De la Pitagora și Platon știm că matematica e vitală în educație și în formarea omului! Nimeni nu contestă acest adevăr, după cum nimeni nu contestă că ea încheagă și dezvoltă gândirea riguroasă, clară și precisă. Cu toate aceste adevăruri indubitabile, mă întreb dacă un licean care studiază, de exemplu, pianul ori vioara e musai să știe ce sunt integralele, logaritmii ori calculul infinitezimal? Nu o fi cumva stranie, paradoxală și absurdă această generalizare forțată?

La fel de stranie mi se pare a fi și propunerea ce se referă tot la clasele a XI-a și a XII-a, propunere ce vizează exclusiv liceele cu profil real. Conform noului plan-cadru, din discipline obligatorii, Fizica, Biologia, Chimia și Geografia devin materii opționale. Eu nu cred că acest lucru ar fi un mare bai. El se ivește însă atunci când ne raportăm la prevederile din noua lege a învățământului preuniversitar, unde este scris negru pe alb că aceste discipline intră în grupul celor pe care elevii le pot alege la examenul de bacalaureat. Și atunci nu era mai bine ca ele să fi rămas în trunchiul comun?

În fine, cireașa de pe tort, la fel de stranie și de absurdă, a acestui proiect-cadru este, în opinia mea, reprezentată de intenția autorilor în raport cu Logica și Psihologia, care cred că ar trebui să fie suprimate definitiv din programa școlară, indiferent de anii în care ar fi studiate, de tipul liceului, profilul ori specializarea acestuia. Asta înseamnă că două materii emblematice în înțelegerea și definirea omului, dintre care una – Logica – este studiată de mai bine de două milenii, adică de la Aristotel încoace, ar trebui să dispară chiar și din programa de studiu a liceelor umaniste.

În raport cu această absurdă intenție, nu pot să nu îmi aduc aminte de cel puțin două tentative – prima reușită, a doua eșuată – de eliminare a disciplinelor socio-uma­ne din programa școlară. Începuturile acestei lupte de clasă pe ogorul educației le-au dat bolșevicii. Mai întâi, pe vremea lui Gheorghiu-Dej și, apoi, pe timpul lui Ceaușescu, când au fost eliminate Logica, Sociologia și Psihologia din programa liceelor, pe motivul că ele erau discipline reacționare, subversive și retrograde, din pricina faptului că nu se puteau plia pe noua ideologie, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu Istoria, Filosofia ori Economia, care au fost adaptate de ideologii noului regim.

Mai mult, cu toate că, după 1989, disciplinele socio-umane și-au re­câș­tigat demnitatea terfelită de comuniști, de curând, mai exact în anul 2009, când la cârma învăță­mân­tului românesc se afla profesoara Ecaterina Andronescu, bravii urmași ai celor de odinioară au încercat, fără să izbutească, să excludă din câmpul cunoașterii Logica și Filosofia.

prof. Ioan ȚIPLEA

Veselia în Educație (II)

 

Acum, când scriu aceste rânduri, cred că fenomenul despre care vorbesc s-a accentuat în ultimul an, tocmai din cauza măsurilor revoluționare propuse de aceiași pedagogi de școală nouă, măsuri prin care s-a renunțat, de exemplu, la teză, s-a trecut de la semestre la module, fragmentându-se astfel structura anului școlar, și s-a introdus, alături de Săptămâna Școala altfel, Săptămâna Verde. Chiar și succint, cred că e necesar să le comentez.

Astfel, ca dascăl cu peste trei decenii de activitate la catedră, pe baza propriilor observații, sunt încredințat că teza era extrem de utilă în procesul de învățare, întrucât ea reprezenta un stimul foarte puternic pentru elevi în creșterea motivației învățării, iar prin eliminarea ei a fost eliminată și sursa motivațională. Fără putință de tăgadă, cu excepțiile de rigoare, consecința acestei măsuri se oglindește în creșterea relaxării elevului.

Mai mult, tot pe baza propriilor observații, sunt la fel de încredințat că fragmentarea anului școlar în cele 5 module, dincolo de a genera o creștere a atenției la ore și a motivației învățării, a accentuat fenomenul relaxării în rândul liceenilor, întrucât prima săptămână a fiecărui modul era/ este una de acomodare cu procesul instructiv-educativ, deci mai relaxantă, la fel ca ultima săptămână a modulului, când elevul se gândea/ se gândește la viitoarea vacanță.

Pragmatic vorbind, dacă ne gândim la raportul continuitate/ discontinuitate în orice activitate umană, nu se poate admite, iar viața a dovedit-o și o dovedește continuu, că eficiența acesteia crește direct proporțional cu cea a fragmentării ei. Dimpotrivă, lucrurile stau tocmai pe dos!

Prin urmare, dacă elevul are 4 vacanțe pe parcursul anului școlar, comparativ cu 2 vacanțe cum avea până de curând, randamentul învă­ță­rii nu are cum să crească. Pe de altă parte, la un simplu calcul aritmetic, dacă ținem seama că 6 săptămâni elevii sunt în vacanțele dintre module, exceptând firește vacanța mare, la care adăugăm 2 săptămâni de microvacanță rezultată din zilele libere stabilite de guvern, cu ocazia diferitelor sărbători laice ori religioase, plus încă cele 10 săptămâni de la începutul și sfârșitul celor 5 module, rezultă 18 săptămâni de… relaxare! Și asta, o repet, fără vacanța mare!

Iar anul școlar are 36 de săptămâni! Mă întreb cu ce mai rămâne elevul după ce a parcurs anul școlar? Poate cu… amintiri frumoase! E veselie mare în școala românească! (va urma)

prof. Ioan ȚIPLEA

Școala pe nisipuri mișcătoare

                                                                                                       de Gheorghe Pârja

Nu uit că prima mea profesie a fost cea de învățător, ca absolvent al Liceului Pedagogic din Sighetul Marmației. Și acum am imaginea mea de la catedră, în fața elevilor, de la Școala din Breb. Vremea a trecut, lumea s-a schimbat profund, dar profesorii și elevii au aceeași menire. Unii predau, ceilalți învață. Chestiunea arzătoare, de vreo trei decenii încoace, este cum se predau cunoștințele și mai ales care este conținutul lor. Eu nu am cum să dau sfaturi în ziua de astăzi, dar sunt atent la ce se întâmplă în jur, ce reacții au cei pricepuți și instruiți. Educația e un subiect care revine, periodic, în dezbaterea publică. Profesori și experți în domeniu discută despre performanță și reversul ei. Dincolo de multe reușite de luat în seamă, la olimpiade internaționale, elevii noștri au și rezultate modeste, iar analfabetismul funcțional are o plajă îngrijorătoare.

Despre care se vorbește foarte puțin, deși este o realitate tristă. Apoi, sunt diferențe mari între școala de la orașe și cea din satele românești. Nu s-au găsit soluții de apropiere între ele. Nu-i de mirare că din 1990 încoace, legea educației a fost modificată de 60 de ori, timp în care pe la minister s-au perindat 29 de miniștri ai Învățământului. Cu multe păreri și mai puține izbânzi. Și actualul ministru, Sorin Câmpeanu, propune o reformă structurală, supunând discuției publice, până în 24 august, două noi legi ale educației. Una pentru învățământul preuniversitar și una pentru învățământul superior.

Am răsfoit și eu presa foșnitoare, dar și cea online, și nu am văzut prea multe opinii. Semnalez revista „Observator cultural”, care găzduiește o dezbatere serioasă, ce poate fi de folos domnului ministru. Care se prevalează de proiectul „România educată”, inițiat de președintele țării. M-am bucurat că printre participanții la analiza stării de fapt, din amintita revistă, am întâlnit și numele profesorului Ioan Țiplea, de la Colegiul „Mihai Eminescu” din Baia Mare, cu un articol documentat, referitor la misterele examenelor naționale. După ce mărturisește că s-a străduit să-și onoreze meseria de dascăl, pe care o face cu plăcere și pasiune, se bucură de izbânzile elevilor și se întristează la eșecurile și neîmplinirile lor, mai mari ori mai mici, oglindite în rezultatele obținute la examene, vine cu o serie de întrebări din interior.

Sunt aceste examene serioase, corecte și obiective? Dar notarea și evaluarea lucrărilor de la aceste examene? Sunt la fel de corecte și obiective? Nu bagă mâna în foc că ar fi așa. Vine cu argumente. „Bunăoară, conform datelor oficiale, dacă ne raportăm la cele aproape cincizeci de mii de contestații ale notelor de la examenul de bacalaureat din acest an, dar și la sumedenia de cazuri semnalate de mass-media, în care au existat diferențe enorme și inadmisibile, de mai multe puncte, între notele inițiale și cele primite în urma acestor contestații, înclin să cred că seriozitatea, competența, corectitudinea și obiectivitatea unor profesori-evaluatori au fost… îndoielnice. Și atunci, pe bună dreptate, ne putem întreba: cum de s-au putut produce atât de grave erori de notare?”, se întreabă profesorul Țiplea.

Și explică pe îndelete mecanismul prin care s-a ajuns la aceste gafe impardonabile, care au dat peste cap notele unor absolvenți din Baia Mare. Vine cu un exemplu concret. Un elev, de la un colegiu emblematic al Maramureșului, a contestat notele inițiale obținute atât la limba și literatura română, cât și la biologie. De semnalat că lucrările elevilor din Maramureș au fost corectate în centrele din județul Suceava, iar contestațiile la Bistrița. În cazul absolventului amintit, primii corectori i-au dat nota 7 la limba română, iar după contestație, conform metodologiei, patru profesori bistrițeni au evaluat aceeași lucrare cu nota 9,35. Profesorul Ioan Țiplea atrage atenția că, în raport cu actualele proceduri și reglementări ce vizează admiterea în licee și facultăți, asemenea greșeli costă enorm.

Ele pot stopa accesul elevului la liceul dorit, după cum pot deturna grav traiectoria formării profesionale, pentru absolvenții de liceu care aleg acele facultăți unde admiterea depinde de media de la examenul de bacalaureat. Asemenea observații sunt extrem de utile în cadrul dezbaterii inițiate de minister. Cu condiția să se țină seama de ele. Cu asemenea opinii se pot îndrepta multe erori. Sunt venite din interiorul sistemului de învățământ. Cu prudență, și o oarecare jenă de breaslă, se spune adevărul despre calitatea profesională a dascălilor. Se practică, în mare parte, tăcerea din sistem. De aceea am apreciat opiniile iscoditoare ale profesorului Ioan Țiplea.

Din păcate, comunitatea didactică este destul de reținută pentru a face lobby propriului domeniu. Educația este esențială pentru viitorul unei nații. Școala nu poate sta pe nisipuri mișcătoare.

Lecțiile Memorialului

                                                                                        de Gheorghe Pârja

Am trăit, în perioada când eram elev la Pedagogica sigheteană, o vinovăție nevinovată. Am trecut de sute de ori pe lângă sinistra clădire a închisorii, unde a murit o parte din elita politică și culturală românească, și nu am știut despre tragediile ce ascundeau acele ziduri. Atunci era deghizată în destinații civile. Ceva birouri, încăperi pentru meșteșuguri și nu mai știu eu ce. Auzisem că a fost și închisoare de drept comun. Vag, extrem de discret, cu precauție, se vorbea despre realitatea crudă din clădirea de piatră, din centrul orașului. Lecția profundă, reală, tristă am învățat-o, și eu, după înființarea Memorialului de la Sighet. De aceea, când aud că tinerii trec pragul acestui sediu al memoriei, mă încearcă un sentiment că este răzbunată ignoranța și teama. Cum s-a întâmplat, și în acest mijloc de iulie, când un grup de elevi ai Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare a participat la un eveniment pedagogico-științific ce are loc, de câțiva ani, la celebrul Memorial.

Le-a fost alături profesorul lor, Ioan Țiplea, care i-a provocat să redacteze un microeseu pe tema „Lecțiile Memorialului de la Sighet.” Am reușit să citesc câteva dintre însemnările tinerilor, deoarece revista de informație și analiză culturală „Observator Cultural” (nr. 1073, din 4-10 august a.c.) le-a găzduit cu generozitate. Textele sunt o colecție de emoții îmbrăcate în cuvinte bine așezate pe diapazonul sufletului. Memorialul le-a fost tinerilor o catedră de cunoaștere a unui episod trist al istoriei recente, de rememorare a unui timp al morții, când au fost sfidate elitele românești și exterminați oameni politici, unii făuritori ai Marii Uniri. Pentru adeverire vă selectez câte un citat din textele elevilor de 16-17 ani, din clasele a XI-a, de la Colegiul Național “Mihai Eminescu” din Baia Mare. Nu înainte de a vă spune că în centrul evenimentului a fost poeta Ana Blandiana, cu virtuți întemeietoare ale Memorialului.

Eleva Daniela-Ileana Drule scrie: „Nici un strigăt și nici un plânset până la secare nu vor putea echivala lanțurile de sânge ce au străpuns oasele nevinovăției însăși. Atât de scump a fost prețul unor idei, astăzi spuse cu atâta ușurință: dorința de știință, înfierbântata credință și foamea de libertate, le-au fost refuzate, teroarea și maltratarea prin care au trecut deținuții fiind de neînchipuit.” Bogdan Ioan Vanca își încheie textul astfel: „Ne despărțim de, poate, cea mai valoroasă întâlnire a vieților noastre de până acum, neștiind dacă a fost o întâmplare sau voința divină. Am rămas cu lecții pentru toată viața, iar în fața timpului, cărțile cu autograf, un simbol al întâlnirii noastre cu Ana Blandiana.” Flavia Maria Miclăuș: „Am remarcat celula în care a murit Iuliu Maniu, un pat șubred, o saltea subțire de paie și două găleți, una pentru apă și cealaltă pentru nevoile fiziologice. Lângă ușa celulei era o ramură de copac în locul trupului lui Iisus.”

Alexandru Tot are mirarea mea de pe vremuri: „Am străbătut de zeci de ori strada unde se află muzeul, neștiind ce se află după un simplu zid, încărcat cu urlete, atins de zeci de mii de persoane petulante, care s-au luptat pentru un creion, pentru libertate, perioada respectivă oferindu-le doar cenzură, doar codul Morse.” Maria Grek reconstituie condiția celor încarcerați: „Deținuții erau chinuiți și privați de un lucru despre care noi, acum, considerăm că ni se cuvine: libertatea. Atunci orice obiecție legată de vreo nemulțumire îți putea distruge viața. Răbdând foame și frig, ținuți în izolare zile întregi și torturați în lanțuri, unii oameni au găsit alinare în scris.” Cristina Kubas a reținut povara izolării în beznă, la zarcă: „Nu aș rezista câteva ore, dar cum să rezist zile întregi într-o cameră fără nici un gemuleț sau bec – unde să nu răsară o rază de lumină, de soare, de unde nu poți auzi trilul unei păsări, să nu am ceva de care să mă bucur, care să mă ajute să nu-mi pierd speranța-legată cu lanțuri în mijlocul celulei?” Adrian Osan, pe spații mai generoase, caută să-și răspundă la întrebarea: cum putem fi liberi?

Conferințele desfășurate în cadrul Școlii de Vară au cuprins o gamă largă de idei. Scrie Adrian Osan: „Punctul central al discuției cu noi, elevii, a fost libertatea, despre care se vorbește atât de mult în zilele noastre. Prin discursul Anei Blandiana mi-a fost deschisă o perspectivă largă asupra libertății și degradării acesteia, prin intermediul curentelor moderne, de tip progresist, care nu fac decât să dilueze adevăratele valori, care stau la baza libertății. Singurele repere de care ne putem agăța mai sunt cultura și rezistența prin cultură, care susține memoria, care poate ține piept progresismului și influențelor globalizării.”

Admirabile și cu impact au fost întâlnirile de la Memorial pentru elevii băimăreni. Gestul profesorului Ioan Țiplea de a oferi elevilor săi o întâlnire cu istoria recentă mi se pare de apreciat și de urmat. Tinerii au înțeles, la fața locului, dimensiunea fenomenului represiv, crimele, abuzurile și alte grozăvii ale regimului comunist la instalarea lui în România. O lecție de neuitat, deoarece elevii au auzit ecouri răsunând din istorie.

Un poet înspăimântător de … fecund

La o analiză pur cantitativă a creaţiei sale, septuagenarul Vasile Morar îmi pare a fi un poet înspăimântător de … fecund! Când spun asta, nu mă gândesc la cele peste zece volume publicate între 1995 şi 2012, cu toate că roadele acestui travaliu poetic nu-s la îndemâna oricui, ci exclusiv la poeziile scrise în ultimul cincinal. Or, după impresia mea, în acest interval de timp, poetul din Chelinţa a atins performanţa fabuloasă de a scrie nu mai puţin de şase mii de poeme! Da, câte o mie de poezii în fiecare an! Asta înseamnă că, aritmetic vorbind, vreme de şase ani, autorul Bibliotecii din Chelinţa a scris, în medie, cel puţin două poezii pe zi! E năucitor, e colosal, e fascinant, dar asta-i realitatea obiectivă!

Poate la fel de fascinant e că aceste mii de poezii au fost ori sunt pe cale de a fi publicate. Până în acest moment au văzut lumina tiparului primele patru mii de poeme, cuprinse în patru tomuri: o trilogie cu titlul Nu vă temeţi, iar al patrulea Bucuraţi-vă. Un al cincilea volum, cu acelaşi număr, se află sub teascul tiparului, în vreme ce ultima mie de poezii, răbdătoare şi cuminte, îşi aşteaptă rândul să intre sub acelaşi … teasc. În opinia mea, izbânda poetică a lui Vasile Morar e fabuloasă! Pesemne că ea o surclasează … până şi pe cea a regretatului bard din Bârca Doljului.

O spun şi o repet: adjectivele anterioare, poate pompoase, se referă la dimensiunea pur cantitativă a operei lui Vasile Morar. Şi dacă impresiile şi judecăţile estetice redate de aceste adjective sunt corecte, cum stăm cu aprecierile de ordin calitativ? Aş spune că ele sunt … amestecate. Din ce motiv? Tocmai din pricina cantităţii! Teoretic vorbind, e imposibil să susţii că toate poeziile unui autor sunt la fel de bune ori la fel de slabe. Dacă acest enunţ este adevărat, el e valabil şi-n cazul poeziilor scrise de Vasile Morar. Fireşte că şi ele nu pot fi la fel de izbutite. Tocmai de aceea nu mă hazardez să dau verdicte categorice, să cuantific numeric şi procentual poeziile de un soi sau de altul. Oricum, indiferent ce evaluări aş face, cele şapte mii de poezii sunt dovada brută a harului şi talentului uimitoare ale acestui poet. Şi dacă Vasile Morar este un poet cu har, atunci înseamnă că, de bună seamă, cel puţin o parte a operei sale e de bună calitate! E o concluzie la care au ajuns, cu două decenii în urmă, şi Nicolae Manolescu ori Alex Ştefănescu.

Pe de altă parte, gândindu-mă la numărul copleşitor de poeme scrise, înclin să cred că, în şi prin ele, fără să-şi propună, poetul ni se înfăţişează atât în ipostaza trubadurului peregrin, ce iubeşte năvalnic şi cântă cu aceeaşi patimă Poezia şi Femeia, cât şi în cea a plăsmuitorului posedat şi obsedat de duhul Logosului, al Cuvântului creator întrupat în aceeaşi Poezie. Şi dacă prima impresie mi-a încolţit citindu-i volumul de debut, de Vasile Morar, cristalizându-se apoi, tot mai mult, cu fiecare volum parcurs, a doua a mijit de-abia după ce am parcurs cel mai recent volum al autorului, “Bucuraţi-vă”, apărut la Editura Ethnologica din Baia Mare, în 2016.

De ce? Pesemne şi din pricina faptului că în noianul tematic al acestor poe­me, care pendulează din orizontul sacrului în cel al profanului ori din cel al banalului în cel al extraordinarului, cu poezii pe tema zborului, plutirii, visului, navetiştilor, bicicliştilor, spitalului, morţii, ciorii, ciocănitoarei, pitulicii… ş.a.m.d., ori cu cele de rezonanţă existenţial – creştină, ca Urcarea pe cruce, Strigătul în pustiu, Sfântul Gheorghe, De-a dreapta Ta, La priveghi… etc., alături de poemele pe tema iubirii, în care poetul se întrece pe sine în virtuozitate, farmec şi muzicalitate, ca în versurile cu rezonanţă emilbrumăreană: ”Mă acoperă pelinul/ când îţi văd iubito sânul/ lacrimă pe pieptul meu/ parcă-ar plânge Dumnezeu/ altădată cum veneau/ şi în sfârcuri mă luau/ ca un taur andaluz/ şi mă aruncau în sus/ dar acum ca să-i culeg/ umblă pumnul meu cel bleg/ când se face noaptea-n burg/ printre degete îmi curg/ o să trag prin ei fitil / să-i văd noaptea cum tiptil/ furişaţi sub pieptul meu/ se roagă lui Dumnezeu/ să fiu ca un fulg de iască/ şi sub pieptul meu să crească/ eu căzut în mierea lor/ să pot fericit să mor/ şi murind strig îndulcit/ sânii-aceştia i-am iubit/ aceşti sânişori de fată/ cât? nu veţi şti niciodată!” (Baladă), o temă recurentă, de fapt un laitmotiv, ce se întâlneşte explicit în peste cincizeci de poeme, e tema Verbului creator şi a Poeziei izbăvitoare.

În această adevărată odisee a Logosului, confesiv, poetul ne mărturiseşte că fapta sa e de ordin sacru: ”nu-i rugăciune mai adâncă, mai înaltă/ decât poezia pe care o scriu…” (Rugăciune); că în ea” Curge atâta tristeţe…/ încât cuvintele plâng ca săpate în ceară…/”, că poetul trebuie să îşi ” poarte poemele ca pe o cruce, în spate…” (Ca pe o cruce); că acestea îl devorează moleculă cu moleculă, înghiţindu-l ”de tot”. Însă, toate acestea, ”rostirea cuvântului – e o adevărată înviere…” (Cuvintele). Acelaşi ton confesiv cu aceleaşi rezonanţe sacre o are si poezia Scribul: ” Şopteşte-mi Doamne/ mâna mea e harnică şi scrie/ … /lumina e luată cu simbrie / … / Doamne m-ai ales pe mine scribul/ şi pentru asta îţi rămân dator/ încă un vers şi încă o respirare/a singurului meu poruncitor…”

Într-un alt plan al discursului poetic, adresându-se cititorilor, poetul îi roagă astfel: ” lăsaţi cuvintele să vină la mine/dar nu-mi cereţi să vi le arunc în urechi/ele trebuie să vină/când vă aşteptaţi mai puţin/singure, grămadă, perechi.” (Seceta). Mai mult, stăpânit de duhul vrăjit al Logosului şi Poeziei, autorul e încredinţat că … ”cuvântul nerostit încă/va fi mai frumos decât cel ce scurmă acum hârtia/şi adevărul întreg va fi spus/ cum îşi spune-n zori cântecul ciocârlia” (Cuvântul nerostit). Iar despre rostul Verbului poetic aflăm că: ” Dar nicio noimă forma lui nu are/ fără urechea sprintenă şi mare/unde eu solitar aştept să vină/ cuvântul moale ca de parafina/şi el aşa ca-ntr-o străfulgerare/spune şi-apoi se-mprăştie în zare/şi de nu-l scrii pe colile aceste/ în clipa următoare nu mai este…” (Cuvântul). În plus, ”Când vine din neant câte-un cuvânt pe care-l aşteptam din veşnicie/ şi când e totul ca un măr rotund/ inima-mi cântă ca o ciocârlie/şi cântecul se-mprăştie pe străzi/poemele din cărţi ţâşnesc afară/ şi se vor atârna la voi de gât/ ca într-o sărbătoare princiară. ” (Poeme neterminate)

Praznicul princiar de care vorbeşte poetul este, de fapt, praznicul pe care el îl închină Poeziei şi Cuvântului creator întrupat în ea. Iar Poezia, care, nu-i aşa, e de gen feminin, nu putea să fie asociată de poetul nostru trubadur decât cu Femeia: ”Poezie, apropie-te de gura mea/ de urechile mele, de ochii mei/ vino ascunsă de nu vrei să te văd/ în carnea unei femei/ şi şopteşte-mi! aceasta-i femeia/ de fapt eu de mult simt că eşti aici/ în şoldurile ei, în gleznele fine/ în sânii de piatră şi mici… ” (Poezia şi femeia). ” Şi dacă dintr-o dată cuvintele s-ar stinge/lumina curgând moale în jur ar împietri/am fi înconjuraţi de-o carapace/din care nu am putea ieşi…”(Cuvinte stinse).

Oare aceste frânturi poetice îl pot mişca pe cititor? Nu ştiu, dar în mine ele n-au rămas … fără ecou. Şi dacă aceste versuri poetice îl pot emoţiona pe iubitorul de poezie, atunci înseamnă că Vasile Morar e un poet pur-sânge … , cu o poezie de cea mai bună calitate. Iar ca să vă convingeţi, nu vă cer, Doamne fereşte, să vă asumaţi truda lui Hercule ori a lui Sisif, ci vă îndemn să citiţi măcar poemele lui Morar semnalate în rândurile de mai sus!

Autor: Ioan Ţiplea

Sursa: Graiul Maramureşului