A plecat un poet autentic din generația post-decembristă: Ioan Negru

Decesul surprinzător al poetului și prietenului meu Ioan Negru, la nici un an de la trecerea la cele veșnice a unui alt important poet clujean, Ioan Pavel Azap, m-a cutremurat. Au plecat de lângă noi, cei doi poeți clujeni – ca să se întâlnească pe celălalt tărâm înveșnicit al muzelor eterne. Poeții Clujului, care s-au lansat după 1990 în Cluj-Napoca – capitala poeziei românești post-decembriste – l-au cunoscut și apreciat pe trubadurul plecat prea repede din viața aceasta. Ioan Negru a făcut parte din generația de ”tranziție”, alături de poeții Sorin Grecu, Letiția Ilea, Dumitru Cerna sau Dora Pavel, dintre generația `80 și gruparea lirică post-decembristă – `90. Ioan Negru a debutat în 1993, cu volumul de versuri ”Asediu infernului”, incluzându-se entuziast în gruparea lirică ”Anul 93”, care s-a lansat în acel an, ca o pleiadă de poeți neo-avangardiști clujeni, ce au tipărit exuberant plachetele de versuri în anul ce a preluat simbolic numele unui cunoscut roman de Victor Hugo, sub bagheta încurajatoare a confraților Ion Cristofor, Ion Mureșan, Teohar Mihadaș și Constantin Zărnescu. Poetul Ioan Negru a debutat în volum, în anul 1993, împreună cu o adevărată canonadă de poeți ca IP Azap, Daniel Moșoiu, Dumitru Cerna, Adrian Mihai Bumb, Alexandru Baumgarten, Ionuț Țene, Adrian Suciu, Horia Muntenus, Ioan Buteanu, Flavia Teoc, Iulia Cibișescu sau Dorin Crișan. Atunci s-a născut o confrerie lirică originară și originală în lirica românească.

Poetul Ioan Negru, care era ceva mai în vârstă decât colegii debutanți, nu a dorit să revoluționeze limbajul liric și să înnoiască mesajul poetic, dar a păstrat într-o formă de vers alb un subtil lirism intimist și seducător, aproape tainic. În primul rând, Ioan Negru a fost un prieten și un cenaclist împătimit, un prieten necondiționat al poeților și un îndrăgostit pătimaș de poezie. Frecventa cu asiduitate cenaclurile literare neo-avangardiste din Clujul post-decembrist, ca NU, Zalmoxis, Neopoesia, Amanet sau Aisberg, dar nu a încercat niciodată să se afilieze, cu obstinație, unei grupări lirice locale. Deși participa la cenaclul Zalmoxis, nu a achiesat la limbajul revoluționar al poeților din această grupare de destructurare și reînnoire a semnelor liricului și limbajului poetic. Ioan Negru, cu părul său negru lung și barba lăsată nepieptănată semăna cu un dac coborât direct de pe Columna lui Traian sau cu un haiduc anticomunist din Gruparea Șușman. Era un cafegiu notoriu și putea fi văzut frecvent la începutul anilor `90, prin cafenelele literare Croco sau Arizona, pe la ora prânzului, dar poetul prefera, mai ales, duelurile lirice prelungite la braseria ”Pescarul” sau la crâșma elitei boemei clujene ”Ema”, care a făcut istorie literară și a schimbat paradigma lirica românească din Ardeal. Prin firea sa de mocan de la munte, coborât de pe Valea Drăganului la vale în Clujul universitar, Ioan Negru avea cultul prieteniei și al convivialității. Îi plăcea să decalme propriile creații cu zâmbetul său larg în fața amicilor din ”bombele” clujene. Participa frecvent la cenaclurile lirice de la CCS, care se încheiau inevitabil la ”Ema” sau într-o hrubă de piatră și cărămidă de la la subsolul unui imobil istoric din centrul Clujului, cu vodcă rusească în mână. Din vremea aceea îmi amintesc cum mergeam frecvent la grădina ”Boema”, unde o halbă de bere avea un preț rezonabil, și împreună cu Adrian Mihai Bumb, Daniel Moșoiu, Ioan Pavel Azap, Daniel Hoblea sau Alexandru Hălmăgeanu sudam țigările și ciocneam halbele casante până spre miezul nopții, când eram dați afară de chelneri pentru că sosise ora închiderii. Dacă apărea prin preajmă și poetul Dan Marius Drăgan, director de vamă, ca să facă cinste, atunci duelul liric cu o bere, două sau mai multe se încheia dimineața la un local non-stop.

Pentru Ioan Negru poezia era vie, nu formalistă. Poetul pur și simplu trăia și își trăia poezia. Era în felul său un ”trăirist”, un visător perpetuu. Pentru Ioan Negru a fi poet nu însemna să fi șoarece de bibliotecă sau corector stilat și infatuat de la o revistă literară, ci poetul reprezenta un mod de viață liber și creativ, un fel de a trăi unic și irepetabil. Stilul său de viață, de om liber și drept, în care alcoolul era doar pretext pentru a conviețui creativ cu prietenii pentru arta autentică și-a pus amprenta pe fața și sănătatea sa. Dar ochii lui au rămas mereu vii și scânteitori. Felul cum privea spunea o poezie. Nu se considera avangardist, nu dorea schimbarea paradigmei lirice și nu se considera niciun poet de salon care trebuie premiat. Pentru Ioan Negru poezia era pur și simplu poezie, imaginație pură, o formă de a pulsa viața prin versuri. Poezia sau viața era tot una la Ioan Negru. Era forma lui de a sparge canoanele și convențiile literare. Știu că mă ironiza când vorbeam despre combustia modificării limbajului poetic și a expresiei lirice prin ”cuvântul tăiat”, ”polisemantica versului” sau ”frângerea versului”: – Ionuț, toți tinerii vor să fie Ioan Barbu. De aceea, poetul a fost un lup singuratic în felul său. Ioan Negru cu vivacitatea caracteristică și-a văzut de poezia și de drumul lui inconfundabil. Nu a fost spectaculos, nici revoluționar, dar a fost pe calea dreaptă a liricii autentice și spectaculare. Asta e sigur. A mai publicat volume de versuri ca: Labirintul de aer, versuri, 1995; Cântec de păpădie, versuri, 1996; Izvoare sub cenuşă, 2002; Zăpadă cu lupi, 2005; Cuvintele de lut, 2007; Începutul eternităţii, proză, 2010; Drăgănari, 2015; Eu ziceam, tu ziceam, 2018. Coordonator al antologiei Poeţi clujeni contemporani, 1997 (împreună cu Ioan-Pavel Azap şi Dumitru Cerna). Prezent în Un pahar cu lumină. Poeţi contemporani clujeni, antologie bilingvă româno-maghiară, 2005, şi în antologia Saeculum (2008). A colaborat la periodicele: Atlas-Clujul liber, Tribuna Ardealului, Mesagerul transilvan, Evenimentul zilei, Monitorul de Cluj, Transilvania reporter, Tribuna, Familia, Steaua, Oraşul, Mesagerul literar (Bistriţa), Cuibul visurilor (Maieru, Bistrița-Năsăud), Vatra Veche (Tg. Mureş), Alternanţe (Germania). Era membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Era o fire interogativă, deși rostea în versuri:

”N-am întrebări, doar o mângâiere am.

Una singură am. A ta. Poate va fi primăvară.

Da, un surâs.

Cine ştie încotro.

Şi când.

Poate va fi primăvară. (”2015)

Poezia lui Ioan Negru a fost ca și viața sa: sub semnul solar al dubitativului, al interogației emoției, iar stilul de viață era un efluviu de metafor neașteptate și surprinzătoare. Ioan Negru nu compunea metafore șocante, nu încerca să epateze cu noi gramatici lirice. Noi din generația neoavangardistă clujeană l-am considerat unul dintre noi, deși nu era de acord cu experimentele noastre lirice. Însă inima sa era de-a noastră, de un lirism revoluționar. Ioan Negru, deși a pecat de lângă noi, el rămâne prin creația poetică originală, alături de generația post-decembristă și milenaristă în cartea de istorie a liricii românești din Transilvania. L-aș caracteriza ca un poet autentic. Odihnește-te în pace Ioan Negru, în raiul poeților! Deja ne este dor de tine.

Autor: Ionuț Țene

LANSAREA CĂRȚII "SOLITUDINI" DE IONUȚ ȚENE LA TÂRGU MUREȘ

 

 În organizarea Editurii Ecou Transilvan, al Centrului Județean pentru Cultură Tradițională și Educație Artistică Mureș și al Filialei Ligii Scriitorilor din județul Mureș, are loc în sediul instituției culturale amintită mai sus, lansarea volumului de poezie SOLITUDINI de Ionuț Țene, joi, 3 iunie, 2021, la orele 15.

  Cartea va fi prezentată de Iuliu Praja, directorul Centrului Județean pentru Cultură Tradițională și Educație Artistică Mureș, ca amfitrion.

  Vor vorbi despre carte, poetul Mircea Dorin Istrate, președintele Filialei Mureș al Ligii Scriitorilor Români, și scriitorii: Liliana Modovan, Victor Constantin Măruțoiu și editorul Nadia Fărcaș.

  Manifestarea culturală se va încheia cu un frumos moment artistic susținut de Alina Mizgan și Ervin Szabo.

  După aceea autorul va acorda autografe.

 

Al.Florin Țene

Manelizarea festivalurilor electrice!

 Tot mai mult celebrele festivaluri electrice din România se transformă într-o platformă de popularizare a cunoscutei manea, muzică populară dezvoltată în special în cartierele de romi din Balcani. În general, majoritatea tinerilor ”#rezist” care participă la aceste festivaluri electrice își motivează prezența ”zile și nopți” până la epuizare pentru că se ascultă muzică de calitate și nu…manele. Festivalierii români își justifică prezența printr-o superioritate de gen muzical electric în stil occidental față de ceilalți români, care au rămas mental, acolo jos…în tradiționalul Balcani ascultând…manele. Dar anul acesta surprizele au fost mari, așa ca în politica europeană…mergem spre Occident ca să descoperim de fapt acolo neo-marxismul de care abia am scăpat în 1989. ”Vrem o țară ca afară”, de fapt redescoperim în țările vestice ceea ce am fost ideologic în anii 1950, pe Marx și Engles cu statui în centrele orașelor frumos luminate și canoane de cenzură dură pe rețele de socializare. Așa și cu festivalurile electronice: tinerii frumoși și liberi vor muzică occidentală și dau de …manelele balcanice.

Manelele au răsunat la NEVERSEA, iar publicul care vibra la ritmurile muzicii electronice a avut o reacţie surprinzătoare. Aș putea spune așteptată. Un faimos DJ străin, prezent pe scena NEVERSEA, a introdus în recitalul său o secvenţă care a luat publicul prin surprindere, în seara a treia a festivalului (desfăşurat în perioada 4-7 iulie, pe plaja din Constanţa). Artistul Salvatore Ganacci a anunţat de la platane ca să mai pună un cântec la finalul evoluţiei sale. Le-a spus celor din public că urmează unul dintre artiştii săi preferaţi. Din boxele uriaşe instalate pe plaja din Constanţa a început să răsune o manea, interpretată de Adrian Minune, „Aşa sunt zilele mele“. Publicul a reacţionat prin urale. Mă rog dacă vine maneaua prin Suedia, deci din Occident e totul ok. Dacă se cânta la o nuntă electorală cu mici și bere de la Vanghelion era horror, balcanic și ciuma roșie. Spectatorii au început să cânte frenetic, dovedind că ştiu versurile manelei lui Minune. Așa că ”tinerii frumoși și liberi” pot fi și ipocriți atunci când vine trendul din Occident. Pe față spunem că nu ne plac manelele, dar pe ascuns le ascultăm și le dansăm. Chiar ambasada Suediei a reacționat, țara cea mai socialistă din UE, care rivalizează ideologic cu fostul URSS. Ambasada Suediei la București a reacționat pe Facebook, după ce faimosul DJ suedez Salvatore Ganacci a mixat la Neversea maneaua „Așa trec zilele mele”, a lui Adrian Minune. „Așa sunt zilele mele, Una bună, Zece în care nu îi desconsider pe ceilalți în funcție de cine sunt…”, se arată în mesaj. Popularizarea manelei balcanice a continuat și la Electric Castle de la Bonțida, dovadă că este un trend bine pus la punct de manelizare a ”electricilor”. Maneaua lui Adrian Minune a ajuns şi la Electric Castle. Piesa „Aşa sunt zilele mele” a lui Adrian Minune s-a auzit, vineri noaptea, la Electric Castle, fiind mixată de către DJ-ul din Estonia Tommy Cash. Organizatorii fetivalului au fost extrem de dezamăgiţi de alegerea lui Tommy Cash şi au anunţat că nu va mai urca niciodată pe o scenă la Electric Castle. Sigur se vorbește că la începutul lui august clujenii vor dansa frenetic ca și pirandele pe manele la Untold. Să vedem? Deși după manelizarea TIFF-ului nu m-aș mai mira. De ce se introduc manelele la celebrele festivaluri electrice cu ifose pentru tinerii rebeli, frumoși și liberi. Pentru că în esență aceste festivaluri internaționale nu sunt despre muzică neapărat, ci despre propagandă, cenzură și ideologie, pentru tineri pregătiți într-o lume nouă și minunată după ce a luat sfârșit ascuțirea luptei de clasă.

                                                                Ionuț Țene

Nicio agendă europeană nu este mai importantă decât sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului!

Citind mesajul președintelui Klaus Werner Iohannis m-am întristat. Președintele României invocând o inutilă agendă europeană nu paticipă la ceremonialul de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, cel mai important moment dedicat Centenarului. ”Din păcate, din motive care ţin de agenda europeană, nu voi putea lua parte la evenimentul de duminică, 25 noiembrie 2018” se arată într-o scrisoare către PF Daniel. Să nu participi ca președinte ales al cetățenilor la sfințirea Catedralei Naționale poate fi un afront adus religiei majoritare a poporului român. Să nu ne mirăm că a crescut în ultima vreme sentimentul anti-german în opinia publică, fapt confirmat de către reprezentantul cancelarului Angela Merkel. Oficialul german Bernd Fabritius spune că „Guvernul României trebuie să-şi asume aceste atacuri, pentru că ele sunt de o anvergură atât de amplă, încât, dacă rămân necontestate de Guvern, acesta lezează obligaţia sa de a proteja minoritatea germană nu numai pe baza convenţiei cadru a Consiliului Europei, ci şi pe baza Convenţiei bilaterale româno-germane din anul 1992”. Din nefericire ignorarea de către Klaus Werner Iohannis a celui mai important eveniment de Centenar, sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului nu ajută la atenuarea unui incipient sentiment anti-german în România? Klaus Iohannis ca fost președinte al Forumului German din România ar trebui să fie atent la anumite atitudini și mesaje publice. A ignora sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului de Centenar poate fi considerat de mulți un afront al președintelui adus poporului român de religie creștin ortodoxă.
Pentru români construcția Catedralei Mântuirii Neamului are o istorie bogată, care a început cu războiul de independență de la 1877/1878 și care s-a realizat acum meteoric la o sută de ani de la Marea Unire. Cel care a propus prima dată construirea Catedralei Neamului a fost poetul național, Mihai Eminescu. Pe 25 noiembrie 2018 se împlinește testamentul spriritual al poetului național. La 1881, Mihai Eminescu a publicat în ziarul conservatorilor ”Timpul” mai multe editoriale în care ataca guvernul ce dorea construirea unei mari biserici catolice în București din bani publici, în timp ce poporul român ortodox nu avea încă construită o catedrală de rit bizantin. În această situaţie, Mihai Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei catedrale naționale, propunând și sursa de finanțare: Loteria Națională. Poetul l-a somat pe Carol I să propună construcția unei catedrale ortodoxe, fapt pentru care regele catolic a luat-o în considerare propunându-se după declararea României ca regat să se aloce fonduri pentru această idee a poetului național. În anul 1884, bugetul statului prevedea pentru construirea Catedralei din Bucureşti, suma de lei 5.000.000 lei (aur). Această sumă însemna 5% din bugetul ţării de atunci, care se ridica la 123.647.500 lei (aur). Anii au trecut şi de abia în 1891 guvernul condus de generalul Ioan Em. Florescu hotărăşte

organizarea unui concurs internaţional pentru proiectarea Catedralei din Bucureşti. Decizia naşte un protest energic din partea arhitecţilor români, care doreau numai un concurs național. Explicaţia acestui protest o găsim în articolul arh. Ioan N. Socolescu, intitulat „Concurs Naţional”, publicat în nr. 6/1891 al Analelor de Arhitectură. Acest punct de vedere a fost exprimat de altfel şi de Mitropolitul Moldovei, Pimen, într-una din întrunirile comisiei de organizare a concursului. El spunea: „Catedrala din Bucureşti este catedrala ţării, este monumentul naţional cel mai important, căci prin el simbolizează în gradul cel mai înalt credinţa nestrămutată a poporului român în religia creştin-ortodoxă. El trebuie să fie conceput cu multă inimă şi dragoste pentru credinţă şi ţară. De aceea cred că nu străinii pot fi chemaţi a ne simboliza credinţa noastră şi dragostea noastră de mărire naţională, când avem destui fii ai ţării de specialitate şi care au dat probe de capacitatea lor artistică. Adresaţi-vă lor şi fiţi siguri că, tineri şi capabili cum sunt şi plini de fala neamului de român, vor produce opere de artă cu care să ne mândrim.” Ulterior s-a schimbat destinaţia creditului acordat în anul 1884, dându-i-se alte întrebuinţări. După Marea Unire din 1918, demersul pentru înălţarea unei Catedrale Naționale în Capitala ţării, drept recunoştinţă adusă Bunului Dumnezeu pentru înfăptuirea României întregite, a aparţinut mitropolitului primat Miron Cristea. La rugămintea sa, Regele Ferdinand adresează Sfântului Sinod, la 10 mai 1920, un hrisov regal prin care se vesteşte hotărârea de a ridica în Bucureşti o biserică monumentală în amintirea victoriei armatelor române în războiul de întregire. La 4 februarie 1925 a luat fiinţă Patriarhia Română, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc întronizarea în scaunul patriarhal a lui Miron Cristea. După câteva zile, Patriarhul discută proiectul cu primul ministru Ionel I.C. Brătianu, care la cererea sa, „a deschis un credit de 3.000.000 lei pentru facerea planurilor”. Apoi, la 3/4 februarie 1926, la prima ședință a Consiliului Național Bisericesc, s-a hotărât numirea unei „comisii de specialitate, pentru a pregăti caietul de sarcini, cu toate condițiile ce trebuie să îndeplinească planurile, iar, în înțelegere cu Primăria Capitalei, să se aleagă locul potrivit unde să se așeze clădirea”.

Venirea comunismului a blocat brutal acest proiect. După 1990 patriarhul Teoctist a reluat ideea lui Mihai Eminescu, care a fost continuată și iată realizată de PF Daniel. La 29 noiembrie 2007 a avut loc slujba de punere a pietrei de temelie şi a sfinţirii locului destinat construirii Catedralei patriarhale pe terenul atribuit în calea 13 Septembrie, sector 5, Bucureşti, între Ministerul Apărării Naţionale şi Parlamentul României, în suprafaţă de cca. 110.000 mp (11 ha). La acest eveniment au participat membrii Sfântului Sinod în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, primul-ministru, preşedintele Senatului, foşti preşedinţi ai statului, miniştrii, parlamentari, personalităţi ale instituţiilor centrale şi locale, primarul general, dar şi un număr mare de preoţi şi credincioşi.Ulterior, în perioada 30 iunie – 1 iulie, la Palatul Patriarhiei s-a întrunit Comisia de evaluare finală a proiectelor sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.A fost declarată câștigătoare firma SC WANEL EXIM SRL Bacău, care a obținut premiul al 2-lea și cu care s-a încheiat contractul de proiectare pentru clădirea Catedralei Patriarhale. La sfârşitul anului 2010 lucrările de construcţie ale Catedralei Mântuirii Neamului au intrat în linie dreaptă, începând organizarea de şantier şi execuţia pereţilor mulaţi pe incinta clădirii.

Pe 25 noiembrie 2018 se sfințește în prezența patriarhului Bartolomeu I de la Constantinopol și a sute de mii de credincioși români Catedrala Mântuirii Neamului de Centenar, un vis devenit realizat al poetului național Mihai Eminescu. În acest context național festiv, nicio agendă europeană nu poate fi pretext sau să justifice refuzul președintelui Klaus Werner Iohannis să participe la sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului. Nu îmi pot închipui lipsa unui șef de stat la acest eveniment unic din istoria românilor. E ca și cum Ștefan cel Mare nu ar fi mers la sfințirea mănăstirii Putna sau Regele Ferdinand I la inaugurarea catedralei ortodoxe a Unirii de al Alba-Iulia. În sfârșit românii au o catedrală pe măsura istoriei, care face legătura dintre popor și Hristos. În istorie românii au avut șefi de stat care au ținut cu poporul și religia lui. Vorba lui Simion Bărnuțiu: “Țineti cu poporul, toți, ca să nu rătăciți!”

Ionuț Țene

Biografia ”teologică” a lui Valeriu Gafencu s-a lansat în Spania. Românii din Madrid l-au celebrat pe Sfântul Închisorilor

Cartea ,,Valeriu Gafencu. O Biografie Teologica a Sfântului Închisorilor” de Ionuț Țene, s-a lansat în Spania. Românii din Diaspora deja au un cult față Sfântul Închisorilor și îl celebrează.

Cartea se bucură de o prefață semnată de Pr. Amfilohie Brânză și o postfață scrisă de Mircea Gălățeanu. ”Biografia teologică” a lui Valeriu Gafencu este o sinteză istorică științifică pe baza mărturiilor, memoriilor și arhiva CNSAS.

Evenimentul s-a desfășurat la Parohia ortodoxă ”Nicodim cel Sfințit de la Tismana” din Madrid – Getafe, duminică 23 octombrie a.c., la ora 12.00, după Sfânta Liturghie! La eveniment au participat circa 100 de enoriași și intelectuali români din zona Madridului.

Cartea a fost prezentată de Protopop, Preot Paroh, Pr. Cristian Mihail Deac, care a subliniat importanța organizării evenimentelor culturale românești în Spania și Diaspora. Părintele Deac a evidențiat sacrificiul românilor pentru Hristos din închisorile comuniste și necesitatea recunoașterii jertfei acestora în apărarea valorilor creștine și a Bisericii Ortodoxe Române în perioada prigoanei regimului comunist. Părintele paroh a mai adăugat importanța sprijiniri și recunoașterii jurnalismului creștin în Diaspora.

Despre Valeriu Gafencu a vorbit și autorul cărții Ionuț Țene, care a făcut o comparație dintre lupta poporului spaniol pentru biserică, familie și tradiție împotriva comuniștilor din perioada războiului civil spaniol și mărturisitorii din închisorile comuniste românești. ”A fost aceeași luptă pentru Hristos și libertate împotriva comunismului, atât în România cât și în Spania”. Ionuț Țene a făcut o comparație dintre noii mucenici mărturisitori ai secolului XX și cei din primele secole creștine, subliniind necesitatea canonizării oficiale a lui Valeriu Gafencu, care este deja un „sfânt popular” în conștiința românilor. Românii din Diaspora se arată interesați de viața de sacrificiu a celui numit de N. Steinhardt ca Sfântul Închisorilor.

La final, autorul a oferit autografe și le-a promis românilor din Spania că se va reîntoarce pentru noi celebrări ale Sfinților Închisorilor pe un pământ sfințit de sângele românesc în lupta pentru Hristos și împotriva anarhiștilor comuniști din timpul războiului civil.

                                                           NapocaNews

De Ziua Internațională a Poeziei, Nicolae Manolescu i-a dat afară din Uniunea Scriitorilor pe cei mai valoroși poeți români

Am trăit s-o văd și pa asta. Tocmai de Ziua Internațională a Poeziei, decretată de UNESCO, criticul literar și președintele Nicolae Manolescu i-a dat afară ritualic pe cei mai valoroși poeți români din Uniunea Scriitorilor. La bătrânețe,(unii oameni nu știu să îmbătrânească frumos), Nicolae Manolescu se poartă ca un satrap oriental demn de șef la colhozul scriitorilor comuniști din URSS, decât ca un președinte al unei asociații scriitoricești dintr-o țară democratică membră U.E. După incidentul de azi când floarea poeziei românești a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor mă bucur că nu m-am înrolat în nicio formă asociativă scriitoricească. Până la urmă Uniunea Scriitorilor a rămas azi doar o asociație sindicală prin care se apără doar interesele șefului Nicolae Manolescu, care trebuie să-și susțină interesele de familie tânără. În 1990 regretatul poet anticomunist Teohar Mihadaș, mentorul moral al unei generații de poeți clujeni de excepție mi-a dat un sfat, după o ședință a cenaclului Zalmoxis, din clădirea Primăriei vechi, atunci municipalitatea susținea poeții și poezia: – Ionuț, niciodată să nu fugi după premii literare și să refuzi să te înregimentezi în asociații ale scriitorilor. Poetul trebuie să fie un om liber care scrie pentru el și cititorii săi! Credeți-mă că i-am ascultat sfatul autorului ”Pe Muntele Ebal” cu sfințenie. Mă interesează doar scrisul poetic și libertatea interioară, neîncorsetată de interese trecătoare. Dacă un singur român îmi citește o poezie și îi place atunci eu sunt mulțumit și fericit. Nu scriu poezii pentru funcții, sinecuri, premii literare sau privilegii la Uniunea Scriitorilor, ci doar pentru că simt demonul creației cum se zbate în mine și vrea să iasă la suprafață pentru a le face cu ochiul cititorilor. Punct. Până la urmă România a rămas singura țară a Europei în care mai are o uniune scriitoricească care moștenește vechile structuri comunsite. De câțiva ani funcționează Liga Scriitorilor Români care oferă o posibilă alternativă acum pentru rebelii excluși din Uniunea Scriitorilor. Prin gestul său despotic și exclusivist, Nicolae Manolescu nu a înțeles nimic din vremurile noi și din spiritul liberal european, a rămas o fosilă înregimentată într-un cadru mental bolșevic din anii 50. Să-i dai afară pe cei mai importanți poeți și scriitori români din Uniunea Scriitorilor ca Florin Iaru, Dan Mircea Cipariu sau Adrian Suciu dovedește că pe Nicolae Manolescu numai setea de putere, funcții și bani îl mai ține în viață, nimic altceva și fără nicio legătură cu arta sau gratuitatea literaturii de bună calitate. Sunt personal solidar cu acești scriitori, pentru că pe Forin Iaru îl citeam pe sub bancă la orele de literatură de la Liceul ”Ady-Șincai” de dinainte de 1989 cu ”Cântece de trecut strada” , când era semi-interzis de regim, iar cu Dan Mircea Cipariu am debutat în aceeași perioadă la ”Adevărul literar și artistic” prin 1992. De Adrian Suciu mă leagă o veche prietenie și admirație. La începutul anilor 90 ne concuram în cenacluri literare, eu la Zalmoxis, iar el la Echinox, iar serile le încheiam la o bere rece la taverna ”bombă” a artiștilor, celebra ”Ema”, unde puneam de un manifest literar printre halbele de bere. Adrian Suciu a debutat sub bagheta criticului Mircea Zaciu, fiind unul dintre cei mai valoroși poeți români în viață. Mă bucur că recent ne-am revăzut după ceva ani și ne-am duelat în versuri la Zilele Poeziei de la Revista Tribuna.Păcat că liderii Uniunii Scritorilor nu au înțeles că ”cireașa poeziei” este pentru toată lumea, vorba lui Nichita Stănescu, iar o asociație scriitoricească trebuie să aducă și să unească poeții la masa poeziei, nu să-i dea afară cum dădea pe vremuri secretarul PCR pe membrii indezirabili.

 E strigător la cer și dacă există un Dumnezeu al poeților nu va lăsa adevărul să umble cu capul spart pe stradă. Uniunea Scriitorilor nu poate fi doar o sinecură de bani, excursii bugetare și funcții pentru președintele Nicolae Manolescu. Menirea unei uniuni a scriitorilor e să promoveze scriitorii nu-i să excludă. Dar ce mă miră în ziua de azi această cezură morală, când se fac capitale culturale ca să facă bani doar cei care nu au nicio legătură cu scriitorii și literatura. E un nou model de a sifona banul public pentru asociații pseudo-culturale, iar poeții, criticii literari, istoricii și prozatorii sunt ținuți pe margine fără să beneficieze măcar de sprijinul apariției unei singure cărți. Uniunea Scriitorilor condusă de Nicolae Manolescu a preluat acest model balcanic de control al banilor publici și atât, altă menire pare că nu mai are breasla scriitorilor tăcuți ce moștenește instrumentarul lui A. Toma și Mihai Beniuc. Îi sfătuiesc pe Adrian Suciu și compania să nu se lase înfrânți de interesele pecuniare și sinecuristice ale lui Nicolae Manolescu și să ducă lupta mai departe pentru o Uniune a Scriitorilor, a tuturor scriitorilor români, care să-și redescopere menirea de breaslă a celor care scriu literatură de calitate, cu talent și inspirație, nu doar ordine de plată, conturi bancare și semnături indescifrabile pe delegații, pe bani publici, la Paris, New York sau Londra. Să nu lăsăm ca U.S. să devină un fel de ICR, unde slujbașii SIE au devenit grafomanii literaturii române în străinătate, pe bani mulți.

                                                                                   Ionuț Țene