Recenzie de carte

’Napoi mă cheamă cuibul de născare de  MIRCEA DORIN ISTRATE

 

Scriitorul, poetul și profesorul MIRCEA DORIN ISTRATE este o personalitate marcantă a literaturii românești contemporane, un adevărat pilon al culturii ardelene,  având o activitate bogată pe plan cultural și literar.

Domnia sa este membru în Consiliul Director al L.S.R. și Președinte de Onoare al filialei Mureș a Ligii Scriitorilor din România, filiala pe care a înființat-o în anul 2015 și a condus-o până în 2024.

Pentru  activitatea sa literară și culturală având peste 4000 de poezii și  peste 30 de volume publicate, a primit nenumărate premii, distincții și onoruri dintre care amintim aici câteva: Ordinul ,, DONUM SACRUM UNITATIS” cu CRUCE, din partea Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Distincția,, PRO LIBRO SENATOR ,, de Tg. Mureș din partea Consiliului Județean Mureș, Diploma ,,OPERA  OMNIA ,,din partea Ligii Scriitorilor din Romania, titlul de ,,CETĂȚEAN de ONOARE  al Culturii,, din partea Trustului de Presă ,, AMBASADOR,, Titlul de ,,APOSTOL AL CULTURII,, din partea L.S.R, Diploma ,,STEJAUL de AUR obținută la ,,Gala Artelor-2025 din Montreal -Canada, Diploma și Trofeul Galei Naționale de Poezie ,,Mihai Eminescu,, -2026 din partea ,,Asociației Naționale a Cavalerilor de Clio

Volumul „’Napoi mă cheamă cuibul de născare” al poetului Mircea Dorin Istrate, apărut la Editura Tipomur din Târgu-Mureș, România,  în anul 2025, se înscrie în galeria acelor cărți rare, care nu se citesc doar cu ochii și mintea, ci mai ales cu fibra afectivă a sufletului românesc, pentru că  această carte deosebită este o întoarcere la izvoare,  o revenire la  matricea spirituală a satului ardelean, în acel loc de baștină în care ființa își caută rădăcinile, memoria și identitatea.

În această amplă și emoționantă confesiune lirică, poetul transformă nostalgia locurilor natale într-o formă sacră de rugăciune, iar dorul său nealterat și neîntinat de trecerea vremii într-un limbaj ontologic al întoarcerii către sine.

Titlul însuși are rezonanțe profund eminesciene și blagiene. „Cuibul de născare” nu este doar spațiul copilăriei, ci simbolul originar al apartenenței, al începutului sacru. În poezia lui Mircea Dorin Istrate, satul  transilvănean nu este un decor rustic, ci un  adevărat axis mundi, un centru spiritual al lumii lui interioare. Poetul se întoarce spre acest spațiu ’’În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie’’ asemenea fiului risipitor care, după experiențele existențiale ale timpului, descoperă că adevărata avere a omului rămâne lumina vetrei sale strămoșești.

Distinsul poet MIRCEA DORIN ISTRATE folosește construcții estetice, uimitoare, calde, profunde cu vibrații înalte numindu-și copilăria și locurile natale: ’’raiul de miere’’, ’’cuibarul cald’’ , visul nopții înstelate’’, ’’bob de smirnă parfumată în cădelnița uitării’’, ‚’’mugur sărutat de roua purității-nlăcrimate’’

Lirica volumului este străbătută de un profund sentiment al dorului, într-un spațiu fundamental al spiritualității românești pe care Lucian Blaga îl definea drept „spațiul mioritic” al sufletului nostru colectiv. Dorul lui MIRCEA DORIN ISTRATE nu este însă unul pasiv sau elegiac în sens clasic, ci o energie spirituală ce reactivează memoria afectivă a neamului. Poetul nu contemplă trecutul cu sterilă melancolie, ci îl retrăiește, îl reînvie și îl sacralizează prin cuvânt. ”Trece prin visu-mi un car/ Boii au ciucuri în coarne/Scârțâie drumul amar/Vrând înapoi să-l întoarne’’ ( Melancolie)

Versurile sale au sonoritatea unei doine ardelene ce-și reflectă ecoul din adâncul timpului. Ele păstrează parfum de fân cosit, de clopot de biserică, de uliță prăfuită și de rugă spusă în șoaptă de mama sau de bătrânii satului. În acest sens, poezia lui Mircea Dorin Istrate se apropie de dimensiunea spirituală cultivată de Lucian Blaga sau de vibrația sacră a versurilor lui Ioan Alexandru, păstrând totodată o autenticitate proprie, recognoscibilă prin tonalitatea sa caldă, confesivă și profund umană. ’Eu cred c-atunci trăit-am în Raiul cel lumesc/Ce seamăn n-are încă în viața-mi sândăcoasă /Nu știu cum e-n acela, de-acolo, din ceresc/Dar cel de-aici îmi fost-a trăire norocoasă» ( Raiul copilariei)

Ceea ce impresionează în mod deosebit în această carte este sinceritatea trăirii. Poetul nu construiește artificii estetizante gratuite, ci lasă emoția să curgă firesc, asemenea unui izvor de munte limpede. Poezia sa respiră adevăr existențial. De aici vine și forța ei de penetrare afectivă. Cititorul nu are senzația că parcurge simple texte poetice, ci că asistă la o liturghie a memoriei, la o recuperare a lumii pierdute într-o epocă dominată de alienare și dezrădăcinare. ’Bunicii nu mai spun povești/Cu fapte mari și voinicești/Nu li-i mai visu-naripat /Li-i gândul trist şi-npovărat’’ ( Uitate poveşti)

În plan stilistic, Mircea Dorin Istrate cultivă o poetică a clarității și muzicalității interioare. Lexicul său păstrează inflexiuni arhaice și regionale care conferă autenticitate discursului liric, însă fără a aluneca în folclorism facil. Metafora este limpede, solară, uneori de o tulburătoare simplitate, iar imaginile poetice au amplitudinea unui peisaj transilvănean scăldat în apusuri târzii.’’ Acum pe-aici e-o uliţă-nierbată/Cu case-gârbovite, țiglă spartă’’(Cel loc de-ntors acasă)

Dimensiunea filozofică a volumului este subtilă, dar profundă. În fond, întreaga carte este o meditație asupra timpului și asupra condiției omului modern rupt de origini. Poetul pare să sugereze că adevărata dramă contemporană nu este sărăcia materială, ci pierderea rădăcinilor spirituale. Iar „cuibul de născare” este metafora identității salvatoare.

Într-o lume prea grăbită să uite, MIRCEA DORIN ISTRATE reînvață omul să-și asculte memoria sufletului. ‘’’’Lăsați copii dară să cunoască/Ce ne lăsară bunii noștri buni/Să simtă, și cât fi-vor să cinstească/Averea moștenită din străbuni”” ( Îndemn)

Nu întâmplător poetul este numit „Voievodul poeziei ardelene”, titulatură sub care este frecvent evocat în exegezele dedicate operei sale. Criticii au remarcat în lirica sa o dimensiune spirituală și identitară aparte, specifică și originală,  precum și capacitatea extraordinară de a transforma poezia într-un act de comuniune cu neamul și cu divinitatea.

Volumul „’Napoi mă cheamă cuibul de născare” reprezintă, în esență, o carte a reîntoarcerii. Nu doar către sat, către copilărie sau către trecut, ci către acea stare de puritate interioară pe care omul modern o pierde adesea printre neliniștile lumii contemporane. Poezia lui MIRCEA DORIN ISTRATE are meritul rar de a reconcilia cititorul cu valorile fundamentale: credința, familia, rădăcina, limba și neamul.

Această carte nu este doar un volum de versuri, ci o bijuterie literară, un tezaur spiritual al românismului profund. Ea păstrează vie memoria unei lumi care încă respiră prin glasul poeților adevărați. Iar MIRCEA DORIN ISTRATE rămâne, fără îndoială, unul dintre acei poeți cu har de la Dumnezeu, pentru care, cuvântul este destin, mărturisire și rugăciune.

Mihaela CD

TWUC, LSR, WPAC

Despre cartea Furtunile Sufletului

Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că, Mihaela CD, a parcurs toate treptele unei lungi, bogate și apreciate cariere literare de calitate, abordând cu un talent excepțional toate speciile și genurile literare. Mai mult decât atât, este de necontestat faptul că, fiind la apogeul carierei sale în slujba lui Callioppe, muza scriitorilor dar și fiica lui Zeus din mitologia greacă, mai are încă multe de arătat și ne va mai delecta, sper, încă mult timp de-acum încolo, cu realul său talent.

Astfel, autoarea “navighează”, cu succes, sprijinindu-se pe dragostea pentru literatură, indiferent de forma acesteia, atât pe “luciul undelor” genului liric, cât și pe cele ale genurilor epic și dramatic, de la poezie la proză, de la proză la nuvelă, performând cu o nonșalanță de invidiat și pe teritoriul maximelor și al aforismelor.

Aceste considerații sunt în totalitate validate de opera prolificei autoare Mihaela CD pe care o cunoaștem cu toții, sau măcar o bună parte dintre noi, cititorii,  drept un caracter solar, exploziv, extrovertit, dar care, paradoxal, ne arată de atâtea ori în creațiile sale, o sensibilitate, o timiditate, un rafinament care definesc o stare de introspecție emblematică specifică spiritelor alese, uimindu-ne la fiecare apariție editorială, cu un nou „ceva” inedit și unic, produs de necontestat al talentului său de geniu, care potențează creația sa de excepție.

De aceea, considerându-mă, cu modestie, un fin consumator al literaturii de calitate, am simțit un fior sufletesc asemănător celui al unui copil care află că va vizita un magazin de dulciuri, în momentul în care scriitoarea Mihaela CD m-a invitat să-i fiu alături în acest demers literar, scriind aceste rânduri, cu ocazia unei noi apariții editoriale, intitulate sugestiv “Furtunile sufletului”.

În speranța că voi reuși să schițez, prin aceste rânduri,  măcar un scurt crochiu luminos al  caracterului complex, al talentului literar și al valoroasei sale opere literare, am purces la gândirea și scrierea acestei prezentări de carte, nădăjduind că demersul meu va dezvălui măcar câteva crâmpeie de caracter, de geniu și de lumină, din complexitatea personajului.

În cea mai recentă creație literară a Mihaelei CD ce poartă titlul de,, “Furtunile sufletului”, este adus un ales omagiu distinșilor săi părinți, Zamfira și Cornel, trecuți la cele veșnice, mult prea repede.

Trebuie să-i onorăm întotdeauna pe părinții noștri care nu mai sunt alături de noi, iar autoarea abordează acest demers literar așa cum ne-a obișnuit, cu delicatețe, cu rafinament, frazele ales meșteșugite izvorînd direct din candela sufletului său atât de mare. Fiecare idee, propoziție sau frază acționează ca un balsam vindecător, deoarece oferă o putere care vine din interior și în același timp acționează asupra mentalului cititorului, aducându-l într-o stare de introspecție la adresa vieții, vai, atât de trecătoare, în care firul acestei călătorii duce inevitabil la un deznodământ pe care îl cunoaștem cu toții.

Frazele se adună într-un șuvoi cald, care denotă complexitatea propriilor simțăminte, au propria lor putere specială, exprimând cu acuratețe dragostea autoarei față de părinții care îi lipsesc atât de mult. Firul curgător al narațiunii, constituindu-se într-un fel de mesaj cifrat, dar de suflet al Mihaelei CD, este acela că, indiferent de inevitabilul pe care nu-l putem evita, noi, muritorii de rând rămași după moartea părinților noștri nu vom fi niciodată despărțiți  de aceștia prin actul pur fiziologic, însă da, vom suferi de durerea pierderii lor, dar vom rămâne uniți cu aceștia prin iubire veșnică, în aceiași măsură în care vom fi mângâiați de memoria, iubirea și frumoasele amintiri pe care noi le purtăm în inimă, mesajul transmis de autoare fiind deosebit de clar, dragostea nu se stinge, doar își modifică forma.

Ce versuri exprimă mai bine ideea că moartea nu reprezintă un moment de încetare a iubirii și de despărțire, ba dimpotrivă, decât următoarele versuri:“Lăsa-vom astă lume, dragi părinți,/ Vom veni în veșnicie să ne regăsim,/ Dar până la întâlnire curg fierbinți,/ Doruri, prin gânduri vă găsim”(Gânduri cu dor)

            Pentru Mihaela CD părinții săi au reprezentat un model de sacrificiu, o lecție de iubire, de  altruism, prin ei a învățat ce înseamnă puterea, răbdarea, dragostea adevărată, propriile-i rădăcini, toate fiind motive de recunoștiință, adevăruri de netăgăduit, valori esențiale  ale fundamentului care stă la baza personalității autoarei, recunoscătoare părinților săi.

Dorul, (unicul cuvânt românesc fără echivalent în orice altă limbă a lumii), pentru părinții, săi se revelează a fi mistuitor, însă moștenirea celor dragi rezistă prin dragostea împărtășită pentu aceștia.’’Chiar dacă am îmbătrânit,/ În suflet de copil îmi cântă,/Te caut, tată, trunchi rănit,/Îți caut râsul ce mă-ncântă/ Am să te port în suflet strâns,/ Oricât inima o să-mi bată, /Tu, zeul meu cu chipul stins,/ Că dorul m-arde, dragă tată” (Mă arde dorul, dragă tată )

“Gingășia florilor și-a razelor de lună,/Pictate ți-s măicuță în ochișori,/Privești senină poze, ca o zână bună, /Și resemnată cu un zâmbet în ochișori./Ți-e dorul ostenit în a ta firavă ființă,/Și-ți plâng amorțite regrete în simțiri,/ Căci neputința azi triumfă-n biruință,/De dorul vremilor ce pierd în sclipiri“  (Al măicuței dor)

Supusă inefabilului legilor implacabile ale Zeului Cronos, Mihaela CD este conștientă de faptul că doar timpul este singurul lucru care curge inevitabil, indiferent  de ceea ce facem noi, fiecare grăunte de nisip din clepsidra acestuia având rezonanța barocă a unei note muzicale emise de orga unei catedrale, care ne aduce cu o secundă mai aproape de inevitabil, de momentul în care clepsidra care măsoară viața noastră pământească va fi întoarsă de Creator, marcând începutul unei noi călătorii, într-o nouă dimensiune, cea veșnică, deoarece timpul are o singură direcție, înainte, fiind exclusă orice revenire la “ eterna reîntoarcere a clipelor”.(Nietzsche).

“ Ce-i clipa?/ Este infinitul,/Momentul între viață si vecie,/Ce schimbă tot…ce-a fost, ce va să vie…/Ce-i clipa ?/Este doar o linie,/Ce-n minte noi o tragem virtual,/Între ce-am fost si ce-a rămas din noi,/ Un nume pe-o hârtie cazual”(Ce-i clipa?)

Cioran spunea că “ne naștem toți cu un bilet doar dus. Unii îl mototolesc în buzunar și uita  de el. Alții îl citesc zilnic“, iar Mihaela CD face parte din cea de-a doua categorie, fiind preocupată de inefabilul trecerii timpului și a vieții. Din nefericire timpul este hoțul care nu lasă urme la intrare, nu sparge ușa, dar ne surprinde pe toți nepregătiți, iar într-o zi, când ne privim în oglindă, observăm că suntem mai bătrâni cu 10 ani. Iar timpul, nu poate fi chemat pentru a fi învinovățit pentru acest lucru.

Noi, oamenii, suntem lumânări aprinse la ambele capete, arzând pentru a lumina, iar cu cât lumina este mai puternică, cu atât ceara se termină mai repede. Mare parte din aceste adevăruri sunt surprinse de către Mihaela CD în manuscrisul său, creându-ne un nou déjà vu al vieții față de pattern-ul pe care ni l-am format despre acest subiect filozofic încă din fragedă pruncie. Astfel, autoarea adaugă inexorabilului vieții noi valențe, creându-ne percepția că viața este o piesă de teatru pe care o jucăm doar o singură dată cu casa plină, iar indiferent de replicile inspirate sau neispirate pe care le pronunțăm, cortina va cădea până la urmă, în timp ce luminile scenei se sting definitiv, această realitate tristă predispunându-ne la o profundă meditație.Versurile următoare sta-vor mărturie viziunii autoarei despre acest subiect sensibil : “ Roata vieții se-nvârtește, /Și n-ai cum s-o oprești./Ce rapid se învârtește,/De-ai putea s-o –ncetinești/ Timpul zboară, anii trec,/Azi ești tânăr și hoinar,/Iar clipele fug, se întrec,/Mâine ești deja pensionar./De-ai putea să alegi tu,/Să rămâi mereu tinerel,/Tinerețea-i un real atu /Dar atunci nu ști de el“ (Roata vieții se-nvârtește)

 « Furtunile sufletului” este o carte în primul rând despre iubire, oameni și viață. Punctul forte al lucrării este alegerea simbolurilor care facilitează înțelegerea mesajului. Perspectiva autoarei sugerează, conceptualizând posibilele alternative constructive, utilizarea întregii game cromatice  de culori și sentimente, trăiri și vise ale caracterului și naturii umane. Din acest punct de vedere  lucrarea este relevantă, provocând cititorii să reflecteze asupra adevăratelor teme de preocupare pentru omenire, cum ar fi  iubirea, viața și moartea, care sunt principalele repere ale noastre pe parcursul vieții pământești.

Mihaela CD dovedește o profundă cunoaștere a naturii umane, împletind cu finețe chirurgicală luminile și umbrele sufletului omenesc, arătând cum iubirea dar și durerea își trag seva din aceeași rădăcină. Astfel, « nodurile » regretului după părinții trecuți la Ceruri, dorul după aceștia, panseurile despre inexorabilitatea vieții și regretul tinereții apuse țes o pânză în care fiecare cititor își recunoaște propria inimă.

Traumele sufletului și ale spiritului care constituie esența versurilor Mihaelei CD sunt împletite cu măștile sociale pe care le purtăm zilnic, dezvăluind mecanismele prin care ne autoamăgim pentru a putea supraviețui în urma unor dureri devastatoare la care ne supune viața. Povești de viață aparent banale însă relevante, sunt împletite cu adevăruri care dor, reamintindu-ne atât că nu moartea este grea ci faptul că viața ne trece printre degete în timp ce noi căutăm cheile fericirii, dar mai ales cât suntem de fragili în fața inevitabilului. Însă neglijăm faptul că tocmai în crăpăturile acestei fragilități se strecoară lumina care ne face oameni.

Stilul acestei cărți e dezbrăcat de ornamente și plin de adevăr. Versul curge domol, ca o lumânare aprinsă în dreptul unei fotografii vechi, fără să pâlpâie tare, dar încălzind toată pagina. Versul nu țipă durerea, doar o șoptește, multe dintre poeme fiind o cameră cu ușa întredeschisă spre copilărie, astfel trecutul și prezentul se țin de mână pe aceiași pagină, deoarece părinții Mihaelei CD au trecut din viața de zi cu zi în sufletul acesteia.

Astfel, “Furtunile sufletului” este o carte-rugăciune și în același timp o scrisoare netrimisă, unde lacrima și zâmbetul amar, de dor, stau la aceeași masă, iar acest lucru nu închide rana din suflet, doar o ține curată....Cartea este o poveste adevărată, stilul său amintindu-ne de o amforă ciobită care devine valoroasă, transformându-se într-o relicvă. Autoarea nu caută cuvinte, aceasta le găsește în sertarele memoriei. Ritmul imită respirația dorului după părinții acesteia, versuri scurte, atunci  când lipsește aerul alternând cu strofe mai lungi, când amintirea inundă. Iar....tăcerea dintre versuri...acolo, părinții ei îi răspund....

Ce veți găsi în această carte nu este o poezia cu metafore complicate, aceasta fiind doar o carte adevărată cu poezii de calitate, al cărei scop este  acela de a-i provoca amintiri cititorului și nu durere. Mihaela CD a creat o carte de poezii scrisă cu discreția unei rugăciuni.Versul este măsurat, lipsit de artificii, încărcat de intensitatea amintirii. Autoarea nu dramatizează pierderea ci o mărturisește. Trecutul și prezentul se suprapun firesc, iar tăcerea dintre poeme devine spațiu de reculegere. Este o carte despre sentimentul absenței celor dragi, dar mai ales despre greutatea de-a o purta cu demnitate. Nu este o carte despre moarte ci este o carte despre ce rămâne în suflet după plecarea părinților iubiți, fiecare vers fiind  o încercare reușită de a ține doliu în suflet cu demnitate.

Mihaela CD a scris o carte ca o îmbrățișare întârziată, în care poezia nu doare ci alină. Cu vorbe simple și imagini luate din “bucătăria” copilăriei, Mihaela transformă dorul în recunoștință. Părinții nu mai sunt, dar aceștia sunt peste tot. Dacă ați pierdut pe cineva drag, această carte o să vă țină de mână, nu apasă pe rană ci pune un pansament cald. Autoarea ne arată că doliul nu e doar plâns ci și mulțumire, este zîmbet printre lacrimi, citiți cartea și....vorbiți-le în gând părinților...vă vor auzi......

Vă invit să citiți “Furtunile sufletului”. Este genul de carte care nu cere aplauze ci reculegere. “Gustați” din ea încet, are gust de-acasă. Această carte nu este despre despărțire ci despre reîntîlnire, despre cum amintirea părinților nu se stinge ci devine amintire în noi. Deschide-o când ți-e dor, închide-o când dorul s-a făcut blând, este o carte despre toți cei care au fost iubiți de către o mamă și de către un tată care nu mai sunt, sau despre cei  care sunt iubiți de părinții aflați încă aproape sau departe de noi, pe acest pământ, ca un memento a ce va fi odată și odată, după ce ei vor pleca de lângă noi. Pentru că, după ce părinții pleacă, casa devine amintire, iar această carte redeschide ușa, intră și vei vedea că masa este pusă pentru toți, nimeni nu lipsește când inima ține minte.

Dar părinții nu pleacă de tot. Aceștia se mută în felul nostru de-a frământa pâinea, în răbdarea cu care ne ascultăm semenii, în palma pusă pe creștetul copiilor noștri.

Să citim această carte pentru a afla cât din ei... a mai rămas în noi.

 

Conf. Univ. Dr Marius Miclea

 

La porțile sufletului

Mihaela CD a fost întotdeauna preocupată în operele sale de marile adevăruri existențiale , de marile teme și motive întâlnite frecvent atât în literatura română, cât și în literatura universală .

    Poezia Mihaelei CD dezvăluie căldura și sensibilitatea sufletului, dorul de părinți și de persoanele dragi, triumful vieții,iubirea- febra sufletului, trecerea ireversibilă a timpului, îndemnul de a merge mai departe, chiar dacă viața nu este întotdeauna așa cum ne-am dori, iubirea față de Dumnezeu, dialogul  cu ființa divină , rolul și responsabilitatea poetului în viață, în societate.

    Mihaela CD ne oferă în dar, nouă , cititorilor, nu numai versuri , dar și în proză, eseuri motivaționale, aforisme, adevărate lecții de viață lăsate posterității , adevăruri și sentințe , cercetând natura umană , profunzimea sentimentelor și subtilitatea vieții, într-o simfonie a gândurilor , a sufletului pur, sensibil.

    Sunt slove încărcate de simboluri, îmbrăcate în strai divin, slove ce mângâie sufletele, luminează existența .

    Lumea Mihaelei CD este o lume complexă și binecuvântată , o lume invadată de frumos , de sublim, dar, trebuie să recunoaștem că în viața noastră , uneori, bucuria este înlocuită de tristețe . Totul este efemer în existența noastră , nimic nu este nemuritor. De aceea, trebuie să trăim cu intensitate fiecare clipă : motivul carpe diem!

    Pe măsură ce înaintăm în vârstă , rămânem doar cu amintirile. Trecem prin bune și rele- este o lege nescrisă a existenței . 

    Mihaela CD descrie în operele sale miracolul , misterul vieții și al morții .

    Cartea „Furtunile sufletului"demonstrează că poeta trăiește cu intensitate fiecare moment al existenței , trăiește plenar viața , dar descrie sentimentul morții ca fiind o continuare a vieții .

    Dorul poetei în urma pierderii părinților este incomensurabil ,„suspină înghețat în rătăciri ", iar amintirile „hărțuite -n piept"lăcrimează și ele; nici „fericirea n-are gust", iar „războiul se-ncinge la porțile sufletului".

    Apreciem cu adevărat tot ce am trăit cândva , atunci când cei dragi se sting, pleacă de lângă noi, iar locul rămas gol nu poate fi umplut vreodată . Și cerul plânge de atâta tristețe , norii grei „rămân în suflet", iar noi descoperim că „suntem mai săraci cu o clipă".

    Natura este în strânsă concordanță cu sufletul trist, nemângâiat al poetei : frunza este ruginie, toamna „tristă pleacă -n pripă", iar poemele „ne plouă în suflet"„cu gust de noroi și de ploi":

    „Și picură timp peste toate

      Cu ceară de-un ton ruginiu

      Să lupte natura nu poate

      Că-i timpul trecut și -i târziu ".

    Se spune că cei dragi nu mor niciodată , ci trăiesc prin noi, pentru că îi purtăm în suflet în fiecare clipă, cu fiecare respirație .

    Omul se naște cu setea de frumos și cu frica de infern, de moarte, de risipire.

    Așa cum afirma poetul Mihai Eminescu, indiferent de statutul social al fiecăruia , toți suntem egali în fața morții, în fața eternității:

    „Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții ,

      Deopotrivă -i stăpânește raza ta și geniul morții".

     Ne întrebăm adesea ce este viața pentru fiecare dintre noi, dar nu găsim întotdeauna răspunsul potrivit. Poeta Mihaela CD a găsit răspunsul la această întrebare într-o manieră inedită, unică.

    Pentru Mihaela CD viața nu este decât „BINECUVÂNTARE  ȘI CHIN", ascultând „FOCUL DIN NOI", chiar dacă „UNEORI ELEFANȚII ZBOARĂ", în „PAȘI DE CATIFEA", într-un „DIALOG PESTE OCEAN".

    Mihaela CD ne îndeamnă să iubim în fiecare moment : „IUBEȘTE -MĂ ÎN FIECARE ANOTIMP", „PRIN OCHII MEI", „LA CASA DE NEBUNI" și niciodată să nu uiți că sunt „NĂSCUT PENTRU A FI ALTCINEVA", „PRIN ROUA GÂNDURILOR ", „MĂSURÂND CLIPA", într-o „ÎNDUMNEZEIRE " „GREU DE ATINS", întotdeauna „CU SUFLETUL ÎN PALMĂ ".

    Poeta rămâne „FEMEIA CARE A UITAT SĂ MAI PLÂNGĂ", așteptând „RE-COLORAREA CUVINTELOR", "DORUL CUVINTELOR", punând „ÎNTREBĂRI PENTRU MAI TÂRZIU ", „ÎN NUMELE DREPTĂȚII ", într-o „SIMFONIE A GÂNDURILOR ", dăruind „PETALE LITERARE" într-o "VIAȚĂ VIOLETĂ" cu „SUFLET DE FEMEIE", ascultând necontenit „FURTUNILE SUFLETULUI", „PUTEREA IUBIRII", rămânând veșnic „SPIOANA GÂNDURILOR ".

    Astfel poate fi definită poeta Mihaela CD, o poetă a sufletului, a sensibilității creatoare.

 

 

                            Violeta Bobocea,

                                 Membru Liga Scriitorilor,

                                 Membru Societatea Scriitorilor Români,

                                 Membru UZPR

 

Doliul sufletului, între suferință, acceptare și uitare

Motto:

‘’Și-ai să mă uiți că prea departe și prea pentru mult timp pornești,
Și-am să te uit, că și uitarea e scrisă-n legile-omenești…’’    ( Ion Minulescu)

 

În marea lui mărinimie, dorind să creeze Omul desăvârșit, Creatorul a combinat într-o singură ființă, forța și rezistența împreună cu emoția și fragilitatea. Numai El știe cum a reușit să ne facă atât de puternici, rezistenți, muncitori, luptători și totuși atât de sensibili și-atât de firavi la durerile sufletești!

 Căci, oricât am fi de puternici, chiar dacă  reușim să supraviețuim unor șocuri și traume majore, totuși, în fața morții suntem slabi și neputincioși. Dispariția inopinată a celor din jurul nostru provoacă suferință și durere. Așa am fost creați, ne naștem și trăim, iar apoi plătim cu moartea. ‘’Prețul integral al vieții, e moartea”. (Garabet Ibrăileanu)

Moartea fizică a corpului omenesc, este ireversibilă și reprezintă sfârșitul călătoriei noastre pe pământ, punctul terminus, unde se produce ruptura dintre lumea pământeană și eternitate. Căci ‘’Nu murim decât o singură dată, și pentru multă vreme’’. (Moliere) Acela este momentul în care sufletul se desprinde de trup. Corpul se întoarce în țărâna din care a fost creat iar sufletul se va întoarce la sursa celestă.

La despărțirea finală, sufletele îndoliate ale celor rămași sunt zdruncinate de suferință și tristețe. Deși ni se spune încă de la naștere că suntem muritori și că toți vom muri la un moment dat, tot nu putem să acceptăm dispariția definitivă, atunci când suntem puși în fața morții. De ce nu putem accepta moartea, deși știm, teoretic, că ea face parte din condiția noastră?!

Omul este o creație divină iar dacă recunoaștem acest lucru trebuie să adoptăm și conceptul vieții veșnice, numai așa am putea accepta moartea pământeană. Neînțelegerea rolului nostru pe pământ, în sensul pe care ni l-a dat Creatorul, precum și îndepărtarea de planul spiritual, îngreunează  acceptarea morții.

Omul a fost zămislit din iubire, cu scopul de a împărți iubire pe pământ. Acest sentiment de sorginte divină este un liant extrem de puternic care oferă trăinicie și cimentează legăturile sufletești. Conexiunile de apartenență sufletească care se creează între oameni  pe parcursul vieții nu  sunt niște contracte cu termene de expirare, nu pot fi terminate sau încheiate instantaneu, de aceea este  atât de multă durere și chin la un deces, de aceea iubirea continuă să existe chiar și dincolo de moarte. Niciodată nu va exista un moment potrivit și nu vom fi pregătiți să ne despărțim de un părinte, copil, frate sau partener de viață.

Dacă la momentul sosirii pe lume a unui copil avem la dispoziție 9 luni ca să ne pregătim, să ne adaptăm și să-l așteptăm, în cazul plecării din această lume lucrurile stau total diferit. Moartea vine pe nepregătite, nu există o dată fixă și nici o ordine stabilită, nu știm care dintre noi vom pleca primii și nici cât timp mai avem de trăit. Venim aliniați și plecăm dezordonat. Moartea este o surpriză!  Din cauza acestei caracteristici, a acestui factor-surpriză, plecarea definitivă a celor dragi este de cele mai multe ori bruscă și neașteptată creând un șoc puternic. Pe lângă suferință  pot să apară sentimentul de furie, de abandon, de nedreptate sau de neacceptare a realității.

În fața dispariției fulgerătoare, a persoanelor apropiate, fie că vorbim de un infarct sau de un accident, șocul este atât de năprasnic încât conștiința se fracturează. Nu mai există pregătire, nu mai există trecere lentă de la prezență la absență. Totul se rupe violent iar mintea, incapabilă să integreze acest gol, refuză, într-un mod aproape instinctiv, realitatea. De aceea, chiar și atunci când vedem trupul neînsuflețit, o parte din noi continuă să nege evidența. Parcă mai așteptăm pașii pe hol, ne întoarcem involuntar spre ușă, ne imaginăm zâmbetul... Nu este vorba de o iluzie în sensul obișnuit al cuvântului, ci despre o formă de rezistență a iubirii împotriva neantului. Iubirea nu acceptă dispariția; ea nu cunoaște conceptul de final.

Poate pentru că omul nu este construit doar pentru a trăi în timpul prezent, ci și pentru a tinde spre eternitate. În noi sălășluiește o intuiție profundă a nemuririi, nu neapărat ca certitudine rațională, ci ca presimțire. De aceea, moartea nu este resimțită doar ca o despărțire, ci ca o nedreptate ontologică, ca o ruptură împotriva firii noastre celei mai adânci.

Când pierderea devine personală, toate explicațiile teoretice se prăbușesc. Filosofia, religia, ideile despre destin sau efemeritate devin insuficiente. Suferința nu mai este o noțiune ci este o experiență totală, care invadează gândul și trupul. În acel moment, omul nu mai „înțelege” moartea, ci o resimte ca pe ceva imposibil de acceptat.

Se spune adesea că timpul vindecă orice rană, căci „Tristețea zboară pe aripile timpului”.(Jean de La Fontaine) Dar poate că timpul nu neapărat vindecă, ci  mai degrabă  ne învață ceva! Timpul nu șterge durerea, ci o transformă în altceva. Nu ne eliberează de absență, ci ne obișnuiește cu ea. Este o diferență esențială, între  cele  două moduri în care  putem să alegem să privim lucrurile!

Se mai spune că după un timp intervine uitarea...că Dumnezeu ne-a creat intenționat așa, ca să uităm...putem însă cu adevărat să uităm?

Uitarea, deși considerată în general drept o slăbiciune temporară sau în unele cazuri chiar o boală gravă care indică o deteriorare semnificativă a memoriei, este în fapt un instrument subtil și foarte util de supraviețuire, integrat în sistemul de apărare al organismului uman. Interesant este faptul că uitarea nu ne-a fost dată pe post de ’’radieră’’, pentru a șterge imediat ceea ce este neplăcut sau ceea ce ne creează o stare de inconfort, nevoie sau  supărare; ci ne-a fost dată pentru a face mai ușor-suportabilă acea amintire, experiență, întâmplare, care altfel ar fi imposibil de răbdat la infinit.

În țesătura fragilă a ființei umane, uitarea lucrează mână în mână cu timpul, asemeni unei tăceri binevoitoare care nu neagă durerea, dar o estompează treptat, o îndepărtează de la marginea tăioasă a conștiinței, lăsându-ne răgazul de a respira, și de a ne continua viața.

Însăși construcția creierului uman este un paradox în sine: în același timp omul are o capacitate extraordinară de memorie, profundă, dar și de uitare, salvatoare. „Memoria își amintește chiar și de uitare”(Octavian Paler).

Suferințele, supărările și rănile vieții se decolorează progresiv nu pentru că ar dispărea cu adevărat, ci pentru că sufletul învață să le așeze într-un spațiu mai îndepărtat, mai puțin dureros. Practic, uităm pentru a putea merge mai departe. Dacă am păstra intactă fiecare greutate, fiecare pierdere, fiecare dezamăgire, acestea ar deveni o povară imposibil de dus. Unele  evenimente sau experiențe negative trăite creează șocuri puternice, lăsând traume greu de vindecat sau de uitat.

Timpul joacă un rol esențial în procesul de uitare fiind considerat un factor benefic atât în vindecarea fizică cat și în vindecarea psihică și emoțională. Dar, cu toate că odată cu trecerea timpului putem să uităm sau să estompăm unele întâmplări, locuri, evenimente negative, lovituri sau supărări de tot felul, totuși, nu putem uita totul. Există o limită a uitării, un teritoriu în care uitarea nu mai are putere și anume, moartea celor dragi. Rămânem cu tristețea, cu regretul și nu putem să îi uităm pe cei dragi nouă, până la sfârșitul vieții noastre.

„Nu e adevărat că pe unii i-ai uitat! Doar că te-ai obișnuit cu absența lor” (Fabio Volo).

Într-adevăr, nu uităm cu adevărat pe cei pe care i-am iubit. Nu uităm nici pierderea lor. Ceea ce se schimbă este raportul nostru cu durerea. Ea nu mai este o rană deschisă, sângerândă, ci devine o cicatrice invizibilă, profundă, uneori dureroasă la atingere, dar integrată în structura noastră interioară. Ne obișnuim să trăim cu absența. Învățăm să vorbim despre ei fără să ne prăbușim. Învățăm să zâmbim amintindu-ne. Dar, undeva, în straturile cele mai adânci ale sufletului, rămâne o așteptare tăcută, irațională, dar imposibil de alungat, aceea că, într-o zi, îi vom revedea în lumea de dincolo.

Poate că doliul sufletului nu este o slăbiciune, ci cea mai pură formă de umanitate. Pentru că omul nu este doar o ființă care uită pentru a trăi, ci și o ființă care refuză să uite pentru a iubi.

 

Mihaela CD

Să salvăm lumea în care trăim!

 

  

O pledoarie pentru valori, demnitate și lumină interioară

 

„Frumosul va salva lumea.” – Feodor Dostoievski

 

Deși ne aflăm într-o epocă a tehnologiei, în care omenirea pare să înainteze spectaculos din punct de vedere tehnologic, lumea sărăcește profund în plan spiritual. Trăim într-un timp al vitezei excesive, al imaginii agresive, al senzaționalului ieftin și al unei libertăți înțelese greșit. Azi nu mai există în niciun domeniu acea responsabilitate morală, totul pare a fi permis în numele libertății și al modernismului, ajungându-se până la abolirea oricăror limite.

În acest peisaj atât de tulbure, sufletul omului contemporan este tot mai obosit, tot mai neliniștit și mai dezrădăcinat. Acum, mai mult decât oricând, lumea are nevoie de o salvare prin întoarcere la frumos, la valorile morale și creștine, la familie, bun gust, eleganță și armonie.

Când spun ‘’frumos’’  mă refer la frumosul autentic, profund. Nu mă refer nici  la frumosul superficial sau artificial și nici la luxul ostentativ. Frumosul adevărat este expresia ordinii interioare. El se naște din echilibru, din măsură, din respect față de sine și față de ceilalți. Civilizațiile mari ale lumii au înțeles că arta, muzica, literatura și moda nu trebuie să șocheze ci să surprindă plăcut, să înalțe sufletul. Cultura autentică a fost dintotdeauna o scară către lumină, nu o coborâre în vulgaritate și degradare.

Astăzi însă, asistăm adesea la o inversare a valorilor, care doare, zgârie și supără! În numele originalității absolute, al revoltei fără sens sau al unei pseudo-libertăți artistice, multe forme de expresie culturală par să cultive deliberat grotescul, urâtul și agresivitatea.

Observăm  adesea în modă, cum eleganța feminină, rafinamentul discret și noblețea vestimentației sunt adesea înlocuite de niște excentricități șocante, de haine sfâșiate intenționat sau de simboluri întunecate promovând o estetică a dezordinii și provocării. Moda, care odinioară exprima grație, feminitate și stil, a ajuns astăzi o formă de contestare violentă a armoniei.

Și aici nu vorbim despre clasicism, despre condamnarea modernității sau despre refuzul schimbării. Arta și moda trebuie să evolueze, însă evoluția lor trebuie să fie autentică nu prin distrugerea reperelor morale și estetice. Astăzi provocarea  a devenit  un scop în sine, vulgaritatea este confundată cu libertatea artistică, iar șocul pe care îl produce este ridicat la rang de valoare supremă. Astfel, cultura încetează să mai hrănească sufletul ci din contră, începe să îl tulbure, să îl zgârie.

Și în artele vizuale ca și în modă, observăm aceeași criză de sens. În trecut, pictura și sculptura încercau să surprindă frumusețea lumii, drama condiției umane, misterul divin sau noblețea spiritului. Marile capodopere nu erau doar obiecte estetice, ci ferestre către profunzimea sufletului și a gândirii. Astăzi, s-a ajuns ca orice formă de dezordine, orice manifestare șocantă sau lipsită de sens  sa fie declarată „artă”, iar publicului i se cere să accepte fără discernământ orice experiment vizual, chiar dacă acesta provoacă disconfort, neliniște sau repulsie. Eu înțeleg că arta autentică nu trebuie să fie neapărat comodă, dar nici nu poate deveni o glorificare permanentă a haosului, a urii sau a degradării. Menirea ei primordială rămâne aceea de a deschide sufletul către reflecție, sensibilitate și adevăr. Când arta pierde legătura cu binele și cu frumusețea, ea riscă să devină doar un zgomot banal.

În muzică și divertisment, fenomenul este la fel de vizibil. Din dorința de a atrage atenția cu orice preț, asistăm uneori la niște spectacole  demne de filmele horror,  care recurg la imagini întunecate, la estetici agresive, la simboluri controversate și sataniste sau la niște  puneri în scenă care șochează deliberat publicul.

Limbajul violent, sexualizarea excesivă, glorificarea drogurilor, a urii sau a agresivității devin teme recurente în multe produse culturale destinate tinerilor. Există cântece care încurajează violența,  banalizează degradarea umană și transformă vulgaritatea în normă.

Nu suntem puțini cei care am observat și am simțit existența unui interes puternic spre promovarea satanismului, chiar la  anumite evenimente culturale internaționale recente, fie spectacole muzicale, fie ceremonii publice, sau jocuri sportive, unde s-a depășit granița dintre libertatea artistică și ofensarea spirituală și religioasă. În multe cazuri, simbolurile sacre au fost batjocorite, fiind reinterpretate într-o manieră lipsită de respect, provocând reacții puternice din partea publicului.

Aceste controverse arată că omul contemporan încă mai simte nevoia de sacru, de respect și de limite morale, chiar într-o lume concentrată să glorifice permanent, la orice pas, nefirescul.

Dar cea mai mare pierdere nu este degradarea gustului artistic, ci slăbirea familiei și a valorilor fundamentale. Familia reprezintă primul spațiu al iubirii autentice, al educației morale și al echilibrului sufletesc. În familie învățăm respectul, răbdarea, compasiunea și credința. Atunci când familia este ridiculizată, ironizată sau marginalizată, întreaga societate începe să se destrame din interior.

Valorile creștine au stat timp de secole la baza civilizației europene: iubirea aproapelui, iertarea, modestia, respectul față de viață, demnitatea umană și responsabilitatea morală. Aceste valori nu au fost  considerate obstacole pentru progres, ci au fost considerate temelii ale culturii și ale umanismului autentic, secole de-a rândul.

Trebuie să  conștientizăm că o societate care își pierde reperele spirituale riscă să transforme libertatea într-o junglă morală în care orice este permis și nimic nu mai este sacru.

Întoarcerea la valori nu înseamnă fanatism, intoleranță sau respingerea celor diferiți. Înseamnă redescoperirea echilibrului, educație estetică, decență, discernământ și responsabilitate culturală. Înseamnă să ne întrebăm nu doar dacă un lucru este nou sau spectaculos, ci dacă el zidește sufletul sau îl degradează.

Copiii și tinerii de astăzi cresc într-un univers dominat de imagini agresive și stimuli permanenți. Dacă nu le oferim repere solide, frumusețe, lectură, muzică valoroasă, credință și modele morale, ei vor învăța să considere vulgaritatea drept normalitate.

De aceea, responsabilitatea noastră, a părinților, profesorilor, artiștilor, scriitorilor și promotorilor culturali este uriașă.

Astăzi, lumea nu are nevoie doar de tehnologie avansată și de spectacole grandioase,  ci și de oameni mai buni și de conștiințe treze. Tinerilor nu trebuie să le inoculăm o libertate fără limite, ci o libertate luminată de adevăr și iubire.

Salvarea umanității nu va veni din zgomotul marilor scene, ci din reîntoarcerea discretă la ceea ce este esențial: o familie unită, o carte bună, o pictură care inspiră pace, o melodie care mângâie sufletul, o femeie elegantă prin demnitate și modestie, un bărbat definit prin caracter și demnitate, o biserică în care omul își regăsește liniștea.

Civilizațiile nu mor atunci când sărăcesc material, ci atunci când își pierd sufletul. Iar sufletul unei lumi se păstrează prin adevăr, prin credință, prin frumusețe și prin respectul față de ceea ce este sacru.

Întoarcerea la frumos  este o necesitate spirituală nu este o nostalgie sterilă! Este singura cale prin care omul modern  mai poate ieși din haosul gălăgios al unei epoci care confundă adesea libertatea cu dezordinea și expresia artistică cu provocarea permanentă.

Adevărata artă nu umilește omul, ci îl înalță. Adevărata libertate nu distruge valorile, ci le protejează. Iar adevărata modernitate nu înseamnă abandonarea rădăcinilor, ci capacitatea de a merge înainte fără a pierde lumina care ne-a definit ca oameni.

În cele din urmă, întrebarea fundamentală rămâne aceasta: Ce fel de lume vrem noi să lăsăm copiilor noștri? Una dominată de țipete, cinism și vulgaritate sau una în care frumusețea, credința, iubirea și demnitatea să poată încă respira?

Răspunsul nu aparține doar artiștilor sau liderilor culturali, ci aparține fiecăruia dintre noi, prin alegerile pe care le facem zilnic, prin ceea ce admirăm, promovăm și lăsăm să intre în sufletul nostru.

Iar primul pas spre vindecare este chiar acesta: să avem din nou curajul de a iubi frumosul.

Mihaela CD

TWUC, LSR, WPAC