A plecat un poet autentic din generația post-decembristă: Ioan Negru

Decesul surprinzător al poetului și prietenului meu Ioan Negru, la nici un an de la trecerea la cele veșnice a unui alt important poet clujean, Ioan Pavel Azap, m-a cutremurat. Au plecat de lângă noi, cei doi poeți clujeni – ca să se întâlnească pe celălalt tărâm înveșnicit al muzelor eterne. Poeții Clujului, care s-au lansat după 1990 în Cluj-Napoca – capitala poeziei românești post-decembriste – l-au cunoscut și apreciat pe trubadurul plecat prea repede din viața aceasta. Ioan Negru a făcut parte din generația de ”tranziție”, alături de poeții Sorin Grecu, Letiția Ilea, Dumitru Cerna sau Dora Pavel, dintre generația `80 și gruparea lirică post-decembristă – `90. Ioan Negru a debutat în 1993, cu volumul de versuri ”Asediu infernului”, incluzându-se entuziast în gruparea lirică ”Anul 93”, care s-a lansat în acel an, ca o pleiadă de poeți neo-avangardiști clujeni, ce au tipărit exuberant plachetele de versuri în anul ce a preluat simbolic numele unui cunoscut roman de Victor Hugo, sub bagheta încurajatoare a confraților Ion Cristofor, Ion Mureșan, Teohar Mihadaș și Constantin Zărnescu. Poetul Ioan Negru a debutat în volum, în anul 1993, împreună cu o adevărată canonadă de poeți ca IP Azap, Daniel Moșoiu, Dumitru Cerna, Adrian Mihai Bumb, Alexandru Baumgarten, Ionuț Țene, Adrian Suciu, Horia Muntenus, Ioan Buteanu, Flavia Teoc, Iulia Cibișescu sau Dorin Crișan. Atunci s-a născut o confrerie lirică originară și originală în lirica românească.

Poetul Ioan Negru, care era ceva mai în vârstă decât colegii debutanți, nu a dorit să revoluționeze limbajul liric și să înnoiască mesajul poetic, dar a păstrat într-o formă de vers alb un subtil lirism intimist și seducător, aproape tainic. În primul rând, Ioan Negru a fost un prieten și un cenaclist împătimit, un prieten necondiționat al poeților și un îndrăgostit pătimaș de poezie. Frecventa cu asiduitate cenaclurile literare neo-avangardiste din Clujul post-decembrist, ca NU, Zalmoxis, Neopoesia, Amanet sau Aisberg, dar nu a încercat niciodată să se afilieze, cu obstinație, unei grupări lirice locale. Deși participa la cenaclul Zalmoxis, nu a achiesat la limbajul revoluționar al poeților din această grupare de destructurare și reînnoire a semnelor liricului și limbajului poetic. Ioan Negru, cu părul său negru lung și barba lăsată nepieptănată semăna cu un dac coborât direct de pe Columna lui Traian sau cu un haiduc anticomunist din Gruparea Șușman. Era un cafegiu notoriu și putea fi văzut frecvent la începutul anilor `90, prin cafenelele literare Croco sau Arizona, pe la ora prânzului, dar poetul prefera, mai ales, duelurile lirice prelungite la braseria ”Pescarul” sau la crâșma elitei boemei clujene ”Ema”, care a făcut istorie literară și a schimbat paradigma lirica românească din Ardeal. Prin firea sa de mocan de la munte, coborât de pe Valea Drăganului la vale în Clujul universitar, Ioan Negru avea cultul prieteniei și al convivialității. Îi plăcea să decalme propriile creații cu zâmbetul său larg în fața amicilor din ”bombele” clujene. Participa frecvent la cenaclurile lirice de la CCS, care se încheiau inevitabil la ”Ema” sau într-o hrubă de piatră și cărămidă de la la subsolul unui imobil istoric din centrul Clujului, cu vodcă rusească în mână. Din vremea aceea îmi amintesc cum mergeam frecvent la grădina ”Boema”, unde o halbă de bere avea un preț rezonabil, și împreună cu Adrian Mihai Bumb, Daniel Moșoiu, Ioan Pavel Azap, Daniel Hoblea sau Alexandru Hălmăgeanu sudam țigările și ciocneam halbele casante până spre miezul nopții, când eram dați afară de chelneri pentru că sosise ora închiderii. Dacă apărea prin preajmă și poetul Dan Marius Drăgan, director de vamă, ca să facă cinste, atunci duelul liric cu o bere, două sau mai multe se încheia dimineața la un local non-stop.

Pentru Ioan Negru poezia era vie, nu formalistă. Poetul pur și simplu trăia și își trăia poezia. Era în felul său un ”trăirist”, un visător perpetuu. Pentru Ioan Negru a fi poet nu însemna să fi șoarece de bibliotecă sau corector stilat și infatuat de la o revistă literară, ci poetul reprezenta un mod de viață liber și creativ, un fel de a trăi unic și irepetabil. Stilul său de viață, de om liber și drept, în care alcoolul era doar pretext pentru a conviețui creativ cu prietenii pentru arta autentică și-a pus amprenta pe fața și sănătatea sa. Dar ochii lui au rămas mereu vii și scânteitori. Felul cum privea spunea o poezie. Nu se considera avangardist, nu dorea schimbarea paradigmei lirice și nu se considera niciun poet de salon care trebuie premiat. Pentru Ioan Negru poezia era pur și simplu poezie, imaginație pură, o formă de a pulsa viața prin versuri. Poezia sau viața era tot una la Ioan Negru. Era forma lui de a sparge canoanele și convențiile literare. Știu că mă ironiza când vorbeam despre combustia modificării limbajului poetic și a expresiei lirice prin ”cuvântul tăiat”, ”polisemantica versului” sau ”frângerea versului”: – Ionuț, toți tinerii vor să fie Ioan Barbu. De aceea, poetul a fost un lup singuratic în felul său. Ioan Negru cu vivacitatea caracteristică și-a văzut de poezia și de drumul lui inconfundabil. Nu a fost spectaculos, nici revoluționar, dar a fost pe calea dreaptă a liricii autentice și spectaculare. Asta e sigur. A mai publicat volume de versuri ca: Labirintul de aer, versuri, 1995; Cântec de păpădie, versuri, 1996; Izvoare sub cenuşă, 2002; Zăpadă cu lupi, 2005; Cuvintele de lut, 2007; Începutul eternităţii, proză, 2010; Drăgănari, 2015; Eu ziceam, tu ziceam, 2018. Coordonator al antologiei Poeţi clujeni contemporani, 1997 (împreună cu Ioan-Pavel Azap şi Dumitru Cerna). Prezent în Un pahar cu lumină. Poeţi contemporani clujeni, antologie bilingvă româno-maghiară, 2005, şi în antologia Saeculum (2008). A colaborat la periodicele: Atlas-Clujul liber, Tribuna Ardealului, Mesagerul transilvan, Evenimentul zilei, Monitorul de Cluj, Transilvania reporter, Tribuna, Familia, Steaua, Oraşul, Mesagerul literar (Bistriţa), Cuibul visurilor (Maieru, Bistrița-Năsăud), Vatra Veche (Tg. Mureş), Alternanţe (Germania). Era membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Era o fire interogativă, deși rostea în versuri:

”N-am întrebări, doar o mângâiere am.

Una singură am. A ta. Poate va fi primăvară.

Da, un surâs.

Cine ştie încotro.

Şi când.

Poate va fi primăvară. (”2015)

Poezia lui Ioan Negru a fost ca și viața sa: sub semnul solar al dubitativului, al interogației emoției, iar stilul de viață era un efluviu de metafor neașteptate și surprinzătoare. Ioan Negru nu compunea metafore șocante, nu încerca să epateze cu noi gramatici lirice. Noi din generația neoavangardistă clujeană l-am considerat unul dintre noi, deși nu era de acord cu experimentele noastre lirice. Însă inima sa era de-a noastră, de un lirism revoluționar. Ioan Negru, deși a pecat de lângă noi, el rămâne prin creația poetică originală, alături de generația post-decembristă și milenaristă în cartea de istorie a liricii românești din Transilvania. L-aș caracteriza ca un poet autentic. Odihnește-te în pace Ioan Negru, în raiul poeților! Deja ne este dor de tine.

Autor: Ionuț Țene