Mărturisiri, alte mărturisiri...

Sunt un om care schimb destine. Nu întotdeauna în bine, e adevărat. Dovadă pentru ce zic este destinul soției mele...

Un destin schimbat este al unei tinere al cărui nume nu l-am știut și nici nu-l voi afla (cred!) niciodată. Venise să dea examen la facultate, la Petroșani. Eu eram student acolo, eram într-o perioadă de practică și, știți cum e în timp ce ai practică sau cursuri, băusem! Îmi era foame și am mers în cămin la niște colege, să mănânc ceva. Cu ele în cameră era cazată și admitanta cu pricina. Venise cu maică-sa, așa că am început să îi spun femeii ce înseamnă studenția. ”Doamnă, aici băieții ajung bețivi (eu nu am băut alcool până să vin aici) și fetele curve. Uitați-vă la fetele astea, așa o să ajungă și fata dumitale. Nu degeaba avem pe clădirea facultății o carte și două ciocane de miner. Lozinca facultății este: Fetelor, veniți aici, ciocănim ca la carte! Faceți ce vreți dar eu vă zic să nu o lăsați aici”.

Mi se împleticea mie limba dar am fost destul de convingător. A doua zi, mi-au spus colegele mele: ”Tu ești nebun, s-a dus maică-sa și i-a scos dosarul!”. ”Am salvat-o!”, le-am răspuns.

Înțeleg că sunt acum alte domenii de studiu la Institutul de Mine. Sper din tot sufletul că nu au schimbat lozinca!

Ioan BUDA TZETZU

Mărturisiri, cu speranța că faptele s-au prescris (episod cu iz bahic)

Am fost o perioadă inginer minier la o exploatare minieră din Gorj. Locuiam în Mătăsari, un orășel care l-a marcat pe antropologul Vintilă Mihăilescu, acesta stând mult mai puțin ca mine în zonă!

Acolo am auzit o expresie, ”Iar s-au ridicat steagurile în Mătăsari”, rostită în zilele de salariu. Niciun restaurant, nicio bodegă nu avea steaguri la intrare dar atunci fâlfâiau flamurile peste tot. Și, credeți-mă, erau crâșme multe. La parterul blocurilor de garsoniere erau câte două bodegi, față în față. Multe ar fi de zis, cunoscut fiind apetitul minerilor pentru alcool. Pomenesc doar de Cristi Bițu, un fost patron de restaurant care a început cu crâșma într-un apartament de la parter, apoi a tot adăugat compartimente în exteriorul blocului. Omul a fost omorât în bătaie de niște clienți beți, cărora nu a vrut să le mai dea de băut. Plecasem deja de acolo, nu eram cu acei clienți!

Trec la ceva mai vesel, totuși. Apăruseră crâșmele pe lângă mine, ca ciupercile, că alcoolul trebuia dat în natură... Știam că dacă îi scap pe mineri în bodegă, s-au dus și nu mai vin. Așa că le-am zis că dacă apar la gura minei după mine îi trimit acasă, pontându-i doar o oră în acea zi. După ce am făcut de câteva ori treaba asta au văzut că nu au ce face și intrau în crâșmă doar la plecare. Nea Mihai, un miner cu experiență, combainier la un abataj, a venit și s-a rugat de mine să îl las să meargă să bea o vodcă, altfel nu funcționează. ”Ai 15 minute, nea Mihai”, i-am zis. Omul a acceptat, a apărut după sfertul de oră acordat, a intrat în mină și ziceam că totul e OK. Când am ajuns la el la abataj l-am găsit dormind. M-am gândit că n-o mai rezista la alcool și, ajuns în abataj, căldura l-a pălit și a picat. Dar, fiind acolo, eram liniștit. Se trezea peste vreo oră, muncea și, la ieșire din mină, le dădea de băut ortacilor care munciseră pentru el când el dormea. Azi așa, mâine așa, am început să mă enervez și am zis că nu îl mai las să își bea vodca, din moment ce nu rezistă și doarme. E drept, dacă erau probleme, îl trezeau ceilalți și dădea soluția, era meseriaș. Apoi am aflat ce se întâmpla. Mi-a zis un miner: ”Domnule inginer, nea Mihai când zicea că bea o vodcă, înseamnă că bea o sticlă de vodcă!”. Mai mult, la jumătatea de litru pe care o bea în 15 minute se mai adăuga o sticlă, pe care o lua la brâu și o bea pe drumul către abataj. Omul ăla topea un litru de vodcă în jumătate de oră. Normal că dormea apoi. Puțin, ce-i drept, cât să facă loc altor sticle, consumate după ieșirea din schimb...

Ioan BUDA TZETZU

Mărturisiri, cu speranța că s-au prescris faptele (alt episod!)

 

După ce am plecat din minerit (cu disponibilizările din 1997 - al doilea val, la primul aveam buletinul la schimbat și nu am putut să plec mai repede, cum doream...) a dus la multe întrebări. Înainte de a pleca. mă întrebau minerii de ce mă disponibilizez și ce ar trebui ei să facă. Le-am spus că nu văd un viitor roz pentru minerit, că am o vârstă la care pot să mă apuc de altceva (35 de ani atunci), că pot să plec cu niște bani în buzunar sau cu mai mulți/ un picior în fund în anul următor etc. Lor le-am spus să își facă fiecare calculele și să analizeze dacă au posibilitatea să opteze pentru alt domeniu.

Sunt multe de zis despre ce a urmat, de la minerii care și-au dat banii pe whiskey și coniacuri scumpe (”Numai șefii să bea din astea și noi nu?”) sau pe televizoare și aparate electronice pe care le-au vândut luna următoare la jumătate de preț, să cumpere mâncare, până la cei care au mers în piața sârbilor, din Turnu Severin, și au cumpărat țigări de unde erau mai scumpe, să vadă lumea că ei au bani.

M-am întrebat mereu de ce nu s-a făcut o reorientare profesională a minerilor, cei din Gorj și Hunedoara fiind prinși în proiecte de infrastructură (viitoarea Transalpina, de exemplu), unde ar fi primit bani în urma muncii lor, nu salarii compensatorii nemuncite. S-ar fi făcut ceva, iar oamenii ar fi avut ce munci, nu ar fi plecat peste hotare în căutarea binelui.

Valul de deznădejde care i-a cuprins l-am văzut și când a fost înființată firma Olservmin, care angaja foști mineri disponibilizați, ieșiți din șomajul ce a urmat plecării din minerit. Ei erau angajați pe o perioadă de 9 luni și apoi reintrau în șomaj, ciclul repetându-se. A fost buluc la angajare, unii dintre cei care nu au fost pe listă au intrat în greva foamei, au dat firma în judecată. La un astfel de proces am ajuns și eu, ca martor, fiind angajat și eu la firma respectivă, a sindicatelor miniere, ca responsabil pentru zona Motru. Disponibilizații nu au avut câștig de cauză, fiind stabilite niște criterii clare de angajare (să fi lucrat în unități direct productive, nu prestatoare de servicii etc.).

Și iată-mă ajuns unde voiam! La procesul ăsta, așteptând în sală, am aflat că un bătrân vânduse aceeași bucată de pământ cam la jumătate satul. ”De ce ai vândut pământul la mai mulți?”, a fost întrebat. ”Dacă toți l-au vrut...”, a răspuns. ”Și le-ai luat banii” ”Păi, dacă l-am vândut, normal că am luat banii!” ”Și la care dintre ei ai dat pământul?” ”La niciunul!” ”De ce?” ”Că pământul e al meu” ”Cum e al dumitale, dacă l-ai vândut?” ”La mine e titlul de proprietate!”.

Povestea asta îmi aduce aminte de evreul care a ajuns în aeroport, a băgat bani să ia o cafea și aparatul nu i-a dat nimic. A băgat alți bani, tot nimic. A insistat, cu alți bani. Tot nimic. ”Genial”, a zis evreul.

Concluzia: prin satele noastre (mai) avem evrei!

Autor: Ioan Buda Tzetzu