Cam toate spuneau același lucru:
„Românii se plâng că sunt prețurile mari, dar supermarketurile sunt pline.”
„Spun că n-au bani, dar terasele sunt aglomerate”.
„Se vaită că o duc rău, dar pleacă de două-trei ori pe an în concediu.”
Și de fiecare dată mă opream la aceeași întrebare:
Care români se plâng?
Sigur că mai înjurăm la casa de marcat. E greu să nu ai o reacție când trei roșii, o brânză și ceva ce părea la raft la ofertă ajung să coste cât o rată mică.
Dar, de cele mai multe ori, noi nici măcar nu ne plângem. Ne lamentăm în dulcele stil mioritic.
Ei ne pun plângerea în gură, apoi ne prind la terasă.
Își construiesc un român care spune că moare de foame, după care îl demască împingând un cărucior plin prin Kaufland.
„Aha! Ziceai că n-ai bani!”
Numai că omul n-a zis nimic. Își făcea cumpărăturile.
Ne-au declarat săraci, apoi s-au supărat că nu ne-am prezentat la terasă îmbrăcați corespunzător diagnosticului. Sau mai exact, de ce nu stăm milogi la gărdulețul ce desparte terasa de trotuar.
Pe urmă ni se comunică și suma:
„Noi, când venim în România, cheltuim într-o vacanță între 1000 și 3.000 de euro.”
Foarte bine. Să-i cheltuiască sănătoși.
Doar că nu-mi amintesc să le fi cerut cineva raportul de activitate.
Nu suma contează aici. Faptul că o spun contează.
Ei vin cu banii.
Noi ar trebui să fim cei impresionați. Pe principiul “noi aducem bani în țară bă!”
Supărarea politică n-a dispărut nici ea. Doar și-a pus ochelari de contabil. Nu mai vine direct, cu steagul, căciula dacică, tabloul cu “Mesia” și revolta, ci ocolește puțin pe la Lidl, numără cărucioarele, face inventarul teraselor și verifică unde am fost în concediu.
Și da, ca să nu ne certăm degeaba, nu vorbesc despre toți românii plecați. Cei mai mulți muncesc, își cresc copiii, s-au integrat în mediul și țara de adopție și își văd de viață.
Vorbesc despre diasporezul furios. Cel care se întoarce și pare aproape ofensat că România nu mai arată suficient de săracă.
Cred că frustrarea lui seamănă cu a unui om care a divorțat convins că fără el fostei soții o să-i fie foarte greu.
Peste câțiva ani o întâlnește pe stradă.
A slăbit, și-a făcut dinții, și-a tras o tunsoare belea, pare mai tânără și stă la terasă.
Mai rău, pare și fericită.
Normal ar fi să se bucure pentru ea. Dar undeva, foarte omenește, îi vine să întrebe:
„Dar asta n-ar fi trebuit să sufere?”
Românii aceștia au plecat dintr-o țară în care chiar era greu. Au lăsat în urmă sate cu noroi până la glezne, orașe fără locuri de muncă și familii în care 200 de euro nu erau doar bani. Erau salvarea lunii.
Și au tras.
Au îngrijit bătrânii altora în timp ce ai lor îmbătrâneau acasă. Au lucrat în construcții, au cules fructe, au spălat, au cărat și au luat viața de la zero într-o limbă pe care uneori abia o înțelegeau.
Au înghițit umilințe. Le-a fost dor. Au pierdut ani. Au îmbătrânit mult prea devreme.
N-ar fi drept să ne prefacem că n-a fost așa.
Numai că, fără să-și dea seama, poate, au făcut și o socoteală:
Eu plec. Eu muncesc. Eu sufăr.
Iar când mă întorc, trebuie să se vadă.
Și o vreme s-a văzut.
Acum 15–20 de ani, mașina cu numere străine intra pe uliță ca o delegație oficială. Din portbagaj coborau cafea, ciocolată, haine și detergent.
Mai ales detergent.
Nu știu de ce, dar detergentul din Germania mirosea și a succes.
Când scoteau 200 de euro, îi scoteau cu o anumită lentoare. Nu ostentativ. Doar cât să apuce toată lumea să observe bancnota.
Pentru câteva săptămâni erau cei care reușiseră.
Nu cumpărau doar masa la restaurant. Cumpărau și admirația celor rămași.
Astăzi vin cu 500 de euro și banii aceia se duc pe cazare, benzină, câteva mese și niște cumpărături. Fără să întoarcă nimeni capul. Fără ca ospătarul să anunțe sosirea diasporei.
La masa de lângă stă fostul coleg de liceu. Are un telefon la fel de scump, o mașină bună și concediul în Grecia deja rezervat.
N-a cules sparanghel. N-a îngrijit bătrâni. N-a locuit cu alți șase oameni într-un apartament.
Și totuși comandă același lucru.
Poate că nu trăiește mai bine. Dar trăiește suficient de bine încât să nu se mai vadă cine a plecat și cine a rămas.
Asta cred că doare.
Nu telefonul celuilalt. Nu concediul lui. Ci faptul că au ajuns, măcar în fotografia de la terasă, cam în același loc.
Doar că unul simte că a plătit mult mai mult pentru el.
„Eu pentru ce am plecat?”
Și, poate, întrebarea adevărată:
„De ce nu se mai vede cât m-a costat?”
Nu cred că vrea cu adevărat să ne vadă săraci. Dar parcă i-ar fi de folos să fim puțin mai în urmă.
Cât să se vadă diferența.
Cât să rămână plecarea lui o victorie.
Ar vrea o Românie suficient de frumoasă ca să-și petreacă vacanța aici, dar suficient de săracă încât să mai existe puțină uimire când scoate euroii din portofel.
Numai că România pe care a lăsat-o nu prea mai există.
Satul cu noroi și oameni rezemați de poartă este asfaltat. Casele s-au renovat, au apărut gazul, centralele, internetul și panourile solare. Pe alocuri, se deosebește cu greu de satul în care locuiește el în Spania sau Germania.
Doar că lui nu i-a fost dor de satul acesta.
I-a fost dor de cel din care a plecat.
De oamenii de la poartă. De obiceiurile de atunci. De casa în care intra fără să bată și de locul despre care și-a imaginat că va rămâne liber.
Uneori, cei plecați au păstrat tradițiile chiar mai încăpățânat decât cei rămași. În străinătate, tradiția era o bucată de casă. Aici era doar viață.
Iar viața s-a schimbat.
Oamenii au îmbătrânit, unii au murit, copiii au crescut. Unele obiceiuri s-au pierdut. Altele se mai scot doar la sărbătoarea satului, între scenă și taraba cu mici.
În casa în care locuia lelea Maria stă acum Hans. E olandez și viața în satul românesc i s-a părut fascinantă. Atât de fascinantă, încât s-a stabilit aici, a mai cumpărat patru case, le-a modernizat și le închiriază în regim Airbnb.
E o ironie greu de înghițit.
Românul a plecat din sat pentru că nu mai vedea nicio viață posibilă acolo.
Hans a venit din Olanda și a găsit-o.
Iar casa lelii Maria, în care altădată intrai fără să bați, este acum o experiență autentic românească pentru turiști.
„Acasă” al lor nu mai există. A rămas doar în mintea celor plecați, cu ulița neasfaltată, oamenii la poartă și locul lor păstrat la masă.
Poate că de aceea le repugnă acum și Europa. Nu doar pentru ce cred că le-a făcut lor, ci și pentru ce a făcut din satul lor. L-a asfaltat, l-a modernizat și l-a schimbat până când nu l-au mai recunoscut.
Au plecat din sat spre Europa.
Când s-au întors, Europa stătea deja în casa lelii Maria.
Și o chema Hans.
