Evanghelia de duminică: Cum putem avea mai multă viață şi cum putem deveni martori ai Învierii

DUMINICA A 2-A DUPĂ PAȘTI (A SFÂNTULUI APOSTOL TOMA) IOAN 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi ușile încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, ușile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viață să aveți în numele Lui.

Ne aflăm în a opta zi după Înviere și în această duminică Biserica ne pune înainte o pericopă evanghelică ce ne prezintă unul dintre cele mai cunoscute tablouri biblice: îndoiala Apostolului Toma, urmată însă în cele din urmă și de o puternică mărturisire de cre­dință a acestuia. Fragmentul evanghelic ne ajută să înțelegem cum putem deveni martori și mărturisitori ai învierii lui Hristos în sufletele noastre. După cum Domnul Hristos a învins moartea prin Învierea Sa, la fel, cu ajutorul harului dumnezeiesc, suntem che­mați la o credință vie și la dobândirea adevăratei vieți prin învingerea, prin depășirea patimilor care ne pot duce la îmbolnăvirea sufletului sau chiar la moartea sufletească.

Întemeierea Tainei Spovedaniei

După Învierea Sa, până la Înălțarea Sa la ceruri, Mântuitorul se arată în mai multe rânduri ucenicilor Săi pentru a-i întări în credință, pentru a le alunga teama și pentru a-i pregăti cât mai bine ca să devină mărturisitori ai învățăturilor dumnezeiești. Astfel, Domnul Hristos, având trupul transfigurat, se arată Mariei Magdalena și femeilor mironosițe (Matei 28, 9-10; Marcu 16, 9-11…), se arată celor doi ucenici care mergeau spre Emaus (Marcu 16, 12-13; Luca 24, 13-35), se arată Sfântului Apostol Petru (I Corinteni 15, 5) etc.

În prima parte a Evangheliei de astăzi (Ioan 20, 19-23), ni se spune că Domnul S-a arătat chiar în seara Duminicii Învierii ucenicilor apostoli care, cu excepția lui Toma, erau adunați într-o casă din Ierusalim. Aceștia stăteau cu ușile încuiate de frica iudeilor. Mântuitorul trece prin ușile încuiate, stă în mijlocul lor și le adresează primele cuvinte pline de Lumină și de nădejde: „Pace vouă!”. Sfântul Teofilact al Bulgariei observă că Domnul Hristos a trecut prin ușile încuiate „ca să arate că așa a înviat și când era piatra deasupra mormântului” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan). Întrucât, mai ales pentru acele timpuri, învierea din morți era ceva extrem de greu de acceptat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin puterea Sa dumnezeiască, face acest pogorământ de a păstra pe trupul Său spiritualizat semnele rănilor de pe Cruce, pentru a le putea arăta celor zece apostoli și, mai târziu, lui Toma și, în acest fel, să-i încredințeze tot mai mult de realitatea propriei Sale învieri. Cu alte cuvinte, Mântuitorul voia să risipească ispita prin care unii dintre apostoli credeau că în aparițiile Domnului Hristos ar fi vorba mai degrabă de un duh (Luca 24, 37) care luase chipul Mântuitorului. În chip firesc, trupul nestricăcios nu are cum să păstreze urmele stricăciunii trupului muritor (I Corinteni 15, 43). Semnele cuielor de pe mâini și de pe picioare atestau că Hristos fusese într-adevăr răstignit. Semnul împungerii cu sulița în coastă era o dovadă că Hristos Omul a murit, că nu a fost vorba de o moarte aparentă. Ni se istorisește că după ce Hristos le-a arătat ucenicilor semnele rănilor de pe mâini și de pe coasta sa, aceștia nu au mai zis că văd un duh, ci s-au bucurat „văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20). Apoi Mântuitorul îi anunță pe Sfinții Apostoli că îi trimite în lume pentru propovăduirea cre­dinței. Pentru această misiune nobilă, Domnul Iisus Hristos îi înarmează duhov­nicește și, suflând asupra lor, instituie noua preoție și întemeiază Taina Pocăinței prin cuvintele: „Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23). Să observăm că după Învierea Domnului, Duhul Sfânt se poate revărsa peste oameni chiar din trupul Său transfigurat. Vindecarea sufletului se poate face, așadar, prin ascultarea și prin împlinirea învăță­turilor mântuitoare, precum și prin mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei. Sfântul Cuvios Ilie Cleopa ne spune că „aceasta este singura cale de mântuire a creștinilor: credința dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice și dezlegarea păcatelor prin spovedanie” (Predici la duminicile de peste an).

Sfintele Taine – izvor de viață și de putere

Cei zece apostoli îi povestesc Sfântului Apostol Toma despre minunea întâlnirii cu Iisus cel înviat. Acesta spune că va crede și el doar dacă îi va apărea în față Hristos și va putea atinge semnele rănilor de pe trupul Său. Pe de altă parte, așa cum observă și Sfântul Chiril al Alexandriei, atitudinea Apostolului Toma era determinată și de durerea de a nu se fi învrednicit și el de vederea Mântuitorului nostru înviat din morți. „O nevinovată îndoială a lui Toma!” – s-a cântat la slujba Vecerniei de aseară. Apostolul Toma avea o inimă sinceră, plină de dragoste, căutătoare în sensul bun al cuvântului și această nevinovată îndoială va fi începutul transformării acestuia în unul dintre cei mai importanți mărturisitori ai Învierii Domnului, iar mărturisirea lui „s-a făcut piedestal și temelie a Bisericii noastre” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici ale Sfinților Părinți).

La opt zile după Înviere, tot în ziua de duminică, Domnul Hristos apare încă o dată prin ușile încuiate, în mijlocul apostolilor, printre care se afla de data aceasta și Sfântul Toma. Le spune din nou: „Pace vouă!”. Sfântul Nicolae Velimirovici ne arată că prima dată când a rostit aceste cuvinte în pericopa evanghelică de astăzi le-a dăruit apostolilor pacea lăuntrică, iar a doua oară le dăruiește pacea din afară, pacea cu lumea; „le dă pace cu asupra de măsură, pentru că nu au nevoie de pace numai pentru ei, ci și pentru alții cărora trebuie să le dea pace” (Predici). Pacea dumnezeiască aduce bucurie, nădejde, liniște, dor de rugăciune. Pacea desăvârșită este Domnul Hristos și prin comuniune cu El ucenicii vor putea în misiunea lor apostolească în care au fost trimiși să crească lăuntric, să răspândească pacea Duhului Sfânt și să aibă răbdare cu cei cu care se vor întâlni. Pentru a-l ajuta să iasă din starea de îndoială, Mântuitorul i se adresează direct lui Toma. Din relatarea Evangheliei nu știm dacă Apostolul Toma s-a mulțumit doar să-L privească pe Hristos sau chiar s-a atins de mâna și de coasta Mântuitorului. Ce știm cu siguranță este faptul că această întâlnire i-a vindecat sufletul de îndoială, l-a transformat și l-a făcut să exclame cu bucurie și cu încredințare lăuntrică: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28).

Dintr-o altă perspectivă, am putea spune că tot acest episod biblic ne duce cu gândul că atunci când ne împărtășim, cu pocăință și cu binecuvântare, cu Trupul și cu Sângele Domnului, sufletul nostru – la fel cum i s-a întâmplat Sfântului Toma – se vindecă treptat de orice îndoială referitoare la credință, căci el trăiește „unitatea Duhului, întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3). În general, Sfintele Taine sunt izvoare de viață și de înviere sufletească. O temă foarte importantă a Evangheliei de astăzi este tocmai instituirea preoției Noului Legământ, preoție prin care se săvârșesc Sfintele Taine în Biserica cea una. Prin Tainele Bisericii suntem altoiți la viața dumnezeiască, devenim mădulare vii ale Trupului lui Hristos.

Să avem parte de binecuvântarea și de rugăciunile Sfântului Apostol Toma, pentru a deveni și noi martori și mărturisitori ai Învierii Domnului Iisus Hristos în sufletele noastre!

Autor: Protos. Teofan Popescu – 19 Aprilie 2026

Evanghelia Zilei: A te îmbogăți în Dumnezeu

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

În pilda pe care Biserica a rânduit-o în această duminică ni se prezintă sintetic una dintre cele mai des întâlnite curse prin care omul poate rata întâlnirea cu propria sa fericire sau, altfel spus, întâlnirea cu adevărata chemare a sufletului său. Cu această ispită ne putem confrunta cu toții atunci când nu simțim cu adevărat, nu înțelegem că orice dar pe care îl primim de la Dumnezeu ne îmbo­gățește și ne înalță sufletește doar atunci când îl punem în slujba Tatălui ceresc și îl folosim cu smerenie pentru ajutorarea semenilor. Aceasta este calea pentru a ne putea îmbogăți întru Dumnezeu și pentru a fi fericiți!

Omenia pe care trebuie să o arătăm față de semeni

Bogatului din această pildă, pe care o găsim doar în Evanghelia după Luca (12, 16-21), „i-a rodit din belșug țarina”. Din păcate însă, primul său gând nu a fost să-I mulțumească Bunului Dumnezeu pentru această binecuvântare și să-i ajute pe săraci din acest belșug de roade, ci el a fost cuprins de îngrijorare gândin­du-se că nu are unde să depoziteze toate aceste roade ale pământului. Soluția simplistă pe care a găsit-o a fost aceea de a-și dărâma hambarele și de a face unele mult mai mari unde să încapă totul. Ierarhul sârb Nicolae Velimirovici scria că „în loc să strice pe omul vechi din el și să zidească pe cel nou” prin fapte de milostenie, bogatul „se apucă să-și dărâme hambarele, magaziile și pivnițele ca să-și facă altele” (Predici). Iar Fericitul Augustin observă că bogatul nu și-a dat seama „că cele mai sigure hambare pentru recolta sa sunt pântecele celor săraci și flămânzi” și că numai în acest fel bogata recoltă „s-ar fi păstrat intactă în ceruri”. Altfel spus, tot ceea ce facem aici pentru Dumnezeu și pentru aproapele, cu dragoste, cu dăruire, cu smerenie, rămâne în veșnicie, se tot adaugă la comoara noastră duhovnicească, ne îmbogățește în Dumnezeu. În acest sens trebuie înțeles și frumosul îndemn din Apostolul de astăzi: „Drept aceea, nu fiți fără de minte, ci înțelegeți care este voia Domnului” și „vă umpleți de Duhul” (Efeseni 5, 17-18). Voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi nu ne este impusă cu forța, ci ne este doar arătată atunci când noi vrem să o aflăm. Ea nu poate fi alta decât a ne depăși stările pătimașe, a fi liberi lăuntric și a ne strădui cât mai mult să dobândim Duhul Sfânt.

Problema marilor îmbogățiți și a neajutorării de către aceștia a oamenilor nevoiași este foarte actuală astăzi atât în România, cât și în întreaga lume. Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, referindu-se îndeosebi la situația din țara noastră, spunea: „Există, de asemenea, milionari și miliardari. De obicei, ei țin să aibă și mai mult. Aceștia trebuie să fie conștienți de faptul că dacă nu sunt milostivi în această viață se vor duce acolo unde nu vor avea nimic. Iar cei care nu au nimic aici, dar respectă rânduiala creștină, vor avea dincolo totul. Căci porunca lui Dumnezeu se mărginește la această omenie, la această dăruire prin care îl ajuți pe cel de lângă tine. Nu ne putem mântui singuri. Ne mântuim și prin ajutorarea aproapelui nostru. Dacă eu strâng bani și nu-i dau la nimeni, asta arată că trăiesc într-o minciună continuă. Rămân cu banii mei, apoi vine moartea… Când însă îl ajut pe aproapele meu să ducă o viață decentă, ne putem mântui mai ușor cu toții. Cam așa înțeleg eu viața aceasta” (Smerenia și dragostea, însemnele trăirii ortodoxe).

Nu bogăția în sine ne îndepărtează de Dumnezeu, ci alipirea pătimașă de ea, așa cum ne avertizează și psalmistul: „Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10). Cu cât omul este în mod real tot mai preocupat de dobândirea vieții celei veșnice, cu atât el realizează că orice tip de bogăție pe care o poate avea, orice întâlnire, orice întâmplare, toate trebuie spiritualizate, transfigurate, citite în cheia pedagogiei divine, în așa fel încât ele să devină mijloace prin care să adăugăm un plus maturizării noastre duhovnicești, mijloace de dobândire a unei inimi smerite în care să vieze, să crească necontenit lucrarea Duhului Sfânt. Această lucrare se vădește prin căldura, sinceritatea şi bunătatea pe care le arătăm față de aproapele, prin felul cum știm să dezvoltăm relațiile personale care să ne ajute la îmbogățirea vieții noastre întru Hristos.

Ceasul neașteptat al morții

Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că bogații „nu vor scăpa de pedeapsă dacă nu vor face milostenie pe măsura avuției lor” (Omilii la Matei). Din păcate, bogatul acestei pilde nu-și asumă în vreun fel lucrarea de milostenie, ci dă dovadă de egoism și de superficialitate, spunându-și întru sine: „Suflete, ai multe bună­tăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 19). Lipsa de empatie față de durerile și de nevoile aproapelui, precum și lipsa de respect față de învățătura lui Hristos îl întunecă pe om, îl împing spre tragedia unor confuzii majore. Astfel, bogatul are impresia că sufletul lui se bucură și se odihnește prin mâncare și băutură. Această mentalitate denotă însă tocmai starea sa de împietrire lăuntrică, lipsa de comunicare și de comuniune a sufletului cu Dumnezeu. Căci, așa cum ne învață tot Cuviosul Sofian, „sufletul flămânzește și însetează ca şi cerbul după izvoarele apelor. El însetează și dorește după adevăr, bine și frumos, ca planta după lumina și căldura soarelui. El nu poate crește și nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii și ale bunei înțelegeri dintre oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăinței și rugăciunii. Sufletul nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune și al harului dumnezeiesc aflător în Biserică”; sufletul „pentru hrană și întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtășanii”.

O altă expresie a derutei în care trăiește bogatul este amăgirea des întâlnită astăzi prin care mulți oameni se comportă ca și cum ar muri peste câteva secole. În general, omul modern este prea puțin dispus să conștien­tizeze fragilitatea condiției umane, adică să-și dea seama că poate pleca din această viață în orice clipă. Cea mai bună pregătire pentru moartea noastră trupească, pentru marele examen al despărțirii sufletului de trup, este tocmai îmbogățirea noastră în Dumnezeu. Bogatul împătimit de propria avere nu se obosește însă cu asemenea pregătiri. El se gândește doar cum va trăi ghiftuit, mult și bine. Psalmistul observă cu amărăciune: „Și omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (Psalmi 48, 12).

Deși încă din perioada Vechiului Testament Dreptul Iov ne învață că doar în mâna lui Dumnezeu se „ține viața a tot ce trăiește și suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 10), bogatul este foarte sigur că va mai trăi mulți ani plini de belșug material. În fața acestei îngâmfări prostești, vine imediat răspunsul lui Dumnezeu: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 16, 20). Nebunie este să creadă cineva că își hotărăște lungimea vieții sale și tot nebunie este pentru noi tot ceea ce ne împiedică de la adevărata îmbo­gățire întru Dumnezeu. Sfântul Teofilact al Bulgariei ne vorbește și despre simbolismul nopții în care sufletul bogatului neprevăzător este răpit brusc din această viață: „Așadar, cu adevărat noaptea îi este cerut sufletul unuia ca acesta, căci nu are lumină a cunoștinței celei dumnezeiești, care să-i lumineze lui, ci în noaptea iubirii de bogăție aflându-se și de aceasta fiind întunecat, îl apucă moartea” (Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca).

Concluzia textului Evangheliei de astăzi se poate rezuma și astfel: dacă omul nu își asumă drept scop principal al vieții îmbogățirea în Dumnezeu, atunci, la ceasul (neașteptat al) morții, când vălul lumii de aici se va ridica, el va avea parte de mari și neplăcute surprize.

Autor: Protos. Teofan Popescu – 23 Noiembrie 2025