În preajma noii aniversãri a poetului Mihai Eminescu
şi, implicit, a Zilei Culturii Naţionale , o serie de întrebãri se ivesc şi mã
frãmântã invitând la reflecţie…
Sã fi rãmas noi românii încremeniţi, blocaţi într-o
anume buclã temporalã?!
Pentru cã astãzi este ca şi cum nu am mai avea noi
valori, este ca şi cum nu s-ar mai fi nãscut niciuna. Este parcã nu am mai
putea descoperi noi genii literare, oameni care au depãşit firescul, omenescul.
Nu vrem sau chiar nu mai existã deloc?!?
În afarã de Eminescu nu pare a se mai fi nãscut nici
un spirit înalt în cultura românã… Ori Mihai Eminescu însuşi a spus: “piarã
oamenii cu toţi, s-or naşte iarãşi oameni!” Astãzi este ca şi cum nu mai am mai
gãsi şi alte moduri contemporane de a sãrbãtori, de a ne bucura singuri şi
împreunã. Vorbim despre un “limbaj de lemn” comunist care ne caracterizeazã,
care parcã ne-a intrat în ADN,… dar astãzi îl stâlcim pânã şi pe acesta !
Comunicarea noastrã a ajuns ca sã se rezume la cuvinte tot mai puţine, tot mai
simple şi mai disparate, dezgolite. Înţeleg şi respect valoarea lui Mihai
Eminescu, înţeleg necesitatea de etalon şi de poet important pentru umanitate.
Îi recunosc genialitatea, mã înclin, …şi totuşi? Oare nu-l va mai depãşi nimeni
niciodatã ? Nu se vrea, nu se mai vrea, nu se mai poate… sau ce? De ce?
Un articol curajos postat pe internet
(https://www.edupedu.ro/electrocardiograma-romaniei-pe-google-inima-lui-mihai-eminescu-bate-o-data-pe-an-de-ziua-lui-si-din-ce-in-ce-mai-slab-in-ultimii-ani/
) şi semnat de Mihai Peticilã concluzioneazã trist cã « Inima lui Mihai
Eminescu (mai) bate o datã pe an, de ziua lui, şi din ce în ce mai slab în
ultimii ani. » Existã chiar şi o electrocardiogramã realizatã, mai în glumã,
mai în serios, pe care o ataşez aici ; aceasta se bazeazã pe cãutãrile
realizate de internauţi pe Google. Se pare cã cel mai des, poetul naţional este
cãutat şi citit ori studiat, în preajma datei de 15 ianuarie şi, oarecum mai
intens, cu ocazia unor examene de limba şi literatura românã. Şi cel mai
accesat este de locuitori ai judeţelor Moldovei şi Republicii Moldova… Deci ?…
Literatura englezã nu s-a oprit la William
Shakespeare şi nici alte literaturi la un unic exponent valoros ; de altfel ar
fi destul de greu sã stabileascã cine a fost cel mai valoros. Pentru cã trebuie
avute în vedere etapa şi contextul în care au existat şi creat. Ori, ar putea
cineva stabili în momentul de faţã, pentru etapa pe care o traversãm, sã zicem
de la ’89 încoace, care a fost cel mai important poet român clasificându-l
drept “poet naţional”? Consider cã este necesar un etalon dar nu şi o barierã
în calea evoluţiei creaţiei şi a creatorilor de literaturã. Cred cã este mai
corect sã se vorbeascã despre cel mai bun scriitor şi om de culturã al epocii
sale, dar nu pot sã cred cã acesta nu va mai fi mãcar egalat dacã nu depãşit
vreodatã de un alt exponent al unei alte epoci?… Dar de ce mereu Eminescu şi
numai Mihai Eminescu?
Pentru cã “toate acestea trebuiau sã poarte un
nume”?…
Pentru cã tremurãm pentru unitatea naţionalã ?
De ce ne oprim şi de ce ne întoarcem tot la el?
Nicolae Iorga studia arhivele germane la vârsta de
18 ani, Nicolae Labiş s-a afirmat la vârsta de 20 de ani, Mihail Sadoveanu a
scris peste 100 de titluri… Dacã poetul Nichita Stãnescu s-a considerat pe sine
însuşi o reîncarnare a lui Mihai Eminescu, atunci poetul Adrian Pãunescu oare
ce sã fi fost? Ceea ce vreau ca sã reliefez prin aceastã probabil discutabilã
disertaţie este mai ales pericolul de a ne opri la genialitatea lui Mihai
Eminescu şi a ne crampona veşnic de el. A crede cã România nu a fost şi nu mai
va fi capabilã sã dea literaturii , un poet, un scriitor ori un alt om de mare
talent ar înseamna a accepta faptul cã aceasta este o ţarã inferioarã altora,
cu un popor aflat în involuţie şi cu o culturã minorã. Ne-am pierdut spiritul
şi verticalitatea ?…
Au trecut 30 de ani de la revoluţia consideratã un
moment de cotiturã în istoria şi civilizaţia poporului român. Nu am cunoştiinţã
despre vreun congres ori despre o altã întâlnire de mare anvergurã şi/sau de
nivel înalt consacratã literaturii româneşti actuale, direcţiilor sale de
evoluţie, problematicilor ei în care sã se fi discutat aceste aspecte, sã se fi
stabilit criterii şi valori.
Societatea culturalã româneascã este astãzi prea
divizatã în instituţii, în organizaţii şi în grupãri, este mãcinata de orgolii
şi de conflicte personale, este prea ocupatã cu lucruri mãrunte ca sã aiba o
vedere de ansamblu şi sã analizeze mersul real al literaturii române, sã
urmãreascã devenirea ei. Existã astãzi o inflaţie de evenimente culturale, mai
ales de concursuri şi de prezentãri ; nici unul dintre ele nu ia însã cu
adevãrat în considerare criteriul valoric, utilitatea lor. Ierahizarea
stabilitã pe aspectul financiar , pe nepotisme şi pe « manus manum lavat » nu
conduce la nimic bun. Cine vrea şi, mai ales, cine poate, se laudã cu
titulaturi mai mult sau mai pompoase, adeseori pe care şi le-a arogat de unul
singur, îşi poate acorda distincţii, poate stabili valori şi, lucru mult mai
trist de remarcat, de cele mai multe ori persoanele ajunse în asemenea funcţii
şi poziţii n-au avut anterior prea mult sau chiar deloc de-a face cu literatura
!
În momentul în care am iniţiat şi am organizat, la
Oneşti, România, cele patru ediţii anuale ale Festivalului Internaţional
“Cãlãtor prin stele” dedicat poelui Mihai Eminescu, s-a fãcut mare caz de
calitatea mea de profesor punându-se în discuţie calitatea (culmea !),
capacitatea şi abilitãţile mele literare… Cum de nu sunt criticaţi şi
contestaţi astãzi acei oameni care nu au nici studii superioare şi nici mãcar o
infimã pregãtire anume în ceea ce priveşte studiul limbii şi literaturii
române, mai ales cã au ajuns lideri de opinie sau, şi mai rãu conducãtori ai
unor instituţii şi organizaţii cu profil literar ( USR, LSR, SSR şi nu mai ştiu
eu ce) . Oare nici o astfel de organizaţie nu-şi mai pune întrebãri la selecţia
noilor membrii, nu mai ţine la prestigiul sãu ?! Pentru ce atâtea compromisuri
care nu servesc nici pe departe literaturii române ? Astãzi se numãrã publicaţiile
fãrã a se lua în considerare valoarea şi conţinutul lor cei care au mai multe
cãrţi « scoase » fiind consideraţi “scriitori importanţi” dupã care sunt lesne
acceptaţi în organizaţiile de profil. Se confundã facil noţiunile de
poet/scriitor şi cea de membru al unei organizaţii culturale aşa cum se
confundã azi cultura … cu literatura! S-a ajuns ca dintr-o organizaţie
culturalã cu profil literar sã facã parte şi artişti plastici, ziarişti,
cântãreţi, muzicieni, dansatori, magicieni, etc. (mai lipsesc saltimbancii !)
care poate, doar accidental sã fi scris în viaţa lor un text literar cãci,
vorba aceea: “tot românul s-a nãscut poet”. Jucându-ne cu noţiuni şi cu
accepţiuni, se amestecã uşor lucrurile şi, uite aşa, scriitorul devine doar
coleg de breaslã pierzându-se printre alţii…
Existã în prezent o inflaţie de antologii
“literare”, în realitate nu prea « literare » pentru cã în ele se regãsesc
astãzi tot felul de texte şi de autori, tot felul de ilustraţii, persoane mai
mult sau mai puţin avizate, pe criteriul “bani sã iasã!”. Cine mai verificã
astãzi corectitudinea redactãrilor şi, mai ales, a exprimãrilor, cine mai
verificã ce conţin majoritatea antologiilor puse pe piaţã? Liberalizarea presei
şi criza financiarã au cuvântul decisiv. Liberalizarea editurilor a sporit şi a
diversificat oferta publicaţiilor astfel încât cine vrea şi cine are cu ce
poate publica oriunde şi oricum doreşte. Editurile, în general, par cã nu mai
au nici un cuvânt de spus. Şi atunci, cine mai stabileşte criterile valorice? Cine
stabileşte prioritãţile ? Este nevoie de nişte delimitãri conceptuale pentru a
evita confuziile… şi abuzurile ! Chiar oricine care scrie ceva se poate numi
scriitor? Se confundã autorul cu scribul ?!
Dar
sã revenim la Mihai Eminescu !
Poeţii şi scriitorii români se înghesuie, unii chiar
se şi întrec în a scrie texte dedicate marelui poet naţional. Mai ales cei care
bat la uşile afirmãrii. Ei fac acest lucru mai puţin din patriotism sau dintr-o
realã mişcare sufleteascã pentru Mihai Eminescu , ci mai mult (trist şi
incredibil!) pentru faptul cã reţeta nu dã greş: vorbind despre Eminescu sigur
vor capta atenţia… Un Nichita Stãnescu sau un Adrian Pãunescu ori un Grigore
Vieru care au scris punând o sincerã înflãcãrare în vorbele lor … nu vom mai
întâlni în ziua de astãzi!
Pânã şi critica literarã actualã tinde sã exagereze
. Mã întreb în ce fel ar mai putea fi numit, calificat, evocat Mihai Eminescu
peste câţiva ani? Ce se va mai scrie şi rescrie despre acesta ? Parcã nu pot sã
cred cã, deşi un erudit, un autodidact şi un vizionar, Mihai Eminescu ar fi
fost atât de complicat. Întruchipând esenţa românului şi graiul autentic
românesc, Mihai Eminescu a redat în cuvinte simple, dar profunde, la îndemâna
tuturor, trãirile, aspiraţiile şi problematica poporului român. A scris pe
înţelesul tuturor. Şi, mai ales, a scris în limba românã ! Deşi ar fi putut
scrie şi într-alta pe care o cunoştea… El nu a fost membru USR deşi ar fi
meritat sã fie , sincer. El nu a folosit expresii alambicate şi neologisme
incifrate asemeni membrilor instituţiilor despre care am vorbit. De aceea,
referitor la critici, îl apreciez pe Alex Ştefãnescu cel care, în lucrarea sa
“Eminescu, poem cu poem”, îl descrie pe Mihai Eminescu în imagini simple şi la
îndemâna unui lector mai mult sau mai puţin avizat. Valoarea lui Mihai Eminescu
constã în principal în universalitatea în facilitatea datã de facilitatea
pãtrunderii creaţiilor sale. (Sã nu uitãm cã Mihai Eminescu cunoştea folclor
universal şi contemporan!)
Dacã dintr-o dragoste extraordinarã şi din respect
pentru limba românã marele poet naţional nu s-a exprimat alambicat ori nu a
pocit aceastã limbã prin împrumuturi lingvistice strãine, noi de ce sã vorbim
astfel despre Mihai Eminescu şi despre creaţia sa? Atâta vreme cât “Luceafarul
poeziei româneşti” este analizat şi criticat sub aspect literar, valoarea sa
rãmâne incontestabilã şi mai poate incita încã la alte studii şi cercetãri. În
momentul în care se are în vedere spiritualitatea sa , mai ales aparenta
rãtãcire eminescianã prin credinţe, prin religii, se poate ajunge la adevãrate
rãtãciri ale « specialiştilor »…Pânã la urmã, dacã s-a dorit a se face din
Mihai Eminescu un “brand” de ţarã, nu doar un exponent al acesteia, de ce nu a
devenit chiar “o marcã înregistratã”, de ce nu s-a dorit « rezervarea numelui »
sãu ? Am fi evitat astfel utilizarea abuzivã sau nefericitã a acestui ilustru
nume, cum ar zice românul ”pe toate gardurile” ; oricine şi orice grup uman ori
instituţie , cu de la sine putere, îşi poate însuşi ori face uz de numele sãu…
Cineva ar trebui totuşi ca sã decidã ce şi cum. Trebuie fãcutã o selecţie. De
la ideea de poet naţional şi pânã la marketing este un drum scurt şi extrem de
periculos! Omul Mihai Eminescu a iubit simplitatea şi a fugit de onoruri. Nu a
umblat dupã titluri şi distincţii. El s-a dat pe sine tuturor de la inimã la
inimã şi nu pentru a fi imortalizat în diverse produse cultural – comerciale.
Dacã cineva şi-ar dori sã îşi deschidã mâine un bar sau o altã afacere pe care
sã o denumeascã “Eminescu”, “Pe lângã plopii fãrã soţ” sau “Geniu pustiu”, etc.
n – ar fi oprit de vreo lege , doar bani sã iasã şi atât. Dacã în trecut mai
exista o oarecare logicã , o legãturã logicã în acordarea denumirii unei
strãzi, societãţii ori instituţiei astãzi nu mai existã, din câte ştiu vreun
criteriu absolut, vreo barierã. Existã, spre exemplu, o mulţime de strãzi pe
care nici mãcar n-au cãlcat vreodatã paşii personalitãţii respective.
În momentul în care poetul Mihai Eminescu a fost
deja etichetat, catalogat drept “naţional”, “geniu”, “nepereche”, etc. el a
fost deja predispus paradoxal devalorizãrii. El pãtrunde astfel în mentalul
colectiv , avuţiei naţionale. Aceastã abordare este periculoasã pentru cã cei
“ajunşi” pe soclu sunt daţi involuntar uitãrii. Zeificându-l, îi pierdem
umanitatea . Glorificându-l exagerat, îl îndepãrţam exact de beneficiarul dorit
al creaţiei lui: poporul român. Mai înainte de a deveni universal, Mihai
Eminescu a fost român şi a scris despre români şi despre România. Eminescu a
fost un creator şi nu o denumire. Eminescu a fost un martir al limbii, culturii
şi civilizaţiei române. Eminescu a fost român adevãrat. Eminescu a cântat şi
poeziile sale au fost cântate. Versurile sale erau şi în inimile şi pe buzele
românilor.Eminescu nu trebuie sã fie un idol pentru pentru poporul român, ci
trebuie cunoscut şi admirat ca un român frumos la chip, la minte şi la suflet.
De aceea, critica literarã despre Eminescu nu ar trebui ca sã îl îndepãrteze de
“vulg”, de popor, ci dimpotrivã sã militeze pentru apropierea, pentru
îmbunãtãţirea percepţiei operei şi personalitãţii sale.
Şi mai apoi, câte dintre paginile scrise despre
Mihai Eminescu au rezistat scurgerii timpului ? Au rezistat şi cred cã vor
rezista doar acelea care îl explicã şi nu îl complicã pe Mihai Eminescu în
literatura românã, operele acelora care nu au fãcut din poet o unealtã pentru
interesele lor.
Mariana
Bendou,
15
ianuarie 2021
