de Gheorghe Pârja
Unii poeți cântă natura, alții manierele elegante,
unii cântă dreptatea, libertatea, sunt utopici, sau sceptici, sau optimiști.
Numai Lucian Perța le descântă pe toate. Dacă-i dai un ghem de mătase, el îl
desface și face un ghem de lână, îl toarce pe fus și țese un covor, asemeni
celui din Botiza, în care cătanele nu se țin de mână, ci au după ureche un
creion chimic, cu care scriu răvașe din armata din amintire. Câte un oștean mai
visător compune scrisori în versuri de dor și de dragoste despărțită. Numai
unul, cu mustață șăgalnică, bate cuie de purpură în zidul tandru al
sentimentelor noastre. Fusul toarce ca o pisică sălbatică firul de lână din
cuvintele limbii române. Cum vine de sus, așa merge pe fus.
Oșteanul cu mustăcioară poartă numele de Lucian
Perța. El a inventat și cusutul pe dos. Mama îmi spunea că o pogmată cusută pe
dos iese ca lucrarea pe față, dacă nu și mai bine. Așa a zămislit Lucian
parodia, pe care o administrează ca nimeni altul. Dacă poeții oferă poezia,
Lucian ne dăruiește parodia ei, mai sprintenă, mai lucitoare, emoționată ca o
mireasă dusă la altar. Așa Lucian devine nașul poeților. Vocea lui unică,
cerută de revistele literare, nu se arată obosită, ci desăvârșită. A ajuns și
la revista „Luceafărul de dimineață”, din București. Din ce a publicat în
prestigioasa publicație literară, în perioada 2009-2011, a adunat în volumul
„Vânturile, valurile” (parodii), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2022. Prefața
este asigurată de poetul Adrian Pârvu, un parodist lăsat la vatră.
Cei doi, Lucian și Adrian, îmi place să cred, s-au
cunoscut la Desești, au haiducit pe la Vișeu de Sus și au băut licoarea
prieteniei prin pagini de reviste. Prefațatorul recunoaște că Lucian Perța,
„acolo la Vișeu de Sus, și-a construit Marele Imperiu al Parodiei, asupra
căruia domnește pe deplin. Și asta n-o spun numai eu, ci au spus-o răspicat,
prin vremuri, Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu sau Mircea Martin.” Da, am
fost de față când Laurențiu l-a definit ca un mare parodist al literaturii
române contemporane. Altruiștii spun că este cel mai mare. Pe masa din preajma
tronului parodic, când a făurit această antologie, au stat cărțile unor autori
cu prestigiu literar. De la Mircea Cărtărescu, la Constanța Buzea, de la Ana
Blandiana, la Mircea Dinescu, ori Ioana Crăciunescu, Adrian Alui Gheorghe,
Traian T. Coșovei, Matei Vișniec, Doina Uricariu. Dar și Mircea Bârsilă, ori
Florin Costinescu. Și lista continuă.
În fața parodistului, toți sunt egali, ca în fața
Judecății de Apoi. Între poezia originală și replica parodică a lui Lucian
Perța este o căsnicie fără divorț, o tandrețe din care câștigă parodia. Lucian
a schimbat și definiția parodiei. Deși cuvântul vine de la grecii cei antici,
el i-a dat libertatea de a fi în rând cu noi, cei care mai punem și piper în
mierea de albine. Parodiile lui nu întrupează râsul sărbătoresc, voios,
viguros, ci te îndeamnă la o serioasă meditație despre schimbarea lumii poeziei
într-un univers în care verbul a parodia se conjugă altfel. După voia omului
care știe că, prin vreme, au fost liturghii și evanghelii scrise în registru
parodic.
Deci parodia este admisă, și cultivată, și pe drumul
spre Emaus. Că magii când au trecut Prislopul au stabilit reședința Parodiei
Naționale la Vișeu de Sus. Deși omul nu era atunci Între râuri, ei, vestitorii
faptelor alese, au prevestit sosirea Parodistului. Și a venit cu stemă, un semn
heraldic și o parafă. Așa că, stând în târnațul casei părintești din Desești,
îmi dau seama că Luceafărul parodiei românești de la Vișeu de Sus răsare. Nu vă
gândiți la ce m-am gândit și eu, când a dat acest titlu textului. Că așa iese
când publici în „Luceafărul de dimineață”. Da, au venit vânturile, valurile…
.jpg)
