O BIOGRAFIE A VOCAȚIEI CULTURALE

Cronică la volumul Marianei Bendou „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului”

Al. Florin Țene între biografie, operă, jurnalism și vocația întemeierii

Volumul „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului”, semnat de Mariana Bendou și apărut la Editura Napoca Star în anul 2026, se înscrie în categoria lucrărilor de biografie culturală, având o structură complexă, situată la interferența dintre monografie, eseu documentar, critică literară, istorie culturală și memorialistică. Chiar subtitlul – „biografie, operă, jurnalism, cultură și mărturii” – indică ambiția unei perspective integratoare asupra unei personalități literare plurivalente, pentru care creația și acțiunea culturală constituie expresii ale aceleiași vocații.

Cartea Marianei Bendou nu urmărește doar inventarierea unei opere sau succesiunea unor date biografice. Ea construiește imaginea unui destin în care omul, scriitorul și întemeietorul cultural se află într-o relație de permanentă continuitate. Prologul, sugestiv intitulat „Un om, o viață, o bibliotecă”, propune de la început cheia de lectură a întregului demers: existența lui Al. Florin Țene trebuie înțeleasă nu numai prin ceea ce a scris, ci și prin ceea ce a creat în jurul cărții, al limbii române și al comunității scriitoricești.

Mariana Bendou optează pentru o biografie intelectuală, în care geografia existenței devine, în același timp, geografie spirituală. Drăgășaniul, Bucureștiul, Baia Mare, Târgu Mureș, Bruxelles-ul și Cluj-Napoca nu sunt simple repere ale unei cronologii personale, ci spații ale formării și afirmării. Autoarea urmărește, astfel, un traseu circular, în care locul natal revine constant ca matrice afectivă și simbolică. Însuși orașul Drăgășani apare în volum ca loc al începuturilor, al copilăriei, al primelor întâlniri cu literatura și al primei vocații de întemeietor. La numai șaptesprezece ani, viitorul scriitor înființează Cenaclul literar „Gib I. Mihăescu”, fapt interpretat de Mariana Bendou ca primul semn al unei vocații care se va manifesta de-a lungul întregii vieți.

Unul dintre meritele importante ale cărții constă în felul în care surprinde pluralitatea vocațiilor lui Al. Florin Țene. Poet, prozator, dramaturg, eseist, critic literar, jurnalist, istoric literar și promotor cultural, autorul apare nu ca o simplă sumă de identități profesionale, ci ca o personalitate organică. Mariana Bendou insistă asupra unității profunde a acestor manifestări: în toate se află aceeași credință în puterea cuvântului de a conserva memoria, de a transmite experiența și de a crea comunitate.

În acest sens, poezia ocupă un loc fundamental. Debutul poetic, volumele de versuri, diversitatea tematică și continuitatea creației sunt urmărite în perspectiva unei opere pentru care cuvântul reprezintă, simultan, instrument de cunoaștere, expresie a memoriei și formă de reflecție asupra existenței. Mariana Bendou observă sugestiv apropierea dintre „cuvânt” și „gând” în imaginarul și în titlurile lui Al. Florin Țene, subliniind dimensiunea reflexivă a poeziei sale.

În ceea ce privește proza, cartea pune în lumină preocuparea scriitorului pentru relația dintre destinul individual și istoria colectivă. Romanul devine un spațiu al recuperării memoriei, al reconstituirii unei epoci și al interpretării unor existențe marcate de marile rupturi istorice. Un loc aparte îl ocupă romanele biografice, în care documentul și imaginația se întâlnesc. Formulele „între realitate și poveste”, prezente chiar în titlurile unor volume, definesc o modalitate specifică de a transforma biografia documentară în construcție literară.

În această direcție se înscriu evocările unor mari personalități ale culturii și spiritualității românești: Gib I. Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr, Traian Dorz, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu. Mariana Bendou evidențiază faptul că, pentru Al. Florin Țene, recuperarea unei vieți reprezintă totodată recuperarea unei epoci. Biografia devine astfel un instrument de reconstrucție a memoriei culturale.

O dimensiune distinctă a cărții este aceea dedicată literaturii memoriei și confruntării cu dictatura. Autoarea urmărește preocuparea constantă a lui Al. Florin Țene pentru destinele celor persecutați în timpul regimului comunist, pentru libertatea de conștiință și pentru datoria morală a scriitorului de a nu lăsa trecutul să cadă în uitare. În această perspectivă, scrisul capătă valoarea unui act de conservare spirituală.

Tema jurnalismului completează în mod firesc această concepție. Pentru Al. Florin Țene, jurnalistul este, în interpretarea Marianei Bendou, un martor al timpului, iar jurnalismul este o formă de fixare a clipei. Titlul „Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei” devine, în fond, o formulă definitorie pentru întreaga sa filosofie culturală: ceea ce este trecător poate deveni memorie prin intermediul cuvântului.

Cartea acordă o atenție considerabilă criticului, eseistului și istoricului literar. Mariana Bendou inventariază direcțiile majore ale acestei activități: cronica literară, eseul, reflecția asupra raportului dintre literatură și gândire, istoria jurnalismului și recuperarea personalităților culturale. În această diversitate se conturează figura unui autor pentru care creația proprie nu exclude preocuparea pentru opera celorlalți. Dimpotrivă, scriitorul este prezentat ca un constructor de punți între texte, generații și conștiințe.

Această metaforă a punții reprezintă una dintre cele mai fertile idei interpretative ale volumului. Mariana Bendou sugerează că întreaga activitate a lui Al. Florin Țene poate fi înțeleasă ca o lucrare de legătură: între generații, între România și diaspora, între literatură și jurnalism, între creație și critică, între trecut și prezent. Cartea, revista, cenaclul și organizația culturală devin, toate, forme ale acestei vocații de a uni.

În acest context, unul dintre capitolele centrale ale biografiei este activitatea de întemeietor cultural. De la Cenaclul „Gib I. Mihăescu” și Cenaclul „Nord” până la Liga Scriitorilor din România, traseul lui Al. Florin Țene este prezentat ca expresia unei credințe profunde: literatura nu trebuie să rămână izolată, ci trebuie să creeze comunitate. Autoarea formulează limpede această dublă dimensiune a personalității sale: există biografia creatorului, măsurată prin cărți, și biografia întemeietorului, măsurată prin oameni, cenacluri, reviste, filiale și proiecte culturale.

Din această perspectivă, înființarea Ligii Scriitorilor din România, în anul 2006, reprezintă nu un episod izolat, ci maturizarea unei vocații care începuse încă din adolescență. Cartea demonstrează că Al. Florin Țene nu s-a mulțumit să creeze pentru sine, ci a creat și cadre instituționale în care și alți scriitori să poată publica, comunica și participa la viața culturală.

Un capitol important este consacrat receptării critice a operei. Mariana Bendou nu se limitează la propria perspectivă, ci convoacă opinii ale unor critici și scriitori care au comentat diferite cărți ale lui Al. Florin Țene. Sunt reținute aprecieri referitoare la documentarea amplă, construcția romanescă, dimensiunea memorială și socială a prozei, precum și la caracterul biografic și istoric al unor volume. Receptarea critică este, astfel, prezentată ca parte integrantă a destinului unei opere.

Interesantă este și poziționarea cărții Marianei Bendou în seria lucrărilor dedicate scriitorului. Volumul se înscrie într-o tradiție critică și monografică în care apar nume precum Petrică Birău, Mariana Cristescu și Voichița Tulcan Macovei. Acest fapt demonstrează că opera lui Al. Florin Țene a depășit condiția creației individuale pentru a deveni ea însăși obiect de studiu și interpretare.

Din punct de vedere metodologic, „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” se distinge prin caracterul său interdisciplinar. Mariana Bendou utilizează documente biografice, mărturii, interviuri, cronologii, referințe critice, note și trimiteri bibliografice. Fotografii provenite din arhiva personală și documente ale epocii contribuie la caracterul documentar al lucrării. În același timp, tonul autoarei nu devine niciodată strict inventarial. Ea introduce, în numeroase secvențe, o dimensiune eseistică și afectivă, care transformă biografia într-o evocare vie.

De altfel, autoarea își definește implicit propriul demers ca pe o sinteză între document și sensibilitate, între monografie și eseu. Cele două părți ale cărții se completează reciproc, iar fotografiile, mărturiile și trimiterile documentare conferă volumului valoare de monografie culturală, fără a-i anula caracterul eseistic.

Titlul însuși al cărții concentrează întreaga filosofie a demersului. „O viață în slujba cuvântului” nu este o formulă ornamentală, ci o definiție a unei existențe. Cuvântul apare ca vocație, profesie, formă de cunoaștere, memorie, responsabilitate și solidaritate culturală. Prin această interpretare, Mariana Bendou oferă o imagine unificatoare asupra unei personalități care ar putea părea, la prima vedere, dispersată într-o multitudine de domenii.

Ceea ce rămâne în finalul lecturii este imaginea unei existențe în care scrisul și acțiunea culturală sunt inseparabile. Al. Florin Țene apare ca poet și prozator, dar și ca jurnalist; ca eseist și critic, dar și ca istoric al literaturii și al jurnalismului; ca autor, dar și ca promotor al altor autori; ca om al cărții, dar și ca întemeietor de instituții culturale.

Mariana Bendou reușește să surprindă această pluralitate fără să piardă unitatea interioară a personajului său biografic. Ideea centrală este aceea a vocației. Într-o lume în care multe destine culturale se consumă în limitele specializării, Al. Florin Țene este prezentat ca un spirit al sintezei și al continuității. Scrie, publică, organizează, promovează, cercetează și păstrează memoria.

Prin urmare, cartea Marianei Bendou depășește statutul unei simple biografii omagiale. Ea constituie un document de istorie literară contemporană și o contribuție semnificativă la înțelegerea unui fenomen cultural. Viața lui Al. Florin Țene devine, în paginile sale, nu numai biografia unui scriitor, ci și povestea unei epoci, a unei comunități literare și a unei idei fundamentale: aceea că literatura nu poate exista fără memorie, iar memoria nu poate dăinui fără cuvânt.

În această lumină, expresia care sintetizează cel mai bine demersul Marianei Bendou ar putea fi: o biografie a omului, o cartografiere a operei și o monografie a vocației culturale. „Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului” fixează în memoria contemporaneității imaginea unui scriitor pentru care ultima pagină nu este un sfârșit, ci începutul unei noi forme de dialog cu lumea.

Volumul Marianei Bendou se impune prin bogăția materialului documentar, prin perspectiva sa integratoare și prin capacitatea de a transforma biografia într-un demers de istorie culturală. Este o carte despre un scriitor, dar și despre condiția scriitorului contemporan; despre o operă, dar și despre instituțiile care fac posibilă circulația literaturii. În centrul acestei construcții rămâne figura lui Al. Florin Țene, creator și întemeietor, pentru care, așa cum demonstrează întreaga carte, a sluji cuvântul a însemnat a sluji cultura română.

                                                        Prof. Nicu Tătaru

 

 Bibliografie

1.     BENDOU, Mariana, Al. Florin Țene – O viață în slujba cuvântului. Biografie, operă, jurnalism, cultură și mărturii, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2026.

2.     BIRĂU, Petrică, Al. Florin Țene – Literatura ca mod de viață, Editura Eurograph, Colecția „Mnemosyne”, 2005.

3.     CRISTESCU, Mariana, Familia Țene – Destine contemporane, 2013.

4.     MACOVEI, Voichița Tulcan, Al. Florin Țene – Atitudini literare la începutul secolului XXI, Editura Napoca Star, 2019.

5.     SASU, Aurel, Dicționarul Scriitorilor Români, Editura Paralela 45, 2006.

6.     SIMION, Eugen (coord.), Dicționarul General al Literaturii Române, vol. T–Z, Academia Română, 2009.

7.     ȚENE, Al. Florin, Ziariștii care au transformat clipa în veșnicia artei.

8.     ȚENE, Al. Florin, Pagini de conștiință – Ziariști și scriitori, volumele I–III, 2025.

9.     ȚENE, Al. Florin, Oglinda Ligii Scriitorilor – o altfel de istorie a literaturii române, în colaborare cu Voichița Pălăcean Vereș și Gavril Moisa.

10. ȚENE, Al. Florin, Orice călimară poate să devină un Vezuviu, 2019.

11. ȚENE, Al. Florin, Eseul, metaforă a gândirii logice.

12. ȚENE, Al. Florin, Poezia ca ceremonie a textului.

Școala Mireșu Mare prezentă în paginile revistei „Al cincilea anotimp” nr. 8/2025

 

Semnalez faptul că despre un eveniment cu tradiție la Școala Gimnazială Mireșu Mare (director prof. Dorca Raul, director adjunct Zah Monica) „Serbările Toamnei, ediția XXII, a fost consemnat în paginile de început ale prestigioasei reviste de cultură și civilizație a Cenaclului „EXPRESIA IDEII” - AL CINCILEA ANOTIMP, nr. 8 (septembrie, octombrie, noiembrie 2025), ISSN 3061-6875 ISSN-L3061-6875, prin grija prof. Dragoș Gelu (membru de onoare al publicației fondate de către scriitoarea și profesoara Bendou Mariana). Mulțumim pentru spațiul oferit!

În paginile de mare intensitate informativă și spirituală vom regăsi rubrici deja consacrate, dar și unele noi care vor stârni interesul și curiozitatea cititorilor,  precum: „Evenimente și întâlniri”, „Medalion literar”, „Texte evidențiate”, „Tradiții și spiritualitate”, „Critică literară”, „Cele șapte arte”, „Poezie”, „Portret de autor”, „Om și societate”, „Șoapte de iubire”, „Eseuri”, „Biblioteca Marianei”, „Călători și călătorii”, „Publicații recomandate”, „Premiile revistei”, „Experiment literar”, „Interviuri”, etc

La final, vă las în compania vorbelor doamnei scriitoare Bendou Mariana, care spun multe despre demersul cultural și educațional al revistei: „Chiar dacã publicaţia “Al cincilea anotimp” trateazã subiecte şi prezintã autori din diverse colţuri ale lumii, ea îşi rezervã totuşi o preferinţã naţionalistã reliefând dragostea pentru România şi poporul român, pentru valorile şi tradiţiile acestora, militeazã pentru pãstrarea şi promovarea identitãţii naţionale ceea ce îi conferã acestei reviste, cel puţin din punctul nostru de vedere, unicitate şi distincţie. Considerãm demn de remarcat şi de reţinut acest ultim aspect, mai ales în condiţiile actuale ale liberalizãrii presei care a generat o inflaţie de reviste culturale supuse riscului imitaţiei şi autoimitaţiei... Revista “Al cincilea anotimp” nu este o publicaţie comodã şi prea lesne de realizat, pentru cã îi propune cititorului nu doar materiale dintr-o paletã foarte amplã şi complexã de domenii ci îl şi obligã la interacţiune, la reflecţii ori schimbãri. Prin intermediul Cenaclului literar - artistic numit “EXPRESIA IDEII”, oameni de cultură valoroşi, provenind din diverse domenii şi medii sociale, au înţeles ca să-şi manifeste împreună talentul de care dispun în vederea unor nobile finalităţi şi prin intermediul variatelor instrumente informatice pe care le pune la dispoziţie astãzi tuturor reţeaua de internet numitã facebook! Felicitãri şi mulţumiri tuturor! În speranţa cã revista"Al cincilea anotimp” va reuşi oarecum sã se ridice la nivelul aşteptãrilor dumneavoastrã, redacţia publicaţiei vã doreşte multã sãnãtate, lecturã plãcutã şi spor la scris!”. 

Primiți din Maramureș, de Ziua Națională a României, felicitările noastre sincere!

Gelu DRAGOȘ, UZPR

Semnal editorial - Suplimentul aniversar al revistei "Al cincilea anotimp"

 

Buna ziua, domnule Gelu Dragoș!

Va trimit alăturat un supliment aniversar al revistei mele "Al cincilea anotimp" dedicat Liceului Tehnologic din Matasari, Gorj. Lectură plăcută!

https://online.fliphtml5.com/ehbcx/cfjj/#p=1

Felicitări și mulțumiri pentru colaborare.Vă mai așteptăm cu noi materiale.

Mariana Bendou

Un strigăt menit să transceadă timpuri

 

Scriitorul vasluian Petru T. Grădinaru din satul Vadurile, comuna Iana, județul Vaslui este deja un cunoscut publicului cititor din România dar și lumii culturale românești. El a debutat cu volumul de versuri și proză intitulat ,, Pustiul vieții", în anul 2018 la Editura Izvorul Cuvântului, Buftea. În acest prim volum, Petru T. Grădinaru se dovedește a fi un exponent al versului clasic în poezia dedicată copilăriei, satul românesc, iubirii de neam dar și în poezia sa erotică, religioasă ori dedicată naturii.

În volumul << Pustiul vieții >> , cititorul descoperă un poet al dragostei pentru limba română preocupat pentru exprimarea cât mai frumoasă și fidelă a sentimentelor sale.

Poezia lui Petru T. Grădinaru curge lin, în vers clasic, dovedind odată în plus că el poate scrie foarte bine și balade ( " Balada lui Ionică" ). Așa cum la fel de bine scrie și...fabule ( " Leit tatăl său", " Cumpăna fântânii").

Poezia lui Petru T. Grădinaru nu abundă în figuri de stil și probabil că nu își propune asta. Poezia sa este mai degrabă o poezie narativă, descriptivă, care generează emoții, potrivindu-se temelor copilăriei de la țară ( "Copilăria de acasă", " Iarna copilăriei", La săniuș", Copiii din satul meu" ) și satul românesc cu tradițiile și obiceiurile sale strămoșești ( " Bunica", " Ciobanii", "La seceriș")

Aceste versuri l-ar putea încadra pe autor ca fiind sămănătorist - tradiționalist precum scriitorii Alexandru Vlahuță, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, ori Tudor Arghezi). Iar poetul, scriitorul Alexandru Vlahuță îi este aproape lui Petru T. Grădinaru prin poezia care înfățișează satul românesc dar și prin locul nașterii sale, tot în județul Vaslui.

Dar Petru T. Grădinaru scrie, foarte bine in această carte și o poezie de inspirație istorică ( " Patria", Vlad Țepeș", " Bastus trădătorul" ) sau religioasă ( " Răstignirea", " Creștinii", Babilonul cel nou", " Vorbind cu El" ). De altfel, sentimentul înstrăinării de Dumnezeu i-a revelat poetului titlul acestei cărți ( " Pustiul vieții" ) pustiul reprezentând răul acestei lumi ( "Prin pustiul vieții tot mergând / Picioarele-mi simțeam grele ca de plumb" ), Pustiul vieții

cu toată imagistica lui ( de la poezia" Gardianul până la " Satan dezlegat " ). Poezia " Babilonul cel nou" face trimitere la globalizare, la internaționalizare, la dispariția barierelor ( "În Babilonul cel mare / Răul stavilă nu are " ) nu doar dintre state ci și dintre bine și rău ajungându-se la o societate a Sodomei și a Gomorei, în care păcatul s-a generalizat.

Petru T. Grădinaru și-a continuat aventura pe tărâmul cuvintelor cu << O candelă stinsă >> , volum apărut în anul 2019 la Editura Izvorul Cuvântului, Buftea, tot un volum de versuri și proză. Cu acest prilej publicistic, autorul își adaugă numelui său, și pe cel al satului natal, Vadurile.

<< O candelă stinsă >> este o carte dedicată fiicei sale Mihaela Oana ( ce apare într-o fotografie chiar la începutul cărții ) înghițită neașteptat, la o vârstă fragedă, de apele, Tutovei. Acesteia, Petru T. Grădinaru ii dedică două texte, unul liric ( " Nu este scris în legea firii / Părinții să-și îngroape fata, / Plecat-a-n vară cu zefirii, / Lăsându-l gol pe tata. " ) și altul de proză scurtă, cel din urmă dând și titlul cărții. Dar fotografia fetei dispărute nu este singura din acest volum, în carte apărând și alte fotografii de familie pe care autorul le-a considerat important în acest context.

<< O candelă stinsă >> este în mod firesc un volum emoționant pentru că vorbește despre un moment dureros din viața autorului deși acesta nu se lasă prea mult copleșit de nostalgie. Pentru că și este și se vrea scriitorul activist care protestează într-un mod pașnic față de realitatea dură vorbind în textele lui despre puterea credinței, a valorii satului românesc și a sacrificiului înaintașilor pe câmpurile de luptă ( eroii ). Se remarcă în acest sens poezia " Sergentul Mitrea Grădinaru " dedicată bunicului său care a luptat în primul război mondial și care i-a fost probabil model in viață ( " Sergentul Grădinaru, pentru bravură și fapte vitejești / Primi ordinul Tudor Vladimirescu" - ,, Vladimirești" și " - Te faci ori ba subofițer ? / - Mă fac bunicule... vreau ofițer, / Vei fi mândru de mine sper!" ). Această poezie trimite cu gândul la poetul Vasile Alecsandri și la binecunoscuta poezie a acestuia " Peneș Curcanul" care prezintă tot un personaj glorios. De altfel " Bardul" Vasile Alecsandri s-a născut la Mircești, oarecum în apropiere de Vasluiul poetului Petru T. Grădinaru.

Ar mai fi de remarcat poate faptul că volumul " O candelă stinsă" a fost prefațat de prof. dr. în psihologie Pavel Toma și postfațat de poeta Ionica Bandrabur, membră a LSR.

" România - Ultimul bastion creștin", nu este o carte de literatură creștin - ortodoxă ci evidențiază protestul autorului față de răul care se întâmplă în lume cu precădere, de de această dată, Robia Occidentului ( " În mixtura lumii ce-i de credință pierdută, / scuipat și disprețuit, române, ai fost" ). Prin urmare, textele acestei cărți sunt de factură militantă dovedind că, de această dată scriitorul Petru T. Grădinaru știe foarte bine ce vrea și ce face punând accentul pe literatura militantă. Titluri precum" Apărătorul creștinătății", ( Mușatinii respectau ale Domnului sfinte cuvinte: / Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte" ), " Nu vinde țara, române!" ), " Nu altoiți limba română",

( Nu altoiți Limba Română, / Cu alta străină, din lume.../ Lăsați-o bogată să rămână, / Cum Mateevici o spune!" ). etc. susțin această idee. În spiritul tradiționalist - naționalist care îl caracterizează, poetul Petru T. Grădinaru a închis în acest volum și textele " în grai moldovenesc cu titlul " Di Crășiun..." și Fănel are urmași".

Ca noutate, am remarcat includerea în acest volum un text ( " Nouăsprezece soldați germani " ) tradus în limba germană de către Sandra Hummel.

Deși opera lui Petru T. Grădinaru - Vadurile nu este una elaborată, cosmetizată, cel puțin așa cum este percepută de către publicul larg, ea materializează concret și direct dar emoționant revolta unui om "de bine" - a unui om curat și demn care dorește să trăiască frumos într-o țară demnă și suverană, așa cum au lăsat-o, cu mari sacrificii, înaintașii lui. Scrierile lui constituie un strigăt menit să transceadă timpuri și spații conștient ca și generațiile care vor veni au dreptul la o familie și la o patrie, la un trai mai bun. Indiferent dacă strigătul sau va fi auzit sau nu, dacă va fi receptat cum trebuie, important este că scriitorul și-a îndeplinit menirea, că și-a făcut datoria de onoare așa așa cum spune și sintagma " poetul ca soldatul!" ( Soldatul își părăsește viața și pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El își pune trupul în fața glonțului ca să-i apere pe ceilalți. Dar și poetul își pune trupul în fața morții ...)

Prof. Mariana Bendou

Scriitor membru LSR

INVITAȚIE CULTURALĂ

 

SEMNAL EDITORIAL - Revista „AL CINCILEA ANOTIMP”

 Motto: „Toată viața ai ceva de învățat, de adăugat, de șlefuit, de înnobilat.”

Ludovic Spiess

Al cincilea anotimp este o revistă independentă, internațională de cultură și de civilizație a Cenaclului „ Expresia ideii”având ca fondator pe Mariana Bendou; aici vom relata despre nr. 6 al revistei martie, aprilie, mai-2025.

Înființată încă din 2010 în mediul virtual această revistă e concepută ca un grup de socializare care unește pasionații de literatură, artă și cultură; ea reușește să unească creatori din țară și din străinătate; e unică și distinctă în ceea ce privește preferința naționalistă „reliefând dragostea pentru România și poporul român, pentru valorile și tradițiile acestuia, militează pentru păstrarea identității naționale.”

La rubrica Evenimente și întâlniri se prezintă sărbătorirea zilei de 8 Martie de către Liga Scriitorilor români, Filiala Iași Nord-Est.

În pragul primăverii s-a organizat un bal pentru tineri care este descris pas cu pas  de către prof. Silvia Hodaș urmat de un concurs  literar internațional cu titlul: „Femeie, feminism, feminitate”-concurs organizat de Cenaclul literar „Expresia ideii” și revista „Al cincilea anotimp”. Se amintesc poeziile primite la concurs care vor face parte mai apoi dintr-o antologie cu titlul Tu, femeie...

Aflăm că acest număr al revistei este dedicat tenorului Ludovic Spiess despre care se scrie că s-a născut la Cluj Napoca în 1938 cu puțin  înainte de al doilea război mondial; întâlnirea cu lumea elitistă s-a produs la Brașov unde tânărul Ludovic Spiess participă ca spectator  la un concert de muzică simfonică; a studiat la Cluj Napoca și la București iar prin talent și determinare, fiind consecvent a reușit să strălucească pe marile scene ale lumii având concerte în Europa și nu numai... Franța, Germania, Brazilia, URSS, SUA, Italia, Argentina, Austria etc.

Teme abordate în alte articole:

-Mama, model formativ în educație- scris de prof. Marta Pânzaru;

-Familia „Expresia ideii”;

-Călătorind prin cultură;

-un mesaj de curaj și de încredere în cadrul întâlnirii cadrelor didactice cu elevii la Casa de Cultură din Mătăsari;

-despre 21 Martie, Ziua Internațională a Poeziei scrie Delia Stăniloiu o poezie de tip bacovian;

-la rubrica Medalion literar scriitorul Vasile Rușeți scrie o poezie pentru „o zi mai puțin fericită”;

-Marin Rada aduce „un vânticel ușor de primăvară/ se joacă printre mugurii verzui/ și-a început încetișor de-aseară/ un dans pe scena nimănui;

-prin poezie Dorin Ștefănescu salută sosirea primăverii iar Mărioara Marian tot prin poezie  dezvoltă sentimentul patriotic al dorului.

-Curg poeziile scrise de : Elena Foghel, Dorin Ștefănescu, Marioara Marian, Luminița Săceleanu, Corina Matei, Angelica Manole, Adriana Săvescu, Ilie Gruescu etc, poezii care se înscriu în spiritul promovat de revistă și pe care vă invit să le citiți deoarece fiecare poet vine cu un stil aparte.

La rubrica Tradiții și spiritualități se amintesc tradițiile  de la Lăsata Secului din Corobăi, județul Gorj.

Lângă scriitorii din Moldova apare un articol despre poezia lui Răzvan Ducan scris de maramureșeanul nostru Gelu Dragoș care conduce „Moara lui Gelu” o revistă asemănătoare cu cea despre care vorbim, unind prin cuget și simțire românească talente scriitoricești din țară și nu numai.

-ziaristul Gelu Dragoș se oprește la analiza scrierilor literare ale lui Răzvan Ducan care:

-„este un patriot până în străfundurile inimii lui mari. A făcut un cult pentru Poetul Național, sărbătorește  cu sfințenie și pioșenie Ziua Națională a României.”

-„în volumul Melcul cu șase case... „titlu care te duce cu gândul direct la omul de stat, care mai mult a „stat”când nu era plecat să viziteze lumea pe banii contribuabililor” iar Nicolae Băciuț scrie despre Răzvan Ducan că „acea carte nu e un pamflet”, el e poetul singular, original în refuzul de a sta cu lacătul pe gură.

-În alte poezii cu iz de pamflet se amintește același personaj care„ își numără plimbările,/țara cu tristețile, el cu nepăsările”/ țara cu pandemia./ El cu vacanțele etc.

Presupun că alegerea titlului revistei Al cincilea anotimp ar putea însemna Timpul oamenilor folosit pentru creație, artă și cultură. Știm că timpul este foarte prețios pentru fiecare, dar cei care au ceva de spus pentru ceilalți, care trec peste „egoul” personal, care alocă timp prețios dedicat cuvântului scris, pentru imaginea României peste hotare, pentru încântarea văzului, auzului  și a dezvoltării simțului estetic - nu o fac în zadar. Creațiile artistice se înscriu în dezvoltarea ideilor de frumos, bine și adevăr – idei care-și găsesc cu prisosință locul în această revistă.

         PROF. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Asociația Scriitorilor, Baia Mare, MM      

Cine eşti tu?

Cine eşti tu, omuleţ,
Ca sã te compari astfel

Cu natura fãrã de preţ

Prin cuvinte fel de fel?

Crezi cã ai putea vorbi
Despre pãdurea minunatã
Atât e frumos îmbrãcatã
Cu verde în fiecare zi?

Cine eşti tu, pui de om,

De-ndrãzneṣti s-atingi în somn

Toate stelele? Cu mâna

Poṭi chiar ṣi-atinge Luna!

Tu, in zorii dimineṭii,

Porneṣti pe cãrarea vieṭii

Şi te joci de-a Da ori Nu…

Cine eṣti, puiule, tu?

Mariana Bendou, din volumul "Cine esti tu, omulet", Editura Pim, Iasi, 2022

În perioada 1-15 iunie 2025 se va organiza Festivalul interjudetean de proză contemporană, ediția a III a la Biblioteca Judeteana "Christian Tell" din Tg-Jiu

În program:

Lansări de cărți și reviste:

[Francesco Altieri](https://www.facebook.com/francesco.altieri.12327?__cft__[0]=AZVuRWGsHKbEMplmsORqsgz08Z0RGfUrTRZD9r9swrcGVpcZjo5PBvw3rC4fN_UNCIeFKuvdx-D2noOCuFzePHk8SyYgIo-nOOCaajhQQNYFAvekRF547-y16t7LFLyfexRhxd1E1Dx4nMhF522P-LO0&__tn__=-]K-R) ( prin zoom" : "Trei femei în călătorie', roman

[Gigi Buse](https://www.facebook.com/gigi.buse.9?__cft__[0]=AZVuRWGsHKbEMplmsORqsgz08Z0RGfUrTRZD9r9swrcGVpcZjo5PBvw3rC4fN_UNCIeFKuvdx-D2noOCuFzePHk8SyYgIo-nOOCaajhQQNYFAvekRF547-y16t7LFLyfexRhxd1E1Dx4nMhF522P-LO0&__tn__=-]K-R) : "Povestiri din război, Bușe C. Gheorghe, tatăl meu, eroul meu"

Iolanda Mirea: Un itinerar biobibliografic

Mariana Bendou si Vasile Ruseti: Antologia Concursului "Femeie, Feminism , Feminitate" precum si Revista "Al cincilea anotimp".

Dar lista ramane deschisa...

Cei care doresc să participe trebuie să se inscrie din timp. Juriul va fi format din autori consacrați. Puteți trimite cărți și un mic CV prin mesaj la Mariana Bendou sau la Iolanda Mirea.

Autorii peste 18 ani pot participa cu povestiri, nuvele, proză de umor, romane, evocări, amintiri.

Se vor acorda premii și diplome.

Evenimentul se va încheia cu un recital poetic și un moment muzical. Vă așteptăm!

Mariana BENDOU

Eminescu egal Cultura naţionalã

 

În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã frãmântã invitând la reflecţie…

Sã fi rãmas noi românii încremeniţi, blocaţi într-o anume buclã temporalã?!

Pentru cã astãzi este ca şi cum nu am mai avea noi valori, este ca şi cum nu s-ar mai fi nãscut niciuna. Este parcã nu am mai putea descoperi noi genii literare, oameni care au depãşit firescul, omenescul. Nu vrem sau chiar nu mai existã deloc?!?

În afarã de Eminescu nu pare a se mai fi nãscut nici un spirit înalt în cultura românã… Ori Mihai Eminescu însuşi a spus: “piarã oamenii cu toţi, s-or naşte iarãşi oameni!” Astãzi este ca şi cum nu mai am mai gãsi şi alte moduri contemporane de a sãrbãtori, de a ne bucura singuri şi împreunã. Vorbim despre un “limbaj de lemn” comunist care ne caracterizeazã, care parcã ne-a intrat în ADN,… dar astãzi îl stâlcim pânã şi pe acesta ! Comunicarea noastrã a ajuns ca sã se rezume la cuvinte tot mai puţine, tot mai simple şi mai disparate, dezgolite. Înţeleg şi respect valoarea lui Mihai Eminescu, înţeleg necesitatea de etalon şi de poet important pentru umanitate. Îi recunosc genialitatea, mã înclin, …şi totuşi? Oare nu-l va mai depãşi nimeni niciodatã ? Nu se vrea, nu se mai vrea, nu se mai poate… sau ce? De ce?

Un articol curajos postat pe internet (https://www.edupedu.ro/electrocardiograma-romaniei-pe-google-inima-lui-mihai-eminescu-bate-o-data-pe-an-de-ziua-lui-si-din-ce-in-ce-mai-slab-in-ultimii-ani/ ) şi semnat de Mihai Peticilã concluzioneazã trist cã « Inima lui Mihai Eminescu (mai) bate o datã pe an, de ziua lui, şi din ce în ce mai slab în ultimii ani. » Existã chiar şi o electrocardiogramã realizatã, mai în glumã, mai în serios, pe care o ataşez aici ; aceasta se bazeazã pe cãutãrile realizate de internauţi pe Google. Se pare cã cel mai des, poetul naţional este cãutat şi citit ori studiat, în preajma datei de 15 ianuarie şi, oarecum mai intens, cu ocazia unor examene de limba şi literatura românã. Şi cel mai accesat este de locuitori ai judeţelor Moldovei şi Republicii Moldova… Deci ?…

Literatura englezã nu s-a oprit la William Shakespeare şi nici alte literaturi la un unic exponent valoros ; de altfel ar fi destul de greu sã stabileascã cine a fost cel mai valoros. Pentru cã trebuie avute în vedere etapa şi contextul în care au existat şi creat. Ori, ar putea cineva stabili în momentul de faţã, pentru etapa pe care o traversãm, sã zicem de la ’89 încoace, care a fost cel mai important poet român clasificându-l drept “poet naţional”? Consider cã este necesar un etalon dar nu şi o barierã în calea evoluţiei creaţiei şi a creatorilor de literaturã. Cred cã este mai corect sã se vorbeascã despre cel mai bun scriitor şi om de culturã al epocii sale, dar nu pot sã cred cã acesta nu va mai fi mãcar egalat dacã nu depãşit vreodatã de un alt exponent al unei alte epoci?… Dar de ce mereu Eminescu şi numai Mihai Eminescu?

Pentru cã “toate acestea trebuiau sã poarte un nume”?…

Pentru cã tremurãm pentru unitatea naţionalã ?

De ce ne oprim şi de ce ne întoarcem tot la el?

Nicolae Iorga studia arhivele germane la vârsta de 18 ani, Nicolae Labiş s-a afirmat la vârsta de 20 de ani, Mihail Sadoveanu a scris peste 100 de titluri… Dacã poetul Nichita Stãnescu s-a considerat pe sine însuşi o reîncarnare a lui Mihai Eminescu, atunci poetul Adrian Pãunescu oare ce sã fi fost? Ceea ce vreau ca sã reliefez prin aceastã probabil discutabilã disertaţie este mai ales pericolul de a ne opri la genialitatea lui Mihai Eminescu şi a ne crampona veşnic de el. A crede cã România nu a fost şi nu mai va fi capabilã sã dea literaturii , un poet, un scriitor ori un alt om de mare talent ar înseamna a accepta faptul cã aceasta este o ţarã inferioarã altora, cu un popor aflat în involuţie şi cu o culturã minorã. Ne-am pierdut spiritul şi verticalitatea ?…

Au trecut 30 de ani de la revoluţia consideratã un moment de cotiturã în istoria şi civilizaţia poporului român. Nu am cunoştiinţã despre vreun congres ori despre o altã întâlnire de mare anvergurã şi/sau de nivel înalt consacratã literaturii româneşti actuale, direcţiilor sale de evoluţie, problematicilor ei în care sã se fi discutat aceste aspecte, sã se fi stabilit criterii şi valori.

Societatea culturalã româneascã este astãzi prea divizatã în instituţii, în organizaţii şi în grupãri, este mãcinata de orgolii şi de conflicte personale, este prea ocupatã cu lucruri mãrunte ca sã aiba o vedere de ansamblu şi sã analizeze mersul real al literaturii române, sã urmãreascã devenirea ei. Existã astãzi o inflaţie de evenimente culturale, mai ales de concursuri şi de prezentãri ; nici unul dintre ele nu ia însã cu adevãrat în considerare criteriul valoric, utilitatea lor. Ierahizarea stabilitã pe aspectul financiar , pe nepotisme şi pe « manus manum lavat » nu conduce la nimic bun. Cine vrea şi, mai ales, cine poate, se laudã cu titulaturi mai mult sau mai pompoase, adeseori pe care şi le-a arogat de unul singur, îşi poate acorda distincţii, poate stabili valori şi, lucru mult mai trist de remarcat, de cele mai multe ori persoanele ajunse în asemenea funcţii şi poziţii n-au avut anterior prea mult sau chiar deloc de-a face cu literatura !

În momentul în care am iniţiat şi am organizat, la Oneşti, România, cele patru ediţii anuale ale Festivalului Internaţional “Cãlãtor prin stele” dedicat poelui Mihai Eminescu, s-a fãcut mare caz de calitatea mea de profesor punându-se în discuţie calitatea (culmea !), capacitatea şi abilitãţile mele literare… Cum de nu sunt criticaţi şi contestaţi astãzi acei oameni care nu au nici studii superioare şi nici mãcar o infimã pregãtire anume în ceea ce priveşte studiul limbii şi literaturii române, mai ales cã au ajuns lideri de opinie sau, şi mai rãu conducãtori ai unor instituţii şi organizaţii cu profil literar ( USR, LSR, SSR şi nu mai ştiu eu ce) . Oare nici o astfel de organizaţie nu-şi mai pune întrebãri la selecţia noilor membrii, nu mai ţine la prestigiul sãu ?! Pentru ce atâtea compromisuri care nu servesc nici pe departe literaturii române ? Astãzi se numãrã publicaţiile fãrã a se lua în considerare valoarea şi conţinutul lor cei care au mai multe cãrţi « scoase » fiind consideraţi “scriitori importanţi” dupã care sunt lesne acceptaţi în organizaţiile de profil. Se confundã facil noţiunile de poet/scriitor şi cea de membru al unei organizaţii culturale aşa cum se confundã azi cultura … cu literatura! S-a ajuns ca dintr-o organizaţie culturalã cu profil literar sã facã parte şi artişti plastici, ziarişti, cântãreţi, muzicieni, dansatori, magicieni, etc. (mai lipsesc saltimbancii !) care poate, doar accidental sã fi scris în viaţa lor un text literar cãci, vorba aceea: “tot românul s-a nãscut poet”. Jucându-ne cu noţiuni şi cu accepţiuni, se amestecã uşor lucrurile şi, uite aşa, scriitorul devine doar coleg de breaslã pierzându-se printre alţii…

Existã în prezent o inflaţie de antologii “literare”, în realitate nu prea « literare » pentru cã în ele se regãsesc astãzi tot felul de texte şi de autori, tot felul de ilustraţii, persoane mai mult sau mai puţin avizate, pe criteriul “bani sã iasã!”. Cine mai verificã astãzi corectitudinea redactãrilor şi, mai ales, a exprimãrilor, cine mai verificã ce conţin majoritatea antologiilor puse pe piaţã? Liberalizarea presei şi criza financiarã au cuvântul decisiv. Liberalizarea editurilor a sporit şi a diversificat oferta publicaţiilor astfel încât cine vrea şi cine are cu ce poate publica oriunde şi oricum doreşte. Editurile, în general, par cã nu mai au nici un cuvânt de spus. Şi atunci, cine mai stabileşte criterile valorice? Cine stabileşte prioritãţile ? Este nevoie de nişte delimitãri conceptuale pentru a evita confuziile… şi abuzurile ! Chiar oricine care scrie ceva se poate numi scriitor? Se confundã autorul cu scribul ?!

Dar sã revenim la Mihai Eminescu !

Poeţii şi scriitorii români se înghesuie, unii chiar se şi întrec în a scrie texte dedicate marelui poet naţional. Mai ales cei care bat la uşile afirmãrii. Ei fac acest lucru mai puţin din patriotism sau dintr-o realã mişcare sufleteascã pentru Mihai Eminescu , ci mai mult (trist şi incredibil!) pentru faptul cã reţeta nu dã greş: vorbind despre Eminescu sigur vor capta atenţia… Un Nichita Stãnescu sau un Adrian Pãunescu ori un Grigore Vieru care au scris punând o sincerã înflãcãrare în vorbele lor … nu vom mai întâlni în ziua de astãzi!

Pânã şi critica literarã actualã tinde sã exagereze . Mã întreb în ce fel ar mai putea fi numit, calificat, evocat Mihai Eminescu peste câţiva ani? Ce se va mai scrie şi rescrie despre acesta ? Parcã nu pot sã cred cã, deşi un erudit, un autodidact şi un vizionar, Mihai Eminescu ar fi fost atât de complicat. Întruchipând esenţa românului şi graiul autentic românesc, Mihai Eminescu a redat în cuvinte simple, dar profunde, la îndemâna tuturor, trãirile, aspiraţiile şi problematica poporului român. A scris pe înţelesul tuturor. Şi, mai ales, a scris în limba românã ! Deşi ar fi putut scrie şi într-alta pe care o cunoştea… El nu a fost membru USR deşi ar fi meritat sã fie , sincer. El nu a folosit expresii alambicate şi neologisme incifrate asemeni membrilor instituţiilor despre care am vorbit. De aceea, referitor la critici, îl apreciez pe Alex Ştefãnescu cel care, în lucrarea sa “Eminescu, poem cu poem”, îl descrie pe Mihai Eminescu în imagini simple şi la îndemâna unui lector mai mult sau mai puţin avizat. Valoarea lui Mihai Eminescu constã în principal în universalitatea în facilitatea datã de facilitatea pãtrunderii creaţiilor sale. (Sã nu uitãm cã Mihai Eminescu cunoştea folclor universal şi contemporan!)

Dacã dintr-o dragoste extraordinarã şi din respect pentru limba românã marele poet naţional nu s-a exprimat alambicat ori nu a pocit aceastã limbã prin împrumuturi lingvistice strãine, noi de ce sã vorbim astfel despre Mihai Eminescu şi despre creaţia sa? Atâta vreme cât “Luceafarul poeziei româneşti” este analizat şi criticat sub aspect literar, valoarea sa rãmâne incontestabilã şi mai poate incita încã la alte studii şi cercetãri. În momentul în care se are în vedere spiritualitatea sa , mai ales aparenta rãtãcire eminescianã prin credinţe, prin religii, se poate ajunge la adevãrate rãtãciri ale « specialiştilor »…Pânã la urmã, dacã s-a dorit a se face din Mihai Eminescu un “brand” de ţarã, nu doar un exponent al acesteia, de ce nu a devenit chiar “o marcã înregistratã”, de ce nu s-a dorit « rezervarea numelui » sãu ? Am fi evitat astfel utilizarea abuzivã sau nefericitã a acestui ilustru nume, cum ar zice românul ”pe toate gardurile” ; oricine şi orice grup uman ori instituţie , cu de la sine putere, îşi poate însuşi ori face uz de numele sãu… Cineva ar trebui totuşi ca sã decidã ce şi cum. Trebuie fãcutã o selecţie. De la ideea de poet naţional şi pânã la marketing este un drum scurt şi extrem de periculos! Omul Mihai Eminescu a iubit simplitatea şi a fugit de onoruri. Nu a umblat dupã titluri şi distincţii. El s-a dat pe sine tuturor de la inimã la inimã şi nu pentru a fi imortalizat în diverse produse cultural – comerciale. Dacã cineva şi-ar dori sã îşi deschidã mâine un bar sau o altã afacere pe care sã o denumeascã “Eminescu”, “Pe lângã plopii fãrã soţ” sau “Geniu pustiu”, etc. n – ar fi oprit de vreo lege , doar bani sã iasã şi atât. Dacã în trecut mai exista o oarecare logicã , o legãturã logicã în acordarea denumirii unei strãzi, societãţii ori instituţiei astãzi nu mai existã, din câte ştiu vreun criteriu absolut, vreo barierã. Existã, spre exemplu, o mulţime de strãzi pe care nici mãcar n-au cãlcat vreodatã paşii personalitãţii respective.

În momentul în care poetul Mihai Eminescu a fost deja etichetat, catalogat drept “naţional”, “geniu”, “nepereche”, etc. el a fost deja predispus paradoxal devalorizãrii. El pãtrunde astfel în mentalul colectiv , avuţiei naţionale. Aceastã abordare este periculoasã pentru cã cei “ajunşi” pe soclu sunt daţi involuntar uitãrii. Zeificându-l, îi pierdem umanitatea . Glorificându-l exagerat, îl îndepãrţam exact de beneficiarul dorit al creaţiei lui: poporul român. Mai înainte de a deveni universal, Mihai Eminescu a fost român şi a scris despre români şi despre România. Eminescu a fost un creator şi nu o denumire. Eminescu a fost un martir al limbii, culturii şi civilizaţiei române. Eminescu a fost român adevãrat. Eminescu a cântat şi poeziile sale au fost cântate. Versurile sale erau şi în inimile şi pe buzele românilor.Eminescu nu trebuie sã fie un idol pentru pentru poporul român, ci trebuie cunoscut şi admirat ca un român frumos la chip, la minte şi la suflet. De aceea, critica literarã despre Eminescu nu ar trebui ca sã îl îndepãrteze de “vulg”, de popor, ci dimpotrivã sã militeze pentru apropierea, pentru îmbunãtãţirea percepţiei operei şi personalitãţii sale.

Şi mai apoi, câte dintre paginile scrise despre Mihai Eminescu au rezistat scurgerii timpului ? Au rezistat şi cred cã vor rezista doar acelea care îl explicã şi nu îl complicã pe Mihai Eminescu în literatura românã, operele acelora care nu au fãcut din poet o unealtã pentru interesele lor.

 

Mariana Bendou,

15 ianuarie 2021