Cine nu vrea pace în Ucraina ?!

                                                               de Petru ROMOŞAN

De ce nu pot avea loc negocieri de pace în războiul din Ucraina ? De ce pacea pare imposibilă, irealizabilă ? Lumea, mai ales cea europeană, a obosit, s-a săturat de această nouă mare criză provocată, care duce la frig, sărăcie, foamete, falimente, penurii de tot felul, lume care a trecut printr-o altă mare criză inventată şi ea, cea a Covidului şi a obligativităţii unui vaccin netestat şi, după mulţi, foarte periculos.

Dintr-un război bazat pe argumente pseudoreligioase, cvasireligioase sau chiar religioase (dar un religios financiar, religia dolarului universal) nu se poate ieşi prin mijloace raţionale, consacrate de istorie. Rusia e somată cotidian să se explice, să explice de ce a „invadat” Ucraina rusofonă, în vreme ce S.U.A. nu trebuie să explice nimănui ce caută ea însăşi în Ucraina. Împreună cu aliaţii săi vasalizaţi din imperiul american occidental. Şi la fel cum S.U.A. nu trebuie să explice nimănui de ce a integrat, a „anexat” în N.A.T.O. foşti aliaţi vasali ai U.R.S.S. din fostul Pact de la Varşovia, aflaţi în „vecinătatea apropiată” a Rusiei (eliberată din U.R.S.S.).

Crede şi nu cerceta ! Propaganda civilizaţiei occidentale, civilizaţie aflată în mod evident pe o pantă descendentă, mai ales în ceea ce priveşte credinţa şi morala, e doar o variantă degradată a credinţei medievale în Papa de la Roma, conducător universal autoproclamat şi în Dumnezeul său de tip Ev Mediu occidental. Şi asta în special după Marea Schismă de Orient din 1054.

Noul Papă de la Washington, numit azi Joe Biden şi ales, după mulţi, după „trumpişti”, în mod fraudulos, luptă azi deopotrivă cu regii ostili germanici (patronatele germane) şi cu creştinătatea ortodoxă, condusă altădată de la Constantinopol, astăzi turcitul Istanbul. Principala victimă a sancţiunilor impuse Rusiei de SUA (şi de vasalii săi din U.E.) pare a fi azi tot aceeaşi Germanie. Rusia joacă rolul său tradiţional de 1.000 de ani, reprezintă Orientul ortodox, Noua Romă, Noul Constantinopol.

Papa de la Washington îi are în vizor şi pe chinezi, ca şi pe oricine, mai ales din Asia, nu se supune dictatelor papale, cu multiplele lor „clauze”. Dolarul şi hegemonia unipolară americană trebuie să mai trăiască cel puţin 100 de ani – proiectul neoconservator New American Century (atribuit lui Robert Kagan, soţul Victoriei Nuland). Conflictul în curs nu e decât o etapă din războiul de 20 de ani deja programat.

Dar, pe lângă strania dimensiune religioasă, conflictul din Ucraina are şi o dimensiune psihologică, de fapt, psihiatrică. Rusofobia, boala de care suferă, paradoxal, mai mult Occidentul decât unele ţări din imediata apropiere a Rusiei, printre care şi România, a acumulat biblioteci întregi, cu autori francezi, englezi, americani şi germani, dintre care cel mai celebru e Marchizul de Custine (1790-1857), reeditat în toate limbile, dar mai ales în S.U.A., de sute de ori.

Marele economist american Michael Hudson demonstrează câteva dintre aceste idei şi destule altele, în primul rând economice, într-o conferinţă atinsă de aripa geniului, anume făcută pentru Germania : „Paralela cea mai apropiată pe care o pot găsi este lupta din Evul Mediu european între papalitatea romană şi regii germani - ai Sfântului Imperiu Romano-German - în secolul al XIII-lea. Acest conflict a împărţit Europa după nişte linii asemănătoare celor de azi. Mai mulţi Papi l-au excomunicat pe Frederic al II-lea (împăratul Sfântului Imperiu) dar şi pe alţi regi germani, şi şi-au mobilizat aliaţii la luptă împotriva Germaniei şi a controlului pe care îl exercita ea în Italia de Sud şi în Sicilia.

Antagonismul Occidentului împotriva Orientului a fost suscitat de Cruciade (1095-1291), tot aşa cum războiul rece actual este o cruciadă împotriva economiilor care ameninţă dominaţia Statelor Unite asupra lumii. Războiul medieval împotriva Germaniei urmărea să decidă cine trebuia să controleze Europa creştină : papalitatea, Papii devenind împăraţi mundani, sau conducători laici ai unor regate individuale care revendicau puterea de a le legitima şi accepta moral. Pandantul Europei medievale la noul război rece al SUA împotriva Chinei şi Rusiei a fost separarea Bisericilor din Orient şi Occident în 1054. Cerând un control unipolar asupra creştinătăţii, Leon al IX-lea a excomunicat Biserica Ortodoxă de la Constantinopol şi toată populaţia creştină care o compunea [...].

Această ruptură i-a creat o problemă politică diplomaţiei romane : cum putea menţine toate regatele Europei occidentale sub controlul său şi revendica dreptul la subvenţii financiare din partea lor ? Acest obiectiv implica subordonarea regilor profani autorităţii religioase papale. În 1074, Papa Grigore al VII-lea, Hildebrand, a anunţat 27 de Dictate Papale care cuprindeau strategia administrativă ce-i permitea Romei să-şi asigure puterea asupra Europei. Aceste exigenţe papale [sancţiunile economice de astăzi - n.n.] prezintă o paralelă frapantă cu diplomaţia americană de azi”[1].  

S.U.A. nu-şi mai respectă nici măcar propria Constituţie. Războiul din Ucraina împotriva Rusiei nu e un război declarat cu acte în regulă, e doar un război prin proxy, şi nici nu e purtat ca un război în interesul clar al S.U.A. Doar al Marii Finanţe, al Wall Street-ului, al marilor averi (care au cumpărat mult pământ în Ucraina), al F.M.I.-ului, Băncii Moncdiale, U.E., O.M.C. etc. Într-un cult pe faţă al Davos-ului. E doar un război împotriva „necredincioşilor”.

Cel mai mare „necredincios” e chiar Vladimir Putin, care trebuie imperios înlăturat de la putere şi înlocuit cu un nou Boris Elţîn subaltern. Va urma, probabil, într-o nouă etapă, Xi Jinping al Chinei, pe care Statul Profund american nu a reuşit să-l împiedice să obţină un al treilea mandat de cinci ani prin sprijinul acordat „bandei” lui Hu Jintao. Hu Jintao a fost scos ostentativ din sală manu militari în ultima zi a Congresului Partidului Comunist Chinez, în văzul întregii lumi.

Michael Hudson crede că războiul Occidentului, războiul S.U.A. cu cealaltă lume în reorganizare, lumea B, poate dura între 10 şi 20 de ani : „Această fractură mondială promite să fie o luptă de 10 sau 20 de ani pentru a se decide dacă economia mondială va fi o economie unipolară dolarizată, centrată pe Statele Unite, sau o lume multipolară şi multidevize, centrată pe inima Eurasiei, cu economii mixte public-privat. Preşedintele Biden a caracterizat această împărţire ca fiind aceea între democraţii şi autocraţii. Această terminologie e un tipic dublu limbaj orwellian. Prin «democraţii», el înţelege Statele Unite şi oligarhiile financiare occidentale aliate. [...] Prin «autocraţii», Biden înţelege ţările care rezistă acestei preluări a controlului prin financiarizare şi privatizare. În practică, retorica americană semnifică promovarea propriei sale creşteri economice şi a propriului nivel de trai, menţinând Finanţa şi banca în chip de servicii publice”[2].   

Printre cei mai mari contributori la războiul din Ucraina sunt SUA (3,6 % din bugetul de Apărare propriu transferat în Ucraina), Marea Britanie (6,7 %), Polonia (15 %), Letonia (41 %), Estonia (37 %), Lituania (16,7 %). Aceste ţări reprezintă linia întâi a efortului militar din Ucraina împotriva Rusiei. Dar mai sunt şi alţi contributori : Canada (4,1 %), Germania (2,4 %), Luxemburg (11,9 % din bugetul de Apărare propriu transferat în Ucraina), Slovacia (9,9 %), Republica Cehă (9,4 %), Suedia (4,3 %), Norvegia (4,4 %), Slovenia (8,5 %), Danemarca (6,2 %), Grecia (3,3 %). Aceste contribuţii cumulate înseamnă 41 de miliarde de dolari, adică de 7,6 ori mai mult decât bugetul de Apărare al Ucrainei pe 2022 şi 86 % din bugetul de Apărare al Rusiei. România şi Austria nu contribuie decât cu 0,1 % din bugetul lor de Apărare, iar Ungaria nu apare deloc în acest tablou[3].

Volodimir Zelenski e dispus să negocieze pacea numai în condiţiile sale : să recupereze toate teritoriile anexate de Rusia, inclusiv Crimeea, Rusia să plătească integral reconstrucţia Ucrainei şi, eventual, Vladimir Putin să fie purtat şi arătat într-o cuşcă prin Kiev (şi Washington ?) ca altădată Baiazid învins de Timur Lenk. Crede vreun om raţional că aşa ceva e posibil ? Desigur, Zelenski e doar o marionetă care vorbeşte ce îi dictează patronii săi, cei care, de altfel, finanţează războiul.

România se găseşte la marginea lumii A, lumea americană. Ca să scape de istoria anterioară, cea dintre 1947 şi 1989, ocupaţia sovietică, românii au ţinut atât de mult să se integreze în N.A.T.O. şi în U.E. Dar interesele S.U.A. erau diferite de cele ale României. Românii credeau şi încă mai cred în Punctul 5 al Tratatului N.A.T.O. S.U.A. avea nevoie de o ţară în coasta Rusiei şi cu acces la Marea Neagră. S.U.A. nu a fost niciodată Moş Crăciun pentru nimeni. Nici măcar pentru Marea Britanie. Cu excepţia Statului Profund din România, a oligarhilor, a serviciilor secrete, a înalţilor funcţionari, a presei miluite şi a jalnicilor politicieni din toate partidele, mari şi mici, la putere sau în opoziţie, România are însă mai toate caracteristicile lumii „B”.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

[1] „Germany’s position in America’s New World Order”, https://michael-hudson.com/2022/11/germanys-position-in-americas-new-world-order/ - 

2 noiembrie 2022.

[2] Idem.

[3] Édouard Husson, „Guerre d’Ukraine. Point au jour 253 - les Américains avouent qu’ils ont des troupes présentes en Ukraine...”, Édouard Husson, „Guerre d’Ukraine. Point au jour 253 - les Américains avouent qu’ils ont des troupes présentes en Ukraine...”, https://lecourrierdesstrateges.fr/2022/11/03/guerre-dukraine-point-au-jour-253-les-americains-avouent-quils-ont-des-troupes-presentes-en-ukraine-escalade-ou-prelude-a-une-negociation-avec-la-russie/ -  3 noiembrie 2022.

 

Ce sa va alege de România?

Un prieten foarte apropiat mă întreabă cu toată seriozitatea, cu maximă gravitate: „Tu ce crezi că se va alege de România ?” Întrebarea e atât de mare, colosală, de necuprins, că mai întâi îţi vine să râzi. Nervos, fără îndoială. Cum ce se va alege de România ? Ea e bine mersi la locul ei pe hartă. Munţii Carpaţi, Dunărea, Câmpia Română, Marea Neagră, Transilvania sunt tot acolo. Şi Basarabia e tot în afara graniţelor noastre, cu un Igor Dodon pe care ni l-a aplicat Vladimir Putin de curând. Vladimir Putin, cel despre care se spune că ar avea origini româneşti. Că un înaintaş al său, militar, ar fi plecat împreună cu Dimitrie Cantemir la Moscova sau Sankt-Petersburg.

De fapt, am evitat să răspund la o întrebare dintre cele mai îndreptăţite. Pentru că răspunsul e sumbru : România de după Traian Băsescu, de după marea criză financiară şi economică nu prea mai există. E doar un fragment, dintre cele mai puţin importante, al Uniunii Europene : am devenit europeni înaintea tuturor. Şi cel mai fidel partener al SUA în Europa de Est şi, de fapt, în toată Europa. Un membru foarte disciplinat al NATO. Cel mai disciplinat.

Dincolo de această „identitate” exterioară, pe dinăuntru nu mai e mare lucru. Şi chiar de aceea ne putem permite să avem un preşedinte sas şi luteran. Căci ce mai înseamnă să fii azi român şi ortodox ? De aceea avem guverne care mai de care mai neglijabile, cu nenăscutul politic Victor Ponta prim-ministru, cu guverne care de care mai „tehnocrate”, adică 100 % nedemocratice, care mai de care mai Dragnea, Grindeanu, Tudose. Adică guvernele minus nimeni, guralive, agitate, jalnice. Cu miniştri ca Olguţa, Carmen, Sevil, Adrian Ţuţuianu, Ionuţ Mişa de la Finanţe şi Ilan Laufer, care-i şi întrece. Cu Codruţa Kövesi, Augustin Lazăr şi Tudorel Toader, care ne asigură calitatea de eterni penali, oscilând nervoşi între puşcărie şi spitalul de nebuni.

De multe ori m-am întrebat ce rost au avut suferinţa şi idealurile lui Bălcescu, Avram Iancu, Eminescu, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Liviu Rebreanu, Corneliu Medrea, Iuliu Hossu şi atâţia alţi părinţi fondatori de neam şi ţară dacă tot am ajuns aici, unde ne găsim azi. Ce înseamnă aici azi ? Înseamnă o emigraţie în masă care nu se mai opreşte. Au plecat patru sau cinci milioane de români ? Câte milioane ar mai trebui să plece ca să ne trezim ? Şi cine să se mai trezească dacă au plecat deja cei mai buni ? Aici azi înseamnă o populaţie a României între 18 şi 16 milioane. Nimeni nu-ţi mai poate da o estimare credibilă. Căci despre recensăminte corecte, cinstite şi luate în serios de politicieni sau de „factorii răspunzători” nu mai poate fi vorba.

Ce se va alege de copiii de la ţară care nu mai ajung la şcoală la oraş ? De ce a scăzut atât de dramatic speranţa de viaţă în România ? De ce nu avem nici o universitate bine clasată printre universităţile lumii ? De ce avem atâţia profesori universitari şi savanţi răspândiţi prin celelalte universităţi ale lumii, în străinătate ? Câţi doctori au plecat în Germania şi Franţa sau unde au văzut cu ochii ? Ne va despăgubi cineva pentru furtul de creiere şi competenţe sau vom continua să primim lecţii magistrale de onestitate, democraţie şi civilizaţie ? Mai are rost să te întrebi cine e răspunzător de toate acestea ? Ştim cu toţii, dar la ce ne foloseşte ?

România e un teritoriu porto-franco pentru toţi aventurierii şi veleitarii europeni şi mondiali. Iar cei mai drăguţi sunt ambasadorii străini care ne urechează ritmic, ca pe timpul lui Vodă Mavrogheni, înaintaşul marinar al lui Traian Băsescu. Ţara a mai trecut prin situaţia asta câteva bune zeci de ani înainte de Războiul de Independenţă, fără să mai vorbim încă o dată de tot secolul fanariot. Statul s-a subţiat până a ajuns practic invizibil. Se mai vorbeşte despre stat doar la televizor, mai ales atunci când este criticată justiţia decadentă, în viaţa reală el nu prea mai există. Dar avem oligarhii noştri, unii în puşcării (mai ales proprietarii de televiziuni…), avem investitori, avem George Soros (de fapt, George Soros nu e nimeni sau el reprezintă interese adânci, mult mai extinse, despre care nu se vorbeşte), avem Liviu Dragnea şi PSD, care se luptă comic cu George Soros. Nu mai avem deloc opoziţie, pentru că nu mai avem deloc democraţie, presa aproape s-a închis, justiţia se apropie de credibilitate zero, Palamentul e o instituţie inutilă, doar televizoarele continuă să macine vorbe.

Ce se mai poate alege de România aşa devastată cum e ? Dacă salvarea colectivă e, evident, compromisă, câţiva fericiţi se vor salva totuşi individual.

Autor: Petru Romosan

Sursa: corectnews.com

Cum să distrugi paşnic o ţară

Cât valoreză, cât mai valorează azi relaţia politico-militaro-economică româno-americană? Cum să o cântărim, cum să apreciem această relaţie? Avem la îndemână câteva unităţi de măsură pe care le poate folosi oricine. După părerea multora, relaţiile americano-române nu pot fi mai valoroase decât oamenii publici, cei politici în primul rând, pe care establishment-ul american i-a susţinut, îi susţine în continuare, ba chiar i-a fabricat în România (indiferent de C.V.-ul lor până la preluare).

Cine sunt aceştia? Sunt cunoscuţi de toată lumea : Traian Băsescu, Elena Udrea (candidata americanilor la preşedinţie, s-a spus), Mark Gitenstein, Emil Boc, Laura Codruţa Kövesi, George Cristian Maior, Florian Coldea, Mihai Răzvan Ungureanu, Duane Butcher, Cătălin Predoiu etc. Plus ziarişti înregimentaţi mai demult (din 90 deja !) sau mai recent, O.N.G.-uri fără număr, brokeri singuratici etc.

Cei susnumiţi pe cât sunt de apreciaţi de partea americană, care nu e neapărat doar guvernul american propriu-zis (mai sunt neoconservatorii, băncile, Wall Street-ul, alte businessuri – aşa e la imperii !), pe atât sunt de detestaţi, huliţi de populaţia României. Din motive evidente, nu-i punem la socoteală pe adversarii lor politici. De altfel, şi aceşti adversari ai „proamericanilor” sau, mai larg, ai „prooccidentalilor” sunt la fel de detestaţi de populaţia tăcută a României, chiar dacă motivele sunt parţial diferite. Adică aceştia ar fi moştenitorii socialismului şi al unui anume naţionalism destul de emasculat, dar nu mai puţin „proamericani” şi „prooccidentali”, mari iubitori de ultraliberalism global ei înşişi.

Avem o problemă deci? Da, şi încă una cât roata carului şi aparent fără soluţie. De la vizita la Bucureşti, în 2003, a celebrului general William Odom (fost şef N.S.A., printre altele) şi propulsarea pe post de candidat serios la preşedinţie a dubiosului marinar Traian Băsescu, distrugător al flotei României dar promovat surprinzător negociator P.S.A.L. în 1999 (pentru care competenţe? acelea de distrugător al flotei?), şi până la vizita ciudatului emisar al lui Hillary Clinton, Philip Gordon, care a infirmat (democratic?) rezultatele referendumului de demitere a lamentabilului „proamerican” Băsescu Traian, drumul a fost lung şi catastrofal pentru România. (De menţionat că generalul William Odom a ţinut o conferinţă la Casa N.A.T.O. la 18 martie 2003 şi i-a văzut pe toţi liderii politici majori din capitala României, inclusiv pe primarul Traian Băsescu, care nu se găsea iniţial pe agenda sa). Foarte probabil, americanii (şi aliaţii lor occidentali) s-au felicitat că au pus mâna pe o ţară mare şi bogată din Estul Europei fără să tragă vreun glonţ. Au fost suficienţi ziariştii, politicienii şi oengiştii aliniaţi (lumea îi cam cunoaşte) să le „facă moară-n cap” românilor pentru ca aceştia să şi creadă că, dacă nu devin urgent euroatlantici (U.E. & N.A.T.O.), va fi vai şi amar de capul lor : îi vor mânca imediat cu fulgi cu tot ruşii, ungurii şi turcii…

Decăderea vizibilă pentru tot poporul a întregii clase politice, dar şi cvasidispariţia presei, care a devenit stânjenitoare şi inutilă după ce a fost trădătoare, catastrofele repetate din justiţia de tip D.N.A. (o jurisdicţie de excepţie impusă), umilirea sistematică a poliţiei (rămasă totuşi naţională) au adus România pe buza prăpastiei, cu tot mai dese speculaţii despre destrămarea statului român, cu pierderea Transilvaniei şi alte nenorociri. Visul euroatlantic (U.E. & N.A.T.O.) al românilor seamănă tot mai bine cu un teribil coşmar. Peste patru milioane din 23 de milioane de români s-au răspândit pe toată planeta, printre care şi cei mai buni tineri. Toată industria românească, plus flota, a fost făcută praf şi furată la bucată. Activele majore ale ţării au fost luate cu japca, prădate de puterile europene în schimbul aderării la fantomatica UE (combinatul de la Galaţi, Petrom, B.C.R. şi celelalte bănci, pădurile devastate tot de austrieci etc.). Fosta Familie regală a fost reintrodusă de capetele încoronate europene (în numele a ce?) într-o ţară cu Constituţie republicană, din care regele Mihai abdicase (forţat, ca la toate abdicările), şi i s-a restituit tot ce a vrut, fără să i se ceară înapoi ceea ce luase ilegal (tablourile lui El Greco etc.). Complicitatea unor prim-miniştri, corupţi sau doar necalificaţi (Năstase şi Tăriceanu), e dovedită cu documente publice. Aşa-zisa Casă regală a României, devenită de câţiva ani minge de fotbal în meciul politruco-oligarhic, n-ar greşi prea mult dacă s-ar intitula, după schimbările recente la succesiune, Casa Duda a României.

Democraţia venită din vestul Europei şi din America („Democracy is coming to the U.S.A.”, Leonard Cohen) seamănă ca două picături de apă cu comunismul teoretic din anii ’50 al ocupantului rus. Adică nu ne-a ocupat pur şi simplu imperiul rus, ci noi am devenit, vezi Doamne, peste noapte, comunişti! După cinci decenii de „comunism” falsificator, vom avea parte de 50 de ani de „democraţie” devastatoare? Aşa se pare. Sursa: Art-Emis

                                                                                            Autor: Petru Romosan