Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2021

 Preacuviosului cin monahal, 

Preacucernicului cler şi Preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române, 

Har, pace și bucurie de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi, părinteşti binecuvântări! 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Preacuvioase maici, Iubiţi credincioşi şi credincioase, 

Dăm slavă lui Dumnezeu Cel în Treime închinat, pentru că, în pofida tuturor încercărilor și ispitelor prin care a trecut și trece umanitatea întreagă, ne-a învrednicit și în acest an să pășim pe calea pocăinței, începând „călătoria virtuţilor [...] încingându-ne cu nevoinţa cea bună a postului”1, pentru „a vedea preacinstitele Pătimiri ale lui Hristos Dumnezeu şi Sfintele Paşti, duhovniceşte bucurându-ne”.

2. Duminica de astăzi, numită a Ortodoxiei, prim popas în călătoria duhovnicească a Marelui Post, a fost instituită de Sfântul Patriarh Metodie al Constantinopolului, în urma Sinodului local de la Constantinopol din 1 Triodul, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p. 110. 2 Triodul, p. 111. 1 11 martie 843, care a consfințit oficial proclamarea definitivă a cinstirii sfintelor icoane

3. Această proclamare dogmatică vine însă în urma unei crize îndelungate, întinsă de-a lungul secolelor al VIII-lea și al IX-lea. Ea s-a manifestat prin lupta împotriva icoanelor și a cinstitorilor lor, fiind numită, din această cauză, criza iconoclastă sau iconoclasm. Tulburările generate de criza iconoclastă s-au manifestat pe parcursul a două perioade, marcate de multe prigoane ale împăraților bizantini împotriva icoanelor, dar și de o puternică rezistență prin străluciți teologi și oameni sfinți, apărători și cinstitori ai sfintelor icoane. Aceștia din urmă, luminați de Duhul Sfânt, au descoperit tuturor valoarea teologică, liturgică și catehetică a icoanei în viața Bisericii și a creștinului care cultivă comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Lui. În prima perioadă a războiului contra icoanelor (730-787), remarcăm între apărătorii Ortodoxiei pe Sfântul Patriarh Gherman I al Constantinopolului (715-730) și pe Sfântul Ioan Damaschin (675-749). Cel dintâi a dat prima mărturie a Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, afirmând că tradiția reprezentării în icoană a Domnului Iisus Hristos decurge din teofania Sa văzută, adică din întruparea, viața în trup, pătimirile și moartea Sa mântuitoare.

4. La rândul său, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a reușit să rezume admirabil învățătura ortodoxă despre icoane, prin cele trei tratate ale sale despre icoane. În acest sens, el spune: În vremurile dinainte, Dumnezeu, fără trup sau formă, nu putea fi înfăţişat în niciun chip (în icoană). Dar astăzi, deoarece Dumnezeu S-a arătat în trup şi a trăit printre oameni, eu pot înfăţişa ceea ce este văzut în Dumnezeu. Eu nu cinstesc materia, ci Îl cinstesc pe Creatorul materiei, Care S-a făcut materie 3 În ziua de 11 martie se face pomenirea Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, mare apărător al Ortodoxiei împotriva ereziei monotelite. 

4 John MEyEnDORff, Teologia Bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 64. 2 pentru mine, Care a luat asupră-Și viaţa în trup şi Care, prin materie, a săvârşit mântuirea mea

5. Prima perioadă iconoclastă se încheie cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la niceea, din anul 787, inițiat de Sfânta Împărăteasă Irina, în cadrul căruia a fost exprimată precis distincția clară și neechivocă dintre venerarea sau cinstirea relativă a icoanei și adorarea care se cuvine numai lui Dumnezeu. Cea de-a doua perioadă iconoclastă a izbucnit sub domnia secularizantă a împăratului iconoclast Leon al V-lea Armeanul (813-820) și a durat până în anul 843. Însă Dumnezeu a rânduit și acum oameni minunați, sfinți, precum Sfântul Cuvios Teodor Studitul (759-826) și Sfântul Patriarh Nichifor Mărturisitorul al Constantinopolului (806-828). Sfântul Cuvios Teodor Studitul justifică practica zugrăvirii icoanei Domnului Iisus Hristos pe temeiul întrupării fiului veșnic al lui Dumnezeu. Astfel, icoana Domnului Hristos este nu doar chipul omului Iisus din nazaret, ci este chipul Ipostasului unic al fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, pentru mântuirea oamenilor. A doua perioadă a crizei iconoclaste se încheie în timpul Sfintei Împărătese Teodora.

6 și a Sfântului Patriarh Metodie al Constantinopolului, prin restabilirea cultului sfintelor icoane la Sinodul local întrunit la Constantinopol în anul 843. Acum se reafirmă hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic de la niceea din anul 787 și se condamnă definitiv iconoclasmul dimpreună cu toate ereziile de până atunci. Datorită faptului că lucrările Sinodului din anul 843 s-au încheiat în sâmbăta dinaintea primei Duminici a Postului Mare (11 martie), documentul oficial, numit Synodiconul Ortodoxiei, a fost citit solemn în ziua următoare, în Duminica 5 Sf. IOAn DAMASCHIN, Cele trei tratate împotriva iconoclaştilor, trad. pr. Dumitru fecioru, EIBMO, București, 2016, pp. 65-66. 6 În insula Kerkyra (Corfu), cunoscut loc de pelerinaj datorită prezenței moaștelor Sfântului Ierarh Spiridon al Trimitundei Taumaturgul, mare apărător al dogmei Preasfintei Treimi la Sinodul I Ecumenic de la niceea (325), prin celebrul argument al cărămizii descompuse, prin rugăciunile Sfântului, în cele trei elemente constitutive, focul, pământul și apa, sfinte moaște așezate în biserica închinată Marelui făcător de minuni, în Catedrala mitropolitană din limanul insulei se află, spre închinare, în fața tâmplei Sfântului Altar, sfintele moaște întregi, neputrezite, ca și cele ale Sfântului Spiridon, ale Sfintei Împărătese Teodora, Apărătoare a Sfintei Ortodoxii. 3 întâi a Postului. De atunci s-a luat hotărârea ca în fiecare an, începând cu anul 843, în prima Duminică a Sfântului și Marelui Post, numită Duminica Ortodoxiei, să fie celebrat Triumful sau Biruinţa Ortodoxiei în întreaga lume ortodoxă. Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti, Cinstirea sfintelor icoane, așa cum a fost stabilită de Sfinții Părinți în Sfintele Sinoade, este un act de mărturisire a adevărului Întrupării fiului veșnic al lui Dumnezeu, un act de comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții Lui, dar și un îndemn la viață sfântă și la fapte ale iubirii milostive în orice loc și în orice vreme. Pentru mărturisirea credinței ortodoxe, suntem datori să ne curățim mintea, să ne despătimim și să săvârșim fapta cea bună și dreaptă, să ne înnoim și să ne luminăm cu virtuțile, luând aminte la cuvintele Sfântului Apostol Iacov: „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2, 17). În acest fel, înaintăm spre asemănarea cu Chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, la îndumnezeirea prin har, despre care Sfântul Grigorie de nyssa spune: „Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm”7. Prin sărbătoarea de astăzi, Duminica Ortodoxiei sau a Biruinţei Dreptei Credinţe, suntem chemați și noi să fim biruitori, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, asupra patimilor lăcomiei, trufiei sau mândriei din noi, care ne pândesc mereu, punând în locul acestora virtuțile smereniei și ale iubirii milostive față de oamenii din jurul nostru, pentru a redescoperi în ei chipul lui Hristos cel smerit. Dreptmăritori creştini, Anul 2021, proclamat de Sfântul Sinod drept Anul omagial al pastoraţiei românilor din afara României și Anul comemorativ al celor adormiţi în 

7 Sf. GRIGORIE DE NYSSA, Despre desăvârşire, către monahul Olimpiu, în Sf. GRIGORIE DE nySSA, Scrieri II, în coll. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, nr. 30 - seria veche, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 467-468. 4 Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor, oferă prilejul de a manifesta mai intens dragostea și dorul pentru frații români din afara granițelor țării, dar și ocazia de a arăta grija pentru cei trecuți din această viață. În acest context, reamintim că în anul 2021 se împlinesc 150 de ani de la Prima Serbare a Românilor de Pretutindeni, eveniment misionar și cultural care a avut loc în anul 1871 la Mănăstirea Putna, inițiat de poetul Mihai Eminescu și care s-a bucurat de participarea unor personalități precum scriitorul Ioan Slavici sau istoricul Alexandru D. Xenopol. Împlinirea unui secol și jumătate de la acest eveniment va fi marcată și în acest an la ctitoria Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, în ziua de 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, în scopul afirmării și consolidării unității românilor din țară și din afara granițelor și pentru întărirea legăturilor frățești, a comuniunii de iubire și a împreună lucrării spre binele comun al poporului român. Totodată, în vederea cultivării recunoștinței și a iubirii față de cei trecuți la Domnul, este datoria morală a fiecărui creștin ortodox de a pomeni la rugăciunea particulară, la Sfânta Liturghie și la celelalte sfinte slujbe pe cei care nu mai sunt printre noi, de a le cinsti memoria și de a ne aduce aminte de faptele lor bune, precum și de a îngriji și înfrumuseța mormintele lor, dar și monumentele eroilor români. De asemenea, potrivit tradiției statornicite de Biserica noastră, în Duminica Ortodoxiei se inițiază colecta pentru Fondul Central Misionar, prin care sunt ajutate în mod special comunităţile parohiale din ţară şi de peste hotare aflate în dificultate şi sunt susţinute activităţile socialfilantropice şi educaţionale prin care se păstrează identitatea spirituală şi culturală a creştinilor ortodocşi români. Dărnicia, deschiderea cu generozitate spre cei aflați în nevoi, reprezintă un chip luminos al vieții creștine, al unei persoane, al unei comunități și al unui neam întreg. De-a lungul istoriei, românul creștin ortodox a învățat că numai dăruind va dobândi, ceea ce l-a determinat ca din puținul lui să dăruiască și celor lipsiți, pentru ca și el să fie ajutat în momente de 5 6 grea încercare. Astfel, bunătatea și dărnicia de care au dat mereu dovadă strămoșii și părinții noștri a devenit pentru popor un prilej binecuvântat de a spori spiritual în credință și fapte bune, de a păstra o legătură puternică de frățietate cu românii aflați printre străini, dar și de a păstra numele de buni creştini, arătând că iubirea față de Dumnezeu se împletește frumos cu iubirea față de semeni. Avem convingerea și speranța că și în acest an veți răspunde cu dărnicie creștină chemării de ajutorare a celor aflați în nevoi, contribuind la continuarea lucrării misionare și social-filantropice a Bisericii, spre folosul credincioșilor ortodocși români de pretutindeni. Dorindu-vă să aveți parte de post binecuvântat, cu mult spor și folos duhovnicesc, vă îmbrățișăm cu binecuvântare sfântă: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). 

PreşedInTeLe SFânTuLuI SInod AL BISerICII orTodoxe roMâne † d AnIeL Arhiepiscopul Bucureștilor, Mitropolitul Munteniei și Dobrogei, Locțiitorul tronului Cezareei Capadociei și Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române † Teofan Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei † Laurenţiu Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului † Andrei Arhiepiscopul Vadului, feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului † Irineu Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei † Ioan Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului † Petru Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor 7 † Iosif Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale † Serafim Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centraleşi de nord † nicolae Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi † Teodosie Arhiepiscopul Tomisului † Calinic Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuților † Irineu Arhiepiscopul Alba Iuliei † Varsanufie Arhiepiscopul Râmnicului † Ioachim Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului † Calinic Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului † Ciprian Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei † Casian Arhiepiscopul Dunării de Jos † Timotei Arhiepiscopul Aradului † Ignatie Episcopul Huşilor † Lucian Episcopul Caransebeşului † Sofronie Episcopul Ortodox Român al Oradiei † Iustin Episcopul Ortodox Român al Maramureșului și Sătmarului † nicodim Episcopul Severinului şi Strehaiei † Antonie Episcopul de Bălți † Veniamin Episcopul Basarabiei de Sud † Vincenţiu Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor † Andrei Episcopul Covasnei şi Harghitei † Galaction Episcopul Alexandriei şi Teleormanului † Ambrozie Episcopul Giurgiului † nifon Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal 8 † Sebastian Episcopul Slatinei şi Romanaților † Visarion Episcopul Tulcii † Petroniu Episcopul Sălajului † Gurie Episcopul Devei şi Hunedoarei † daniil Episcopul Daciei felix † Siluan Episcopul Ortodox Român al Ungariei † Siluan Episcopul Ortodox Român al Italiei † Timotei Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei † Macarie Episcopul Ortodox Român al Europei de nord † Mihail Episcopul Ortodox Român al Australiei şi noii Zeelande † Ioan Casian Episcopul Ortodox Român al Canadei † Varlaam Ploieşteanul Episcop-vicar Patriarhal † Ieronim Sinaitul Episcop-vicar Patriarhal † Timotei Prahoveanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor † Ilarion Făgărăşanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului † Benedict Bistriţeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, feleacului şi Clujului † Paisie Lugojeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei † Marc nemţeanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale † Sofian Braşoveanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului † damaschin dorneanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților † emilian Crișanul Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului † Timotei Sătmăreanul Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului † Atanasie de Bogdania Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei † Teofil de Iberia Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române al Spaniei şi Portugaliei

Mitropolitul Andrei: Cuvânt de învățătură rostit în Ajunul Crăciunului – 24 decembrie 2020

 
†ANDREI

Din harul lui Dumnezeu

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului

Har, pace şi bucurie de la Domnul Hristos, Cel născut în iesle şi care aşteaptă  să-I dăruim inima noastră, iar de la noi binecuvântare

„Cine dă, lui îşi dă; cine face, lui îşi face”

„Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă”
(Matei 2, 11).

Iubiţi fraţi şi surori,

Crăciunul este sărbătoarea darurilor. Cei trei magi, veniţi din Răsărit, când au ajuns la Pruncul Iisus i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. Noi la Crăciun le facem daruri celor dragi, în special copiilor şi ele nu sunt valoroase doar ca utilitate, ci sunt valoroase prin mesajul pe care-l poartă.

În mod special mamele, din preaplinul lor de dragoste, doresc să le dăruiască copiilor tot ceea ce e mai bun şi frumos. Le dăruiesc tablete, laptopuri şi câte altele. Sau nu numai celor mici, ci şi copiilor mari, mama de la ţară le aduce toate bunătăţile. Vasile Militaru cu haru-i poetic, redă cuvintele mamei: „Mi-era dor de tine maică …/ Ţi‑am adus vreo zece ouă,/ Nişte unt, iar colea-n traistă/ Nişte nuci, vreo două sute …/ Şi cu ochii plini de lacrimi/ Prinde iar să mă sărute”[1].

Ce să zicem de bunica, care toată-i dăruire şi bunăvoinţă, care ne răsfaţă cu toate bunătăţile şi pe care Ştefan Octavian Iosif o aseamănă Duminicii preasfinte: „De câte ori priveam la ea,/ Cu dor mi-aduc aminte/ Sfiala ce mă cuprindea,/ Asemuind-o-n mintea mea/ Duminicii preasfinte …”[2].

În seara de Crăciun copiii colindă şi, bineînţeles, primesc daruri. Şi textul colindelor exprimă această realitate: „Scoală, gazdă, şi fă foc,/ Şi ne-aruncă câte-un coc,/ De-o fi cocu mititel,/ Pune-un cârnăcior pe el,/ Cât rotiţa plugului,/ Umple straiţa pruncului”[3].

Pe alocuri, de Crăciun, în atenţia credincioşilor sunt cei săraci, pentru că Domnul Hristos, vorbind de Judecata Universală, a subliniat importanţa faptelor milei trupeşti care vor trage greu în cumpănă: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. (Matei 25, 34-36). Este limpede că e vorba de mărinimie, de dăruire, de faptele milei trupeşti.

Şi Patericul scoate în evidenţă importanţa faptelor milei trupeşti. La capitolul despre dragoste, un frate îl întreabă pe bătrânul său părinte: sunt doi fraţi; unul se roagă şi posteşte, iar celălalt are grijă de bolnavi. Care dintre cei doi este mai plăcut lui Dumnezeu? Răspunsul bătrânului: „cel ce şade cu tăcere, în chilia lui şi multă rugăciune face şi posteşte şase zile, dar nu are dragoste şi milostenie către fraţi, şi de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea  celui ce slujeşte la bolnavi”[4]. Această afirmaţie este cu atât mai adevărată, cu cât pandemia îi încearcă pe mulţi oameni care au nevoie de ajutorul nostru.

Iubiţi credincioşi,

Magii cei mărinimoși ne învață să fim darnici. Ei au venit din Răsărit și I-au adus Pruncului Iisus daruri: aur, smirnă și tămâie. În general, sunt pomeniți cei trei magi sau trei crai: Melchior, Baltazar și Gașpar. Dar, o povestire spune că ar fi existat și un al patrulea mag: Artaban. El s-a înțeles cu cei trei să se întâlnească într-un anume loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem.

Artaban și-a vândut toate bunurile și a cumpărat trei pietre prețioase: un safir, un rubin și o perlă, pe care avea intenția să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. I s-a făcut milă de el și, ca să-l poată interna într-un spital, a trebuit să vândă safirul. Întârziind cu bolnavul, când a ajuns la locul de întâlnire nu i-a mai găsit pe cei trei Magi, pentru că plecaseră.

S-a dus singur spre Betleem. Când a ajuns acolo i s-a relatat că cei trei Magi au fost acolo, dar deja plecaseră. Ba mai mult, nu L-a găsit nici pe prunc, pentru că de frica lui Irod plecaseră cu familia în Egipt. Și atunci Artaban s-a hotărât să plece în Egipt. Era tocmai timpul când Irod omora pruncii, pentru a-L ucide pe Hristos. O biată femeie se lupta cu un soldat care era gata să-i omoare pruncul. Artaban i-a strigat soldatului: „Stai, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul, ispitit de piatra scumpă, l-a lăsat viu pe copil.

Artaban a plecat în Egipt şi L-a căutat multă vreme pe Iisus şi nu l-a găsit. Abia după 33 de ani, ajungând din nou la Ierusalim, L-a găsit pe Domnul Hristos răstignit pe cruce. S-a hotărât să-I dea perla, pentru că atâta îi mai rămăsese. Dar pe când mergea spre El, a văzut doi soldaţi romani care brutalizau o fată. Le-a dat perla şi a salvat-o.

Ajungând în faţa crucii, L-a auzit pe Iisus zicându-i: „flămând am fost şi Mi-ai dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-ai dat să beau; gol am fost şi M-ai îmbrăcat: străin am fost şi M-ai primit; bolnav am fost şi M-ai cercetat: în închisoare am fost şi ai venit la Mine”. Artaban protestă: „Nu-i adevărat, niciodată nu ţi-am făcut acestea!”. Iar Domnul Hristos i-a răspuns: „Ştiu, ştiu totul! Dar salvând copilul femeii, ajutându-l pe omul bolnav, scăpând fata brutalizată de soldaţi, toate acestea Mie Mi le-ai făcut. Darurile tale, safirul, rubinul şi perla, au ajuns la Mine. Vei intra în Împărăţia Mea!”[5].

Darurile vremelnice capătă valenţă veşnică. Nu în zadar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a lăsat sintagma „dăruind vei dobândi”.

Dreptmăritori creştini,

Darurile noaste vremelnice au consecinţe veşnice. Lucrul acesta îl înţelegem din multe relatări. Vă aduc în atenţie una. Pe 6 octombrie îl pomenim pe Sfântul Apostol Toma. Lui i s-a rânduit să facă misiune în India. Pe când se îndrepta înspre acolo, regele Indiei tocmai trimisese un emisar în Asia Mică ca să-i caute un arhitect care să-i ridice un palat impunător.

Întâlnindu-l pe drum, Toma i-a spus: „nu te mai osteni, eu sunt acel arhitect. Întoarce-te cu mine!”. S-a întors, şi regele Indiei i-a dat lui Toma mulţime de bani. Toma i-a luat şi i-a împărţit la cei săraci, bolnavi, necăjiţi, aflaţi în situaţii critice şi a propovăduit Evanghelia.

Când s-au terminat banii, regele a realizat ce se întâmplă şi l-a chemat pe Toma şi l-a întrebat: „Unde-i palatul?”. Palatul nu era nicăieri. Dar Toma i-a spus: „Ți-am zidit un palat în cer. Şi lucrul acesta s-a întâmplat datorită faptului că am împărţit banii celor săraci şi neajutoraţi”. Mânios, regele l-a întemniţat pe Toma, dar tocmai în acele împrejurări a murit fratele regelui. Ajungând în lumea de dincolo a fost întrebat de înger: „Unde ai vrea să locuieşti?”. Dintre toate palatele unul era mai frumos şi mai îmbietor şi a zis: „Aici aş vrea să locuiesc”. Dar îngerul i-a spus: „Nu poţi locui aici, pentru că acest palat l-a construit Toma pentru fratele tău regele! Doar dacă ai învoiala lui”.  

Şi revenindu-şi din moarte, i-a spus fratelui său, regele, cele ce se întâmplaseră. I-a descris palatul, fără să cunoască întâmplarea cu Sfântul Toma: „Uite frate, ce mi s-a întâmplat; am trecut dincolo; am văzut acolo un palat extraordinar şi mi s-a spus că e palatul tău. Cum poţi tu să ai un asemenea palat dincolo?”.

Şi atunci regele şi-a zis: „Acesta trebuie să fie palatul despre care spune Toma că mi l-a zidit prin împărţirea banilor mei la săraci”. L-a chemat la sine şi l-a eliberat din închisoare. Sfântul Toma şi-a continuat opera sa misionară de încreştinare în India[6].

Realizăm din această întâmplare, şi din multe altele, că faptele noastre vremelnice au consecinţe veşnice! Realizăm cât de importante sunt faptele milei creştine, cât de importantă este implicarea noastră socială. Înţelegem că prin faptele noastre bune ne putem face casă în ceruri. De fapt, ne şi spune Sfântul Pavel: „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (2 Corinteni 5, 1). Lucru acesta  îl spune în versuri poetul nostru, Ioan Alexandru în poezia Epitaf: „Pentru că s-a uitat cu milă/ La un căluţ snopit în bătăi/ Pentru că unei bătrâne ce se/ Aruncase în lac fugind de la azil/ I-a întins un cuvânt de salvare/ Pentru că-n sanctuarul inimii sale/ L-a iertat pe cel mai aprig vrăjmaş/ Pentru toate acestea şi mult mai mari/ Decât acestea pe care nimeni nu le-a ştiut/ Pentru că le făptuise la nevedere/ El n-a murit, ci numai doarme/ Până la înviere”[7].

Iubiţi fraţi şi surori,

Crăciunul e sărbătoarea darurilor. Darul neexprimabil prin cuvinte este cel pe care-l face Cerul pământului, trimițându-L pe Domnul Hristos: „Să se nască şi să crească/ Să ne mântuiască”. Sfântul Pavel ne spune că atunci „când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5).

Domnul Iisus Hristos, cum mărturiseşte Sinodul IV ecumenic, este „Unul şi Acelaşi Dumnezeu cu adevărat şi om cu adevărat, din suflet raţional şi trup, de o fiinţă cu Tatăl  după dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după omenitate; întru toate asemenea nouă afară de păcat; înainte de veci născut din Tatăl, după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate”[8].

În teologia populară, în colinde, Maica Domnului prezintă făpturii darul cerului, pe Domnul Iisus Hristos: „Colo-n câmpul înverzit/ Mică floare-a răsărit/ Maica Sfântă cum venea …/ Mica floare mi-o vedea/ Şi din gură-aşa grăia/ Floricică, floricea  …/ Ce eşti mândră ca o stea?/ Iată aici pe braţul meu/ Ţi-l aduc pe Dumnezeu”[9].

În faţa acestui dar imens şi floricica dorea să-I dăruiască Domnului Hristos un dar: „Floricica se-nchina/ Şi miresme-I aducea”. Iar noi ce-i dăruim? Ne spune tot colindul ce-ar trebui să-I dăm: „Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea”. Acesta-i darul cel mai mare pe care i-l putem face noi, oamenii.

Şi dacă-I dăm inima lui Hristos suntem foarte atenţi şi cu semenii noştri, întotdeauna, dar mai ales în această perioadă de pandemie care s-a întins peste tot. Şi dacă suntem atenţi, le facem daruri după puterea noastră, daruri mai mici sau mai mari.

În Predica de pe Munte, Domnul Hristos ne spune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele … Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 16-21).

Voia Lui este să fim buni şi darnici întotdeauna, şi mai ales de Sărbători, iar încheierea o fac cu ajutorul colindului: „Acum te las, fii sănătos şi vesel de Crăciun,/ Dar nu uita când eşti voios, creştine să fii bun!”.

Vă dorim sărbători fericite şi binecuvântate de Crăciun, de Anul nou și de Bobotează! Cu sfântă preţuire,

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

---

Note:

[1] Vasile Militaru, A venit aseară mama.

[2] Şt. O. Iosif, Poezii, Editura Facla, Timişoara, 1988, p. 33.

[3] Pamfil Bilţiu, Sculaţi, sculaţi, boieri mari , Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 75.

[4] Patericul, Episcopia Ortodoxă Română Alba-Iulia, 1991, p. 347.

[5] Antonie Plămădeală, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p. 71.

[6] Ibidem.

[7] Ioan Alexandru, Imnele Iubirii, Cartea Românească, 1983, p. 222.

[8] Pr. Prof. Dr.  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978, p. 35.

[9] Floricica, Versuri ale Madrigalului.

PF Daniel: Naşterea Domnului, binecuvântarea părinţilor şi a copiilor

„Copiii se bucură de mama lor, bărbatul de femeia lui, ea de toţi şi cu toţii se bucură de Dumnezeu.” 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

La sărbătoarea Crăciunului prăznuim taina Naşterii Pruncului Iisus Hristos din Fecioara Maria şi, prin aceasta, taina binecuvântării părinţilor şi a copiilor.

Felul în care Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-22) şi Luca (2, 1-20) scriu despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult preţuieşte Dumnezeu familia.

Când Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu devine Fiul Omului, El ne descoperă taina că nimeni nu poate fi om adevărat dacă nu este fiul cuiva.

Pruncul Iisus este deodată Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Mariei. El Se naşte veşnic din Tatăl Ceresc, fără mamă, iar în timp, ca Om, S-a născut din mamă-fecioară, fără tată. Ca Fiu al Tatălui veşnic, El este Fiul lui Dumnezeu. Ca Fiu al Mariei, El este Fiul Omului (cf. Matei 9, 6; 10, 23; 11, 19; 12, 8).

Întruparea lui Hristos exprimă asumarea din interior a umanităţii, nu venirea din afara ei când Fiul veşnic al lui Dumnezeu devine Om, El Se arată lumii ca Prunc, nu ca adult. Desi­gur, Fiul lui Dumnezeu, fiind atotputernic, putea să devină om sub formă de adult, evitând naşterea şi copilăria, creându-Şi umanitatea proprie adultă, aşa cum a creat-o pe cea a lui Adam, la începutul lumii. Dar n-a făcut-o. De ce? Pentru a ne arăta că El nu vine în lume ca om din afara umanităţii existente, ci din interiorul ei, că începutul existenţei Sale istorice ca Om-Copil a fost deodată darul lui Dumnezeu-Tatăl (cf. Ioan 3, 16) şi darul Mamei Sale, Fecioara Maria. Iubirea lui Dumnezeu este, în acelaşi timp, atotputernică şi smerită: Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veşnic devine un copil.

De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru totul de iubirea şi grija celor din jur, de iubirea lor dăruitoare.

Orice copil creşte din ceea ce primeşte de la cei din preajma lui

Prin însăşi prezenţa sa, copilul atenţionează sau cheamă oamenii din jur, în primul rând pe părinţi, dar şi pe alţi oameni, să nu trăiască numai pentru ei înşişi, să nu se îngrijească numai de ei înşişi, să nu se gândească doar la ei înşişi. Copilul cheamă pe cei din jurul lui să dăruiască şi să se dăruiască, să coboare la o gândire mai smerită, la o simţire mai curată, la o bucurie mai sfântă. Un copil devine om pentru că s-a întâlnit cu umanitatea altora. El creşte din ceea ce primeşte.

Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire. Dreptul Iosif, deşi nu este tată după trup al lui Iisus, devine totuşi tată sau părinte prin purtarea de grijă faţă de Copilul nou-născut. Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor, iar din lipsă de iubire dăruitoare, un părinte genitor poate deveni un străin pentru propriii săi copii. Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.

Deşi Domnul Iisus Hristos când a devenit adult n-a avut copii, El a avut totuşi ucenici şi fii duhovniceşti cărora le-a spus: „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceş­tia este Împărăţia cerurilor” (Matei 19, 14).

Naşterea Domnului Iisus Hristos ni-L face pe Părintele Ceresc Tatăl nostru

Iubirea faţă de toţi copiii este început al înţelegerii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. Iar dacă un copil nu simte iubirea părintească a oamenilor din jur, acesta nu poate simţi taina iubirii părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni, invocată în rugăciunea „Tatăl nostru”.

Sfântul Apostol Pavel ne spune, de asemenea, că rostul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înfierea noastră spirituală sau duhovnicească: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4-7).

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Dumnezeu-Fiul devine Om-Copil pentru a descoperi oamenilor taina iubirii lui Dumnezeu-Tatăl pentru Fiul şi pentru toţi oamenii. În Fiul Său veşnic, devenit Om, Dumnezeu-Tatăl iubeşte pe toţi oamenii cu iubire părintească veşnică.

Pruncul Iisus Se naşte în Betleemul Iudeii într-o iesle, pentru că în casa de oaspeţi nu mai era loc. Astfel, un staul devine casă de oaspeţi pentru Mamă şi Prunc. Păstorii simpli care vegheau păzind turmele de oi pe câmpul de lângă Betleem primesc o binecuvântare neaşteptată: vizita şi cântările îngerilor (cf. Luca 2, 8-20). Smerenia şi bunătatea inimii lor i-au făcut binevestitori sau misionari ai tainei Naşterii Pruncului Iisus.

 Dacă regele Irod nu-I oferă nimic Pruncului Iisus, Dumnezeu trimite magi sau crai din ţări depărtate ca să-I ofere Pruncului daruri: aur, tămâie şi smirnă.

Mai mult, regele Irod este ostil faţă de Pruncul Iisus şi, pentru a-L pierde, ucide mii de copii nevinovaţi, însă îngerul Domnului salvează Pruncul, folosind refugiul sau exilul în ţară străină, în Egipt (cf. Matei 2, 13-14). Când răutatea celor de aproape este prea mare, Dumnezeu face din pământ străin patrie pentru Pruncul Iisus, pentru Maria, mama Lui, şi pentru Dreptul Iosif. Ei rămân în Egipt până la moartea regelui Irod. Apoi se reîntorc în Ţara Sfântă şi se stabilesc în oraşul Nazaret

(cf. Matei 2, 20-23).

Vedem, aşadar, că, din cauza multor primejdii care există în lume pentru copii, este necesară o grijă deosebită pentru ocrotirea vieţii lor. Iar când părinţii credincioşi cer ajutorul lui Dumnezeu, îngerul Domnului îi învaţă, îi ajută să afle calea vieţii. Aici, se arată legătura strânsă care există între inocenţa copilului şi bunătatea îngerului păzitor. De aceea, copilul crescut de părinţi credincioşi se roagă îngerului păzitor: „în tot locul mă însoţeşte şi de rele mă fereşte!”

Familia creştină, spaţiu sacru al lucrării harului

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie săracă material şi aflată în călătorie ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special. Familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni.

Familia a ocupat întotdeauna un loc central în învăţătura creştină, reprezentând cadrul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii conjugale, părinteşti, filiale şi frăţeşti. Familia este binecuvântare şi icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un spaţiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi orientat spre viaţă şi iubire eternă. În familie, relaţia părinţi-copii se înţelege mai ales din perspectiva relaţiei omului cu Dumnezeu. Copiii nu se nasc doar pentru o viaţă terestră, ci se nasc şi ca să poată deveni, prin Botez, fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13) şi să dobândească viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi, prin credinţă şi fapte bune.

„Modelele” străine de valorile creştine relativizează şi slăbesc familia din societatea contemporană

În societatea contemporană, familia creştină trăieşte într-o lume indiferentă sau confuză din punct de vedere spiritual, fiind confruntată, adeseori, cu multiple provocări şi crize precum sărăcia, migraţia, şomajul, alcoolismul, drogurile, depresia, divorţul şi nesiguranţa zilei de mâine.

Din acest motiv, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2020 drept Anul omagial al pastoraţiei părinţilor şi copiilor şi Anul comemorativ al filantropilor ortodocşi români pe tot cuprinsul Patriarhiei Române.

Astăzi, când ni se propun „modele” străine de valorile creştine, este necesar să fie afirmate cu tărie sfinţenia căsătoriei, solidaritatea în familie şi între familii, demnitatea maternităţii, a paternităţii, a filiaţiei şi a fraternităţii, ca daruri ale iubirii lui Dumnezeu, ce trebuie cultivate în comuniune de iubire şi coresponsabilitate.

Cunoscând provocările actuale la adresa familiei creştine, preoţii ortodocşi sunt îndemnaţi să încurajeze şi să susţină familiile care duc o viaţă creştină autentică, să sprijine material şi spiritual familiile numeroase, pe cele monoparentale sau aflate în situaţii dificile, să încurajeze enoriaşii să contribuie la sprijinirea familiilor sărace, precum şi la educaţia religios-morală a copiilor din comunitate. De asemenea, naşii de Botez şi de Cununie au nevoie de îndrumare duhovnicească pentru a înţelege cât de mare este demnitatea şi responsabilitatea de a fi părinţi spirituali pentru copiii botezaţi şi pentru familiile creştine nou întemeiate, pentru ca toţi să sporească în credinţă şi în fapte bune.

În acelaşi timp, ajutorarea oamenilor bolnavi, a bătrânilor şi a săracilor reprezintă nu numai o datorie morală a fiecărui creştin ca manifestare a dragostei sale faţă de aproapele, aşa cum ne învaţă Mântuitorul Iisus Hristos în Pilda samarineanului milostiv, dar şi o lucrare majoră a misiunii Bisericii în societate. Întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pentru a tămădui „orice boală şi orice suferinţă în popor” (Matei 4, 23), Biserica întemeiată de Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”, şi constituită de Duhul Sfânt la Cincizecime, ca şi comunitate divino-umană (Fapte cap. 2), este şi spital duhovnicesc pentru vindecarea de boli sufleteşti sau patimi, dar şi pentru vindecare de boli trupeşti, prin Taina ungerii bolnavilor (Sfântul Maslu) şi prin îngrijirea lor.

Dreptmăritori creştini,

De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a desfăşurat o bogată lucrare de asistenţă socială şi filantropică, ctitorind multe aşezăminte sociale, medicale şi educaţionale, cămine pentru copii, cămine pentru bătrâni, adăposturi pentru săraci ş.a.

Urmând pilda înaintaşilor noştri, să folosim timpul sărbătorii Naşterii Domnului, astfel încât să aducem bucurie părinţilor şi copiilor, precum şi tuturor oamenilor care au nevoie de ajutor. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor care au copii mulţi, dar şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun. Lumina de la Betleem ne cheamă, aşadar, să arătăm mereu în jurul nostru, prin cuvânt şi faptă, semne de speranţă, de solidaritate şi de comuniune fraternă.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2019 spre 1 ianuarie 2020, şi în ziua de Anul Nou, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2019, care a trecut, şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare din Anul Nou 2020, în care intrăm. Să pomenim în rugăciunile noastre şi pe toţi românii care se află în afara României, ca să păstrăm, în iubire frăţească, unitatea de credinţă şi de neam.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2020 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti binecuvântări, doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu salutarea tradiţională: „La mulţi ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† DANIEL

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,

Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei și

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

PS Ignatie, Episcop al Hușilor: „Astăzi ni se propune o libertate desprinsă de responsabilitate, omorând, prin confuzie morală, duhul din noi!”

„Cea mai cumplită formă de întrupare a instaurării ‘omului nou’, nu după chipul lui Dumnezeu, ci după chipul desfigurat de păcat, a fost ‘diavolul roşu’, numit pe numele său cel adevărat comunism. Definirea comunismului ca ‘structură a păcatului’ este, în egală măsură, simplă în formulare şi densă în conţinut.

Anul acesta aniversăm 30 de ani de la căderea cortinei întunericului moral, care ne-a otrăvit, timp de 45 de ani, cu ideologia lui materialist-atee şi inumană.

Fizionomia spirituală a ‘omului nou’, impusă prin agresivitate, muncă forţată, foamete, sărăcie, deportări şi cu preţul uciderii, la nivel mondial, a o sută de milioane de oameni, arată în felul următor: practicarea ‘urii ca datorie morală’; ‘abolirea preceptelor moralei naturale’; moartea lui Dumnezeu; ‘a te odihni’ prin muncă până la epuizare; distrugerea familiei, dispreţul visceral faţă de preoţi şi dimensiunea religioasă a persoanei; promovarea intereselor de grup în defavoarea persoanei; reeducarea omului prin ştiinţă, care a fost gândită de către comunişti în vădită opoziţie faţă de religie; credinţa oarbă în progres; desprinderea omului din ‘corsetul’ moralei tradiţionale; lichidarea elitelor şi glorificarea maselor, pentru că era de neconceput să existe un intelectual în stare pură şi fără prestarea unei munci fizice; deformarea iubirii de patrie şi idolatrizarea partidului-stat, ca cel care ia locul lui Dumnezeu.

În urma acestei autopsii a ‘omului nou’ din comunism, sunt convins că, în mod normal, ajungem la constatarea simplă: a fost un adevărat coşmar. Ce bine că am scăpat sau ce bine că nu a durat atât de mult.

Nu aş vrea să vă dezamăgesc. Comunismul încă nu a murit. Trage doar să moară, tocmai pentru a ne înşela şi pentru ca în felul acesta scamatoria lui să devină credibilă. Se chinuie să reînvie, însă sub o altă mască şi sub un alt nume: marxismul cultural, ale cărui linii de forţă, în mare parte, sunt tocmai trăsăturile ‘omului nou’ din comunism. Diferenţa constă în faptul că ‘omul nou’ din comunism – recunoaştem, în unanimitate, – a fost un coşmar al secolului al XX-lea, pe când ‘omul nou’ al marxiştilor contemporani este descris şi prezentat seducător ca un vis ‘frumos’, aducător de emancipare culturală şi toleranţă morală.

Comuniştii sunt printre noi: şi cei vechi şi cei noi. Unii mai glazuraţi decât alţii. Sunt deghizaţi în apostoli ai neamului, fără să îi preocupe dragostea de ţară, pentru că o denigrează şi îi maculează ideologic trecutul; sunt deghizaţi în apostoli ai toleranţei, când de fapt ei îşi propun să elimine, ori de câte ori se iveşte ocazia, adversarii care pot fi o piedică în construirea ‘omul nou’ ‘gândit’ de ei; sunt deghizaţi în apostoli ai drepturilor copiilor, când de fapt devin nişte propagandişti ai drepturilor în defavoarea copiilor nenăscuţi; sunt deghizaţi în apostoli ai drepturilor omului, când, de fapt, sabotează demnitatea umană prin impunerea unor viziuni şi concepţii care strică ordinea naturală a firii umane.

Aşa cum era şi visul vechilor comunişti, noii comunişti doresc cu orice preţ ‘progresismul’. Au o unică dorinţă: ‘valoarea’ unui lucru sau a unei realităţi ‘să nu mai fie judecată în funcţie de conţinutul ei, ci prin simplul fapt de a fi mai recentă, mai acceptată, mai populară, mai la modă’. Tot ceea ce este vechi, adică tradiţii, credinţă, dragostea de patrie, consideră, aceşti comunişti contemporani, că trebuie aruncate peste bordul istoriei.

‘Omul nou’ al ‘progresiştilor’ de azi este cel care vrea să arunce în aer tot ceea ce ţine de moralitate. Adică, credinţa trebuie expulzată, clericii batjocoriţi şi stigmatizaţi, familia trebuie dinamitată pentru a susţine interesele de grup ale drepturilor minoritarilor, trebuie instaurată lupta de clasă între cei preocupaţi de materie şi cei pasionaţi de spirit, între bărbat şi femeie, între bogat şi sărac, între intelectual şi preot, de parcă ultimul trebuie exclus din principiu din rândul celor care se dedică îndeletnicirilor nobile ale minţii şi inimii.

Din păcate, aşa arată ‘omul nou’ la 30 de ani de la căderea comunismului. Ne bântuie, ne tulbură, vrea să ne seducă şi vrea să ne smulgă din rânduielile noastre sfinte.

Mulţi ne spun să nu ne mai lamentăm, nici să nu ne mai comportăm ca o cetate aflată sub asediu. Au dreptate, dacă lamentaţia şi văicăreala ar fi singurele reacţii la ceea ce se întâmplă în societate, aşa cum insinuează. Dar se înşală când cred că a detecta răul, aşa cum medicul diagnostichează cancerul, este echivalent cu a amuţi de durere şi a te resemna. Medicul detectează boala pentru a o eradica, pe cât este posibil. Noi încercăm să detectăm răul, pentru a i ne opune şi a-l eradica din vieţile noastre. Nu poţi face curăţenie fără să dai la o parte mizeria.

În memoria creştinilor, cuvântul lui Hristos: ‘În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea’ (Ioan 16, 33) nu rămâne pierdut în istorie, ci are rezonanţe existenţiale. Şi mai ştim încă ceva: vremurile cele mai înfloritoare pentru Biserică nu au fost cele în care nu era asaltată, ci vremurile în care era cea mai înjosită, batjocorită şi programată dispariţiei, aşa cum Hristos ne-a arătat dragostea Sa absolută şi minunată, nu atunci când propovăduia Evanghelia pe cărările Ţării Sfinte, ci atunci când era răstignit pe Cruce, când era batjocorit şi dispreţuit pe dealul Golgotei.

Preaiubiţii mei,

Nu uitaţi, rogu-vă, că acum 30 de ani, înainte de Crăciun, tinerii eroi ai Revoluţiei din decembrie 1989 strigau: ‘Vom muri şi vom fi liberi’, ca mai apoi să rostească rugăciunea ‹Tatăl nostru›. Ei au crezut în libertate şi în rugăciune . Unii dintre ei nu au mai apucat Crăciunul liber şi plin de bucurie al lui decembrie 1989, dar însângerat de sângele martirilor şi trist în sufletele celor care i-au pierdut pe cei dragi ai lor.

Ori de câte ori nu suntem consecvenţi cu acest crez al lor, pentru care şi-au dat viaţa, nu facem altceva decât să întinăm memoria jertfei lor. Ei nu au scandat articole din ‘drepturile fundamentale’ ale ‘progresistului’, ci s-au jertfit în numele drepturilor naturale ale demnităţii umane: libertatea, care dă putere de jertfă, de slujire, prin iubire curată, a semenilor (Galateni 5, 13) şi spiritul , ‘care dă viaţă’ (Ioan 6, 63). Ambele au fost suprimate în regimul comunist. Astăzi ni se propune o libertate, desprinsă de responsabilitate, omorând, zi de zi, prin confuzie morală, duhul din noi.

din Scrisoare pastorală la slăvitul praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2019

Naşterea Domnului – adevărata reînnoire a omului

† Ignatie,

din mila şi purtarea de grijă a Celui de Sus

Episcop al Huşilor

PASTORALA PREAFERICITULUI PĂRINTE PATRIARH DANIEL LA NAŞTEREA DOMNULUI 2016

Nașterea lui Hristos: Programul lui Dumnezeu pentru viața lumii PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI 

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16)

Preacuvioși şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În înţeles direct, elementar, cuvântul program se poate referi la multe aspecte din viaţa cotidiană, poate fi un plan de lucru, un orar, poate fi un proiect cultural sau politic, poate fi o aplicaţie din domeniul informaticii, poate fi un set de instrucţiuni care privesc organizarea unei instituţii sau a vieţii, în general. Însă, din perspectivă teologică-spirituală ortodoxă, atunci când vorbim de programul lui Dumnezeu pentru viaţa lumii înțelegem de fapt planul lui Dumnezeu de creare a lumii, de mântuire sau eliberare a ei de păcat şi de moarte, şi de conducere a ei spre viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Nemărginita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, manifestată în planul de creare a lumii şi în planul Întrupării sau al înomenirii Fiului veșnic al lui Dumnezeu, este de fapt programul lui Dumnezeu pentru viaţa lumii.

Scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi al Naşterii Sale ca om în Betleem este mântuirea omenirii de păcat şi de moarte, adică dobândirea vieţii veșnice. Prin păcatul neascultării de Dumnezeu, omul s-a despărțit de Dumnezeu – Izvorul vieţii, şi a devenit muritor, supus stricăciunii. „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, așa și moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el" – ne spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 5, 12), adică toţi au moştenit natura umană înclinată spre păcat. Dar cine altul poate mântui sau elibera pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi fără de moarte? Numai Cel ce a creat lumea şi pe om poate dărui oamenilor viaţa, fericirea şi iubirea Sa veşnică.

Programul lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este numit şi planul mântuirii lumii, iconomia sau rânduiala lui Dumnezeu-Tatăl, Care trimite pe Unicul Său Fiu în lume, pe Iisus Hristos, pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). De aceea, către sfârşitul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, preotul rostește la Proscomidiar rugăciunea: „Plinirea Legii şi a prorocilor Tu Însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala Părintelui Tău, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre".

Programul lui Dumnezeu pentru a dărui lumii viaţă veşnică este lucrarea comună a Sfintei Treimi. În Crezul Bisericii mărturisim credința „într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute", credinţa „într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (...) născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut" şi credinţa „întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul". Deși lucrarea este comună, totuşi, fiecare Persoană a Sfintei Treimi participă într-un mod propriu la facerea lumii. Dumnezeu Tatăl creează lumea prin Fiul şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Astfel, în Psalmul 32, 6 putem citi: „Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor". Sfântul Vasile cel Mare explică acest verset astfel: „«Cuvântul» este Cuvântul Care de la început era la Dumnezeu (cf. Ioan 1, 1), iar «Duhul gurii Lui» este Duhul Sfânt" [1]. Însă crearea omului s-a decis în sfatul Preasfintei Treimi şi a fost proiectată după chipul şi asemănarea comuniunii de viaţă şi iubire veşnică a Preasfintei Treimi. De aceea, Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră" (Facere 1, 26). Pluralul misterios din acest verset se referă la consfătuirea Tatălui cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, după cum ne învață Sfinţii Părinţi ai Bisericii, precum Iustin Martirul şi Irineu de Lyon.

Noul Testament arată că Taina Întrupării exprimă o legătură specială între Fiul lui Dumnezeu şi creaţie, deoarece Întruparea Fiului lui Dumnezeu era însuși scopul creării lumii (cf. Efeseni 1, 4; 2 Timotei 1, 9). „Toate prin El s-au făcut"(Ioan 1, 3). Toate s-au făcut întru El, prin El şi pentru El (cf. Coloseni 1, 16).

În Prologul Evangheliei sale, Sfântul Apostol Ioan, care insistă cel mai mult asupra legăturii existente între Dumnezeu şi viaţa lumii, afirmă întâi de toate dumnezeirea lui Hristos pentru a explica mai apoi că El este Viaţa deplină, existenţa ca iubire eternă desăvârşită:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1, 1-4). Deci, Iisus Hristos vine în lume pentru a dărui lumii lumină şi viaţă veşnică. De aceea, El este programul lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică a lumii.

Iubiți frați și surori,

Numele lui Iisus înseamnă în limba Bibliei: „Dumnezeu mântuiește". Iar Hristos înseamnă Unsul lui Dumnezeu, Cel sfinţit şi trimis în lume pentru mântuirea lumii. Astfel, Nașterea Domnului Iisus Hristos ca om în lume este începutul mântuirii neamului omenesc. Prin mântuire se înțelege eliberarea omului de păcat şi de moarte prin unirea lui cu Dumnezeu, Izvorul vieţii veșnice. Dar unirea omului cu Dumnezeu spre dobândirea vieţii veșnice, atât pentru suflet, cât şi pentru trup, se poate realiza numai pentru că Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a făcut om, unind firea umană căzută în păcat şi moarte, bolnavă şi muritoare, cu firea Sa dumnezeiască veșnic vie, cea fără de păcat şi fără de moarte. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că dacă Hristos nu este Dumnezeu veşnic viu, El nu poate fi Mântuitor al lumii, adică nu poate dărui lumii viaţă veşnică. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul precizează că „este mântuit ceea ce este unit cu Dumnezeu"[2].

Dumnezeu a creat lumea şi fiinţele raţionale (îngerii şi oamenii) pentru a împărtăşi viaţa, iubirea şi fericirea Sa veşnică fiinţelor raţionale şi libere, care răspund chemării Sale de-a participa la viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor.

Arătând scopul şi importanţa covârşitoare ale Întrupării şi Naşterii lui Hristos ca om, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:

„Hristos este marea taină ascunsă, ţinta fericită, scopul pentru care toate au fost făcute [...]. Privind la El, Dumnezeu a chemat toate la fiinţă. Căci pentru Hristos, pentru taina Sa, există toate veacurile şi tot ce cuprind ele. În Hristos îşi au ele începutul şi sfârşitul. Această unire a fost hotărâtă de la începutul lumii: unire a ceea ce este mărginit cu ceea ce este nemărginit, a ceea ce este măsurat cu ceea ce este nemăsurat, a ceea ce are hotar cu ceea ce nu are hotar, unire a Făcătorului cu făptura, a odihnei cu mișcarea. Când a venit plinirea vremii, această unire s-a făcut văzută în Hristos, aducând cu sine împlinirea planurilor lui Dumnezeu"[3].

A salva pe om înseamnă a-l vindeca de păcat şi de moarte şi a-l face părtaș la viaţa divină veşnică. Sfântul Irineu de Lyon exprimă astfel scopul Întrupării lui Hristos:

„Aceasta este pricina pentru care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup şi Fiul lui Dumnezeu, Fiu al Omului: pentru ca omul să intre în comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu şi, primind înfierea, să fie fiu al lui Dumnezeu. Nu putem, într-adevăr, să participăm la nemurire fără o legătură strânsă cu Cel Nemuritor. Cum am fi putut să ne unim cu nemurirea dacă ea nu s-ar fi făcut ceea ce suntem noi, pentru ca fiinţa cea muritoare să fie primită în ea şi așa noi să fim înfiaţi şi să fim fii ai lui Dumnezeu"[4].

Un imn al spiritualității creștine de la începutul secolului al II-lea exprimă astfel iubirea smerită a lui Iisus Hristos, Care S-a făcut om din iubire smerită şi milostivă pentru oameni:

„Dragostea Sa pentru mine a smerit slava Sa. S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L primesc, S-a făcut asemenea mie, pentru ca eu să-L îmbrac.Nu mi-a fost teamă văzându-L, căci El este pentru mine Milostivirea. El a luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr,

A luat chipul meu, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la El."[5]

Într-adevăr, prin Întruparea Sa, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, asumă firea noastră omenească pentru a Se apropia de noi în mod deplin, devenind om printre oameni. Chenoza sau smerenia Fiului lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut om, are ca scop ridicarea sau înălţarea omului în slava cerească a Preasfintei Treimi. Iubirea Sa nu este doar compătimitoare, ci El Îşi asumă viaţa noastră amestecată cu moartea pentru a face părtași vieţii Sale veșnice pe toţi oamenii din toate timpurile. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon spune că:

Hristos nu a venit doar pentru aceia care, începând de la împăratul Tiberius au crezut în El, iar Tatăl nu Și-a arătat pronia Sa doar pentru oamenii care trăiesc astăzi, ci pentru toţi oamenii, fără nicio excepţie, care dintru începuturi, după puterile lor şi după rânduiala vremurilor, L-au iubit pe Dumnezeu, au urmat dreptatea şi bunătatea în relaţia cu aproapele, au vrut să-L vadă pe Hristos şi să asculte cuvintele Lui"[6].

De aceea, după răstignire, Hristos-Domnul „S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului" (Efeseni 4, 9) „şi a propovăduit și duhurilor ţinute în închisoare" (1 Petru 3, 19; cf. 4, 6), adică a adus tuturor oamenilor, chiar şi morților, vestea cea bună a venirii Sale în lume, spre iertarea păcatelor celor ce au aşteptat venirea Lui şi ale celor ce cred în El.

Prin şi în Iisus Hristos se realizează recapitularea şi unirea întregii creaţii. Prin Nașterea din Fecioară, El unește cerul cu pământul. Prin intrarea în rai cu tâlharul (cf. Luca 23, 43), Hristos împlinește unirea între rai şi pământul locuit. Prin înălțarea Sa cu trupul la cer, Hristos sfințește natura umană. Prin recapitularea tuturor puterilor create şi a stăpâniilor (cf. Efeseni 1, 10; Coloseni 1, 20), Hristos unește fiinţele spirituale cu fiinţele trupești. Prin șederea Sa ca Om de-a dreapta Tatălui (cf. Matei 26, 64; Romani 8, 34; Evrei 10, 20; 1 Petru 3, 22), Hristos unește creatul cu necreatul [7].

Iisus Hristos, Cel născut în Betleemul Iudeii, prigonit de regele Irod şi răstignit în vremea lui Ponţiu Pilat, suferă împreună cu toţi cei răstigniţi şi suferinzi din întreaga istorie, cu toţi cei flămânzi şi săraci, cu cei întemniţaţi şi prigoniţi pentru dreptate (cf. Matei 25, 35-45). În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Dumnezeu S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, suferinţele fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimește mistic pururea, din mila Sa, potrivit sufe- rinţei fiecărui om" [8].

Totodată, Mântuitorul Iisus Hristos, prin harul Său, este prezent în toţi cei care trăiesc viaţa ca fiind comuniune de iubire sinceră, smerită şi milostivă, ca dăruire de sine, în cei care luptă împotriva patimilor egoiste şi împotriva răutății din suflet şi din lume; El este prezent în cei săraci cu duhul, adică în cei smeriţi, în cei ce plâng pentru păcatele lor şi ale altora, în cei blânzi, în cei nedreptățiți, în cei milostivi; El este prezent în cei curați cu inima, în făcătorii de pace şi în cei prigoniţi pentru dreptate. Toţi aceștia poartă în ei bucuria comuniunii lor cu Dumnezeu (cf. Matei 5, 3-12). Astfel, Fericirile constituie o formă concentrată a programului creștinului pentru dobândirea vieţii veșnice din Împărăţia lui Dumnezeu, care este „dreptate și pace şi bucurie în Duhul Sfânt" (Romani 14, 17).

Dreptmăritori creștini,

Dobândirea mântuirii şi a vieţii veșnice se pregăteşte în viaţa pământească trecătoare prin unirea treptată a omului cu Dumnezeu, începând cu Sfântul Botez, prin împărtăşirea cu celelalte Sfinte Taine, prin credinţă şi rugăciune, prin viaţă curată şi prin faptele bune ale iubirii milostive, săvârşite pentru semenii noştri aflaţi în dificultate. În drumul său spre mântuire, spre Dumnezeu, omul nu poate ocoli pe aproapele său. În acest sens, Avva Antonie spune: „Viaţa şi moartea depind de aproapele nostru. Într-adevăr, dacă îl câştigăm pe fratele nostru, Îl câştigăm pe Dumnezeu. Dar dacă îl smintim pe fratele nostru, păcătuim faţă de Hristos" [9].

Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, arătată prin trimiterea Fiului Său în lume, ne cheamă să răspundem şi noi prin iubire faţă de Dumnezeu, în rugăciune şi iubire faţă de semeni, în fapte bune. Însă, iubirea adevărată, smerită şi milostivă sau darnică, se dobândește prin viaţă duhovnicească de rugăciune şi de curăţie sufletească şi trupească, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Iubirea curată se naşte din rugăciune", adică este însăși iubirea lui Dumnezeu dăruită sufletului omului care se roagă. În lumea de azi, străbătută de o profundă criză spirituală şi morală, individualismul şi insensibilitatea la suferințele altora subminează iubirea din familie şi din societate, diminuează solidaritatea cu cei aflaţi în dificultate şi produc multă înstrăinare între oameni, încât aceștia pierd adesea pacea şi bucuria din inimi. De aceea, trebuie să creștem copiii ţării în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Să ajutăm pe tinerii ţării noastre să descopere frumuseţile credinţei şi ale iubirii creştine, să fie harnici şi darnici. Să folosim darul libertăţii spre a spori în credinţă şi a săvârşi mai multe fapte bune, pentru a deveni mai milostivi, mai generoși, potrivit îndemnului adresat nouă de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru [cel ceresc] este milostiv!" (Luca 6, 36).

Acum, când Hristos-Domnul vine tainic spre noi, prin cei săraci şi singuri, prin cei bolnavi şi necăjiţi, prin orfani şi văduve, să ieşim în întâmpinarea Lui prin milostenie, prin ajutorare frăţească şi prin facere de bine. În felul acesta, inimile şi casele noastre se vor umple de bucuria şi lumina pe care le-au trăit şi văzut îngerii şi păstorii din Betleem. Astfel, Hristos-Domnul va binecuvânta viaţa tuturor celor care arată iubirea Lui oamenilor din jurul lor.

În noaptea de 31 decembrie 2016 spre 1 ianuarie 2017 şi în ziua de Anul Nou să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El în anul 2016 care a trecut şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună și folositoare din Anul Nou în care intrăm.

Anul 2017 a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului, pentru a mărturisi credinţa ortodoxă a sfinţilor şi a cinsti pe cei care au luptat şi au pătimit pentru apărarea Ortodoxiei în vremuri dificile.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2017 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea tradițională: „La mulţi ani!"

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!" (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părintești binecuvântări, 

                                         † DANIEL Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

________________________________________

1. Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmi, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2009, p. 110.

2. Sfântul Grigorie de Nazianz, „Epistola 101 către Cledoniu", I, 32, în Grégoire de Nazianz, Lettres théologique, Sources chretiennes, nr. 208, Les Éditions du Cerf, Paris, 1974, p. 51.

3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2013, p. 373.

4. Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, III, 19, 1, trad. franceză de Adelin Rousseau, Les Éditions du Cerf, Paris, 1984, p. 368.

5. Odes de Salomon, 7 (The Odes and Psalms of Solomon, Ed. R. Harris and A. Mingana, II, 240-241), citat de Olivier CLÉMENT, Sources. Les mystiques chrétiens des ori- gines. Textes et commentaires, Editions Stock, Paris, 1982, p. 37.

6. Saint Irénée de Lyon, Contre les hérésies, IV, 22, 2, trad. franceză de Adelin Rousseau, ed. cit., Paris, 1984, pp. 484-485.

7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericești (PSB), trad. din limba greacă, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 262.

8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, note şi studii de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45.

9. Avva Antonie cel Mare, Patericul, tipărit de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, 2003, p. 5.

Dată în Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului; anul mântuirii 2016. 

                                              Biroul de Presă al Patriarhiei Române