Sorin Roșca Stănescu: Nicușor Dan se pregătește să dea un mare tun!

De fapt, să-l ia. Ceva de acest gen. A avut o convorbire telefonică crucială, după cum lasă să se înțeleagă, cu Volodimir Zelenskyi. Au vorbit despre ce credeți? Nici mai mult, nici mai puțin decât despre înarmarea României. Nu a Ucrainei. A României. Dialogul va fi finalizat la Kiev, când cei doi șefi de stat se vor întâlni față în față. Se va întâmpla în curând și se va finaliza cu un veritabil tun.

Este necesară o imaginație extrem de bogată pentru a înțelege prin ce echilibristici un stat NATO, în speță România, reprezentat de un președinte numit, în speță Nicușor Dan, negociază telefonic și apoi față în față achiziții de armament cu un stat non-NATO, supus de peste trei ani unei puternice agresiuni din partea Federației Ruse și cu un teritoriu ocupat în proporție de 20%. Ei bine, Nicușor Dan a găsit o soluție extrem de ingenioasă, inversând practic cu 180 de grade direcția, de a-și aduce aportul în mod decisiv la împlinirea strategiei de apărare și suveranitate națională a României. O strategie pe care, până în prezent, a fost incapabil să o elaboreze, să o formuleze, să o supună aprobării Consiliului Suprem de Apărare al Țării și apoi Parlamentului. Nicușor Dan a conceput un mecanism, se pare, extrem de ingenios, prin care România ar putea evita negocierile cu partenerii NATO și, mai ales, negocierile cu Washingtonul, care a cam înghețat relațiile cu noi, și de a edifica o nouă arhitectură în materie de înzestrare militară a statului român. În acest scop, el i s-a adresat lui Volodimir Zelenskyi.

Conform informațiilor oficiale, furnizate chiar de liderul de la București, acesta a pus, pur și simplu, mâna pe telefon, l-a contactat pe Volodimir Zelenskyi — probabil după ce s-a documentat temeinic — și a aflat că acesta a dobândit o bună experiență în materie de înzestrare militară, după aproape patru ani de război, și i-a solicitat acestui important aliat sprijinul în ceea ce privește dotarea cu cele necesare a Armatei Române, păstorită în prezent de Ionuț Moșteanu. Liderul de la Kiev s-a angajat, pe parcursul convorbirii telefonice, să se pregătească temeinic, astfel încât, la capătul vizitei oficiale de stat pe care Nicușor Dan o va întreprinde la Kiev, să poată fi semnate și parafate importante contracte prin care Ucraina urmează să se angajeze să înzestreze militar România.

Să nu-și imagineze cineva că domnul Volodimir Zelenskyi a devenit brusc generos și recunoscător pentru sacrificiile făcute de cetățenii României în beneficiul poporului ucrainean. Știm că, până în prezent, din sudoarea cetățenilor României, am avut generozitatea de a furniza Ucrainei nu numai medicamente, alimente și furnituri de tot felul, ci și echipamente militare, cele mai multe achiziționate de la partenerii noștri din NATO. Și iată că, acum, generozitatea demonstrată cu prisosință de București urmează să se întoarcă în direcție inversă. În viitor, Ucraina urmează să contribuie, probabil decisiv, la înzestrarea Armatei Române cu echipamente dintre cele mai sofisticate. Aceasta va fi tema principală pe agenda oficială de lucru a celor doi președinți, pe parcursul vizitei lui Nicușor Dan la Kiev, care răspunde astfel amabilei invitații telefonice formulate de omologul său.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: https://corect-news.ro/nicusor-dan-se-pregateste-sa-dea-un-mare-tun/

Sorin Roșca Stănescu: „Mie nu mi-e frică! Ție? Despre desfășurarea loviturii de stat?”

Să nu îndrăznească cineva, așa cum s-a mai întâmplat, să afirme în public sau în particular că un reprezentant al statului, chiar un reprezentant de frunte, nu poate da o lovitură de stat.

Istoria ne dovedește că o bună parte dintre loviturile de stat executate de-a lungul istoriei au fost chiar opera unor personaje, unele rămase celebre, aflate la pârghiile de comandă ale statului. Și Hitler, și Mussolini și Stalin, iar mai devreme și Napoleon Bonaparte și și mai devreme și Cezar și mulți alții, ahtiați fiind după putere, au pus în mod violent capăt formei existente de stat, pentru a instaura o putere personală mult mai mare. Oamenii se tem de utilizarea acestei expresii de „lovitură de stat”, iar cei care încearcă din răsputeri să ascundă adevărul ne prostesc afirmând de dimineața până seara că acest lucru nu este posibil.

Ceea ce a fost posibil sub domnia lui Carol al II-lea, care și el a dat o lovitură de stat, dizolvând Parlamentul, eliminând de la butoane partidele politice și instaurând dictatura regală, este posibil și chiar se întâmplă și azi. Când un președinte de delegitimează și se decredibilizează în totalitate încercând să prelungească agonia regimului pe care l-a instaurat în urmă cu zece ani, punând la cale, cu complicitatea a nouă inși nespecializați în cunoașterea Legii Fundamentale de la CCR, excedând cu totul atribuțiile acestei instituții, o modalitate de supraviețuire politică pentru el și pentru câțiva reprezentanți ai partidelor care au gestionat, așa cum au gestionat, statul român.

Unul dintre cei mai mari specialiști în drept, inclusiv în drept constituțional, pe care îi avem, Adrian Severin, demantelează azi – și puteți citi acest lucru pe Corect-News – întreaga construcție a loviturii de stat executată de curând în România. Și care este în desfășurare, întrucât autorii și-au propus din capul locului o linie de orizont, plasată undeva în primăvară. Un interval de timp în care își propun să suprime, dacă va fi nevoie în totalitate, libertatea de expresie, drepturi și libertăți fundamentale, începând cu dreptul de a alege și de a fi ales. Evident că pentru a face acest act samavolnic într-o țară care beneficiază totuși de un statut euroatlantic era necesar ca autorii să prezinte opiniei publice naționale și internaționale motivele pentru care încearcă să întoarcă cursul istoriei anulând alegerile prezidențiale. Întotdeauna când au fost date lovituri de stat, ele au fost precedate, însoțite și succedate de pretexte cât de cât plauzibile. În ceea ce-i privește pe autorii acestei lovituri de stat, pretextul este că nu ei, ci altcineva a încercat să dea o lovitură de stat, dar care s-a ciocnit de vigilența autorităților. Acest altcineva ar fi, așa cum încearcă ei să-l zugrăvească, Călin Georgescu, un neica nimeni care cap-coadă și-a confecționat o biografie falsă, un personaj care nu este altceva decât o săgeată a lui Vladimir Putin, parașutat în România pentru a pune capăt cursului ei euroatlantic, deci un adversar al UE și al NATO, un om care vrea să bage România în război și, dacă toate cele de mai sus nu sunt suficiente, și un neo-legionar, aflat în capul unor trupe de asalt care au încercat zilele trecute – noroc să securiștii noștri au fost vigilenți – să transforme Capitala României într-o baie de sânge.  Două milioane de cetățeni au fost înșelați și de fapt nu ei au votat, ci TikTok a votat și milioanele de boți plătiți cu bani grei în acest scop de Federația Rusă. Două milioane de cetățeni au fost induși în eroare și s-au înșelat, alegând pentru funcția de președinte un personaj din afara sistemului, inclusiv din afara sistemului politic și care, ca atare, nu poate fi controlat.

În câteva zile, sub ochii noștri, a ieșit la lumină al doilea stat subteran, mult mai puternic decât cel condus cu o mână de fier până mai ieri de Florian Coldea. De astă dată, statul subteran este condus chiar de către Klaus Iohannis, a cărui legitimitate sub aspect moral nu mai există de mult, iar sub aspect constituțional nu va mai exista peste câteva zile, când cel de-al doilea mandat al său își dă obștescul sfârșit.

Iar reprezentanții partidelor politice, cele care au condus timp de 35 de ani România, au fost făcuți complici ai acestei lovituri de stat, autorii mizând pe dorința acestora de a-și perpetua puterea anulând votul popular și încercând să-l înlocuiască cu un nou vot în primăvară. Până atunci, autorii loviturii de stat au creat o nișă de oportunitate, un spațiu necesar implementării în rândul populației a unui alt narativ, dar mai ales un interval generos de timp în care, cu ajutorul unor instituții specializate ale statului, să încerce să confecționeze probe care să confirme acuzațiile pe care deja i le-au adus lui Călin Georgescu. Sună cunoscut, nu? Mai întâi condamnăm și executăm, și apoi căutăm și probe. Pentru ca regia să fie completă, sunt firește utilizate – dar și devoalate cu această ocazie – toate cozile de topor din politică și mai ales din presă, care au misiunea explicită de a întocmi liste negre cu pro-putiniști, cu anti-euroatlantiști, cu partizani ai ocupării României de către Federația Rusă, cu persoane care vezi Doamne vor să pună la pământ instituțiile democratice ale României edificate cu atâtea sacrificii și cu atâta trudă.

Regia este completă, toate piesele sunt puse la locul lor, mai rămâne doar ca și mintea cetățeanului să fie sucită, adică întoarsă cu cheia. Cetățeanul care l-a votat pe Călin Georgescu pentru că vezi Doamne voința sa a fost anihilată sau alterată de TikTok, va trebui până în primăvară să înțeleagă că a fost fix „cetățeanul turmentat” al lui Caragiale, și trezit astfel cu un duș rece, va trebui să voteze ce vor ei. TikTok a devenit un paratrăsnet al tuturor relelor săvârșite în această țară de Călin Georgescu și suporterii săi. Nebunia generală e că puțini observă, totuși nu destul de puțini, că în toată istoria au existat instrumente de propagandă, vehicule prin care mesajele unor lideri au ajuns mai ușor la destinație, fie că erau distorsionate sau nu, și și-au atins scopul. De la corespondența cu ajutorul focurilor puse din deal în deal, de la porumbeii voiajori, de la literatura militantă, de la presă, de la discursurile rostite de persoane mai mult sau mai puțin carismatice, până la presa scrisă, vorbită și audiovizuală , până la Facebook, până la toate celelalte rețele sociale, a existat, există și va exista întotdeauna o veritabilă bătălie în plan propagandistic în scopul obținerii de voturi pentru un actor politic sau altul.

Nu aceste mijloace de comunicare și influențare sunt instrumente de tip dictatorial, instrumente ale unei lovituri de stat, ci pur și simplu aruncarea cu brutalitate la coș a voturilor românilor din țară și din străinătate. Dar nu vor reuși! Tot mai multe voci aparținând oamenilor cu carte, a celor care știu istorie și care sunt recunoscuți ca autorități în mediile lor se ridică împotriva acestei lovituri de stat și vă garantez că îi vor bloca cursul, chiar dacă prin abuz, între timp, Călin Georgescu, George Simion și mulți alții vor fi scoși din joc. Veți vota cu voi! Nu veți vota cu ei! Așa cum ei vor să vă impună.

Sursa CorectNews

Sorin Roșca Stănescu: Nicu și Marcel, ediție adăugită și revizuită

Astăzi, cei doi lideri politici se înjură ca la gura cortului. Și se jură că nu vor mai reface struțo-cămila PSD-PNL în vecii vecilor. Până trec alegerile. Apoi, am putea vedea alte mării cu aceleași pălării. Sau, cine știe? Poate chiar Nicu și Marcel într-o nouă ediție.

Un vechi prieten, cu o îndelungată experiență jurnalistică mă ceartă de câte ori folosesc sintagma de „struțo-cămilă”. Mă încăpățânez și recidivez. Este o împreunare între două animale, aparent fără noimă. Împotriva naturii. Exact în felul în care a funcționat o alianță între un partid care se pretinde de stânga, acuzat când le vine mâna de către parteneri drept „ciuma roșie” și un partid care se pretinde de dreapta, dar și-a pierdut orice fel de consistență națională și liberală. La fel cum împreunarea dintre un struț și o cămilă nu poate naște progenituri, nici struțo-cămila politică PSD-PNL nu dă alte rezultate decât menținerea la putere a celor două partide politice. Iar acum, în continuare, să vedem în ce circumstanțe va fi probabil reeditată combinația „Nicu și Marcel”.

Deși au dat repetate asigurări că nu doresc să mai aibă de-a face unul cu altul, cei doi foști tovarăși de drum, Nicu și Marcel, protagoniștii faimoasei rotative la guvernare, rămân în continuare îmbârligați în interese. Acum pe ascuns, iar mâine din nou pe față. Există un scenariu care ne conduce în linie dreaptă către materializarea prin reeditare a sintagmei de mai sus. Să ne imaginăm că Nicu și Marcel ajung prin eliminarea celorlalți competitori într-o finală a prezidențialelor. Să admitem, de asemenea, fie că va câștiga Marcel, așa cum sugerează până în acest moment bursa electorală, fie că va câștiga Nicu. Dacă va câștiga Marcel, el va ajunge președinte și, așa cum ne va informa insistent „de dragul stabilității”, va împinge PSD într-o reeditare a alianței cu PNL. Iar PNL, care de fapt nu vrea nici în ruptul capului să plece de la măcelărie, va accepta. Cu atât mai mult cu cât, în felul acesta, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă, ar putea să rămână pe poziții și să nu fie zburat din PNL la grămadă cu întreaga conducere. Desigur, mai este necesară și îndeplinirea condiției ca, la parlamentare, PNL să obțină un scor direct proporțional cu cel dat de aleșii locali, primari și consilieri, în urma comasării alegerilor precedente. Asta ar însemna ca ștacheta să fie dusă la un procent de 30%. Dar odată îndeplinită această condiție și cu Ciucă reușind, fie și gâfâind, să intre în turul doi, noul președinte al României, Marcel Ciolacu, ar putea lua decizia ca printr-o reeditare a alianței PSD-PNL, adică a struțo-cămilei politice, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă să revină în calitate de premier la Palatul Victoria. Desemnat fiind Nicu chiar de către Marcel. Ar fi o nouă ediție, cum spuneam, adăugită și revizuită. Acesta este primul scenariu.

Într-un al doilea scenariu, câștigă, să zicem, prezidențialele, cel mai bine plasat dintre competitori, mereu cap de listă, Marcel Ciolacu. Iar generalul cu patru stele, Nicolae Ciucă, este aruncat peste bordul PNL împreună cu o bună parte a conducerii partidului, toți fiind acuzați de contraperformanță electorală, atât în bătălia pentru Cotroceni cât și în bătălia pentru Parlament. Desigur, nu tot staff-ul Partidului Național Liberal va fi aruncat în aer. Și nici nu ar fi drept să se întâmple așa. Fiindcă printre vârfurile acestui partid au existat și persoane cu coloană vertebrală, care și-au exprimat cu curaj și consecvență opiniile critice legate de o serie întreagă de contraperformanțe. Între cei care vor rămâne la butoane pentru a asigura continuitatea, cu certitudine un loc de frunte îi va reveni lui Ilie Bolojan. Un lider puternic, ferm, lucid, cu opinii cât se poate de tranșante, dar și de constructive în același timp, legate de ceea ce înseamnă o bună guvernare. De altfel, a și fost aplaudat la scenă deschisă tocmai din acest motiv, sâmbătă cu ocazia lansării, în fine, a programului de guvernare PNL. Mai mult chiar, a fost nominalizat tot în aplauzele generale, drept propunerea PNL de prim-ministru. Așa că Marcel l-ar putea nominaliza pe Ilie. Și în loc să avem Nicu și Marcel, vom avea Ilie și Marcel. Într-o nouă ipostază. Dar sintagma acoperind aceeași realitate. O formulă de resuscitare și supraviețuire a struțo-cămilei politice. Desigur, de dragul „interesului național”.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: https://corect-news.ro/nicu-si-marcel-editie-adaugita-si-revizuita/ 

Sorin Roșca Stănescu: Struțo-cămila PSD-PNL s-a izbit de parapet. Și a avortat!

 

Sau, mai elegant spus, după ce struțul s-a împreunat cu cămila în scopul de a produce un rezultat de aur, desigur, electoral, sarcina a fost pe neașteptate pierdută. Și asta s-a întâmplat nu o dată, ci chiar de două ori. La scurt timp după ce liderii celor două partide și-au prezentat în mod festiv deciziile.

Voi începe cu „number one” pe lista comună la europarlamentare. Doamna Ramona Chiriac, fostă lucrătoare la Consulatul Român din Bavaria, acolo unde Michael Schmidt, prietenul și propteaua financiară a lui Klaus Iohannis, deține o influență de netăgăduit, după care, la propunerea președintelui, a deținut poziția de reprezentant în România al Uniunii Europene, iar apoi țoc-poc a fost promovată, tot de la Cotroceni, în capul listei la europarlamentare. Vezi Doamne ca independent. Ca independent față de cele două partide. Desigur, nu și în raport cu Klaus Iohannis. Și asta s-a întâmplat, după cum am fost asigurați, în urma unor savante sondaje solicitate și plătite de cele două partide. Ei bine, la o zi doar după ce a renunțat la poziția de reprezentant al Uniunii Europene și a fost pusă cu mare pompă moț în capul faimoasei liste comune, din motive pe care nu le-a comunicat opiniei publice, Ramona Chiriac a abandonat cursa. Lăsând cele două partide cu ochii în soare, după ce s-au căznit atâta amar de vreme să identifice persoana cea mai potrivită pentru a conduce plutonul PSD-PNL spre înaltele culmi ale viitorului Parlament European. Odată cu plecarea ei, s-a cam terminat și cu mitul candidatului independent. Acum locul ei pe listă a fost luat de Mihai Tudose, care va trebui să joace această partitură și din poziția de viceprim-ministru, deși se stabilise cât se poate de ferm că miniștrii nu vor fi promovați la europarlamentare, și din poziția de „number one”. „Number two” al echipei mixte concepute de struțo-cămila PSD-PNL devine astfel Rareș Bogdan. Care, după alegeri, atunci când cele două liste se vor crăcăna, când unii vor trece cu arme și bagaje în familia socialiștilor, iar alții în familia popularilor, va deveni din nou „number one”, așa cum atât de elegant l-a gratulat în urmă cu patru ani Klaus Iohannis. Partea amuzantă este că până când s-a ajuns la compromisul cu un independent la vârf  în persoana Ramonei Chiriac, liderii celor două partide s-au ciorovăit săptămâni de-a rândul. După care, practic în fracțiuni de secundă, au constatat că nu se întâmplă nicio nenorocire în absența unui candidat independent.

Dar alianța PSD-PNL o mai dă o dată în bară și cu un alt „independent”. 

„Independentul” Cătălin Florin Cîrstoiu, un renumit și apreciat medic, un renumit și apreciat cadru didactic universitar, dar, din nefericire, aflat într-o gravă incompatibilitate în conformitate cu legile în vigoare încă din luna iunie 2020, când împotriva lui a fost depusă o sesizare la Agenția Națională de Integritate. Că de atunci și până azi Agenția a dormit, aceasta este o altă poveste. Pe de altă parte, dezvăluirea făcută de jurnalistul clujean Liviu Man este însoțită de documente peste care nu se poate trece cu vederea. Domnul Cîrstoiu, așa cum singur a declarat și chiar a subliniat, este și manager al Spitalului Universitar de Urgență, și decan al Universității de Medicină și Farmacie din București. Deține deci simultan două funcții administrative pentru care este remunerat. Ori legea interzice acest cumul de funcții. Conform legilor statului român, domnia sa este incompatibil. Și, incompatibil fiind, trebuie retras din cursa pentru Primăria Generală a Capitalei. Dacă nu va fi retras și dacă în cele din urmă incompatibilitatea sa va fi dovedită în justiție, struțo-cămila PSD-PNL își va pierde primarul general, în condițiile în care acesta va reuși să-și învingă în alegeri adversarii. Aceasta este o gafă de mari proporții. Absolut penibilă pentru două partide care nu de puține ori s-au confruntat cu asemenea situații, care ar trebui deci să aibă experiență în acest sens și în care activează la vârf un mare număr de juriști, despre care nu s-ar putea afirma că nu cunosc legile statului. Ce mai pot face în această situație cele două partide care s-au aliat pentru un candidat comun, în condițiile în care nu vor să renunțe la domnul Cîrstoiu? Au o singură alternativă. Să elaboreze, rapid pe genunchi, un proiect de act normativ cu dedicație, care să elimine, dacă se poate și retrospectiv, o asemenea interdicție de a deține simultan două funcții publice, la care s-ar adăuga cea de primar general. Și unde mai pui că, tot conform declarațiilor doctorului Cîrstoiu, acesta mai deține împreună cu soția sa și o clinică medicală privată. Dacă este doar acționar, încă nu este chiar atât de grav. Dar dacă este și manager?

 

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: corectnews.com

Sorin Roșca Stănescu: “Cât ne costă slugărnicia față de mai-marii UE?”

 

Patriotismul economic, atât de frecvent invocat de unii și de alții în ultima vreme, mă determină să fac efortul de a le oferi cititorilor mei informațiile care au lipsit din declarațiile premierului Marcel Ciolacu, după ce acesta și-a consumat rundele de negocieri la UE. Care este bilanțul? Cu ce ne-am ales de fapt? Cu ce nu ne-am ales? Ce șanse avem de a utiliza banii care ne revin, prin Planul Național de Redresare și Reziliență? Și, în paralel, cât ne costă slugărnicia față de mai-marii UE?

Nu vorbim de cei 70 de miliarde de euro pe care ni i-a fluturat pe sub nas, împăunându-se cum că i-ar fi negociat cu succes președintele Klaus Iohannis. În realitate, și doar teoretic, României i-au fost atribuite aproape 30 de miliarde de euro. Pe care trebuie să-i solicităm prin câteva tranșe, cu condiția ca acestea să fie aprobate și pe care apoi trebuie să-i cheltuim așa cum scrie, bine sau greșit, în PNRR. Și în niciun caz în alt mod. Deci ce am obținut de la Bruxelles? Comisia Europeană aprobă evaluarea preliminară pentru plata tranșei a doua din PNRR. Remarcați, vă rog, două cuvinte cheie: preliminară și parțială. Dacă în cursul acestei luni, comisiile de analiză UE validează solicitarea noastră, evaluarea nu va mai fi preliminară, dar plata va rămâne parțială. În cel mai bun caz urmează să primim un grant în valoare de 1.86 miliarde de euro, deci o sumă de bani care nu trebuie restituită, precum și un împrumut cu dobândă în valoare de aproape un miliard. 0.94 miliarde. Aceasta reprezintă tranșa a doua de bani. Dacă până la sfârșitul anului încasăm acești bani, se cheamă că în total, din momentul aplicării acestui program și până în prezent, România urmează să încaseze 6.3 miliarde euro. Iar cum spuneam mai sus, suntem penalizați.

Suntem penalizați pentru că nu am respectat o serie dintre jaloanele pe care tot noi ni le-am fixat. Respectiv două jaloane din domeniul energetic și care ar fi trebuit să fie îndeplinite sub mandatul lui Virgil Popescu. De aceea, indiferent cât ne-am da peste cap, tot vom fi penalizați cu ocazia accesări acestei tranșe. Dacă ea va fi accesată. Urmează a treia și ultima cerere de acordare a banilor europeni. Această cerere este mult întârziată. Din cele 79 de jaloane, doar 55 sunt îndeplinite. Este exclus ca în acest an să primim ceva din tranșa a treia. De altfel, nici nu îmi imaginez că guvernul va îndrăzni să facă o solicitare în acest sens. Și mai trebuie să fac o precizare importantă. Termenul final pentru banii PNRR, respectiv momentul când cade cortina și se stinge lumina, este luna septembrie a anului 2026. Ce nu accesăm până atunci, nu mai putem accesa. La acest punct, sunt obligat să introduc două nuanțe.

Prima nuanță este că e greu de presupus că guvernul României, oricât de optimiști am fi, va recupera rămânerea în urmă. În principiu, realist vorbind, ar trebui să ne luăm gândul de la cea de-a treia tranșă. Dacă totuși, în varianta cea mai optimistă, vom încasa ceva, acel ceva va fi cu foarte mari penalizări, pentru că sunt prea multe jaloane neîndeplinite. A doua nuanță, încă și mai importantă, este că degeaba intră banii în trezoreria Băncii Naționale a României, dacă ei nu sunt și cheltuiți conform programului aprobat. Prima datorie a guvernului Ciolacu către cetățenii pe care îi reprezintă este să le spună, cu subiect și predicat, câți bani au fost utilizați de statul român din ceea ce s-a accesat până în prezent. Câți bani și pentru ce. Atrag atenția că banii neutilizați trebuiesc returnați către Uniunea Europeană și la fel se va întâmpla și cu sumele utilizate neconform în raport cu documentele PNRR. Deci, din nou, guvernul ne este dator cu explicații amănunțite.

La capitolul explicații sunt încă multe așteptări pe care le avem. A trecut suficient de mult timp, de când Marcel Ciolacu se află la cârma guvernului. Să ne reamintim că era o vreme când bătea cu pumnul în masă din băncile opoziției, solicitând, fără succes, guvernelor Orban și Cîțu, să explice unde s-au dus zecile de miliarde de euro pe care respectivele guverne le-au împrumutat. Cred că ar fi timpul să aflăm. La fel cum cred că ar fi timpul să aflăm câți bani pierde România din defrișările de păduri – de care beneficiază, în special, societăți comerciale ale unor state europene – care sunt sumele reale pe care le cheltuim pentru a ajuta Ucraina, fără a primi nici măcar mulțumiri în schimb, la fel în cazul Republicii Moldova. Ar mai trebui să știm cu ce se alege statul român de pe urma unor mari privatizări, la care beneficiarii nu au respectat angajamentele asumate prin caietele de sarcini, cu ce ne alegem concret din exploatarea de către alții a perimetrelor terestre și submarine de petrol și de gaze naturale, câți bani intră anual în bugetul statului de pe urma subimpozitării multinaționalelor, și câți bani pierde anual statul român în favoarea statelor din Uniunea Europeană, prin exportul forței de muncă calificate, în special a medicilor și cadrelor sanitare medii. Legat de accesul nostru în spațiul Schengen, adică de lipsa noastră de acces, știm deja că am suferit pierderi colosale, de ordinul a zeci de miliarde de euro. În final, dacă premierul Marcel Ciolacu dorește cu adevărat să gestioneze o economie patriotică, să tragă linie și să pună în balanță uriașele găuri pe care noi înșine ni le-am făcut – desigur, la solicitarea insistentă a partenerilor UE – și banii cu care vom reuși să ne cârpim, pe care reușim să-i atragem.

 

Autor: Sorin Rosca Stănescu

Sursa: corectnews.com

Sorin Roșca Stănescu: Schimbare de ștafetă la timp. Sau cu frâna trasă

 

Este o săptămână decisivă. Vineri, conform angajamentului public asumat, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă urmează să demisioneze din poziția de premier. Iar săptămâna viitoare am putea avea un nou Executiv bătut în cuie. Cu un nou premier, în persoana lui Marcel Ciolacu. Legat ombilical sau nu de Sorin Grindeanu. Sau nu vom avea. În caz că Ciolacu refuză să-și poarte crucea.

Indiferent cât de abil a jucat cartea opoziției la putere fiind, Marcel Ciolacu a ajuns în pragul unei decizii cardinale pentru cariera sa politică și pentru situația PSD. El este părtaș la toate deciziile, bune sau rele, luate de Guvernul Ciucă. Sau de majoritatea parlamentară. Jucând mai bine sau mai rău cartea opoziției, el s-a putut distanța până în prezent de o serie de decizii impopulare sau ineficiente. Dar analizând situația cu toată luciditatea, nu putem să tragem altă concluzie decât că PSD în general și Marcel Ciolacu în special sunt parte a tuturor deciziilor. Asta în primul rând. În al doilea rând, este nevoit să prea ștafeta. Și să-și poarte crucea. Să îndrepte ceea ce e de îndreptat. Să deconteze ceea ce este de decontat. Să scoată bani din piatră seacă, pentru a cârpi găurile bugetare și sindicale. El semnalizează însă că ar putea da înapoi.

Rareori oamenii politici țin cont cu adevărat de interesul național. Dar interesul național există, fie că e ignorat sau nu. Acum interesul național este să se asigure continuitatea la guvernare. Să avem un nou Guvern cu puteri depline, nu provizoriu, nu cu atribuții limitate. Prin urmare, ezitările lui Ciolacu ar trebui să înceteze. Dacă vineri, așa cum a anunțat, domnul Nicu demisionează, tot vineri domnul Marcel are obligația să-și anunțe disponibilitatea pentru preluarea poziției de premier. Coaliția trebuie să îi acorde întreaga susținere, așa cum de altfel a promis, iar președintele Klaus Iohannis urmează să constate că liderul PSD este susținut de o majoritate solidă și să îl propună pentru poziția de premier. După care Marcel Ciolacu încheie negocierile cu celelalte două partide politice, anunță care este programul de guvernare și componența viitorului Guvern. Iar Parlamentul, unde majoritatea este dețintă de senatorii și deputații coaliției, va omologa această preluare a ștafetei. Asta ar trebui să se întâmple dacă partidele politice joacă pe cartea interesului național.

Dar este posibil și altfel. Am mai avut guverne cu atribuții limitate pentru că premierii jucau în prelungiri. Fiind interimari. A fost rău, pentru că, în conformitate cu Constituția, Executivul nu avea posibilitatea să ia o serie întreagă de decizii importante. Dar dacă istoria se repetă, va fi și mai rău. Pentru că fostele guverne interimare nu jucau cartea politică nici în vremuri de criză, nici în vremuri de război. Acum le avem pe toate. Prin urmare, Marcel Ciolacu trebuie să-și poarte crucea.

Nu e o treabă ușoară. Există un protocol, care în mod normal trebuie respectat ad literam. Pentru că este legea părților. Respectarea întocmai a protocolului i-ar scuti pe membrii coaliției de toate bătăile de cap pe care le-au avut până acum. Pe care de fapt și le-au creat singuri, încercând să ocolească prevederile protocolului. Marcel Ciolacu ar trebui să treacă cu bine peste o încercare. Respectând protocolul, este silit să renunțe la Sorin Grindeanu, în favoarea căruia statul subteran a făcut nenumărate presiuni. Va avea coloana vertebrală să o facă? Dacă se cramponează de Sorin Grindeanu, atunci întreg algoritmul puterii e dat peste cap. Iar protocolul trebuie rupt și renegociat de la zero. Ceea ce îl conduce inevitabil pe Marcel Ciolacu într-un cerc vicios.

La capătul acestei săptămîni sau cel târziu în prima parte a săptămânii viitoare, vom afla dacă la putere avem numai zdrențe sau dacă mai există și bărbați de stat.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu, membru al Clubului de Presă

Sursa: corectnews.com

Sorin Roșca Stănescu: Înșelătorul consens din Bali

 

Entuziaștii din lumea întreagă aplaudă. În ziua în care pe planetă s-au înregistrat pentru prima dată în istoria lumii 8 miliarde de locuitori, în plin război ruso-ucrainean, când și tensiunile dintre Statele Unite și China s-au exacerbat la maximum, iată că, la Bali, cei doi lideri ai polilor de putere ai lumii s-au reîntâlnit. Și au dat mâna. S-au angajat să coopereze în continuare. În primul rând, în cel mai nevralgic centru al lumii, zona Indo-Pacific. În al doilea rând, în lumea întreagă. Dar acest consens din Indonezia poate fi doar de circumstanță. Înșelător. Mișcarea dezordonată a plăcilor tectonice nu se poate opri printr-o simplă strângere de mână.

Raportul dintre cele două mari puteri ale lumii, modul în care evoluează, poate constitui un bun seismograf pentru ceea ce se întâmplă pe celelalte hărți geopolitice. Inclusiv în ceea ce privește războiul din Ucraina. Întâlnindu-se în marja G20 și în absența lui Vladimir Putin, ce puteau să facă liderii celor mai relevante state? Să se încaiere din prima? Să-și dea ghionturi? Sau să zâmbească frumos? Și să fie amabili? Și să testeze sau măcar să mimeze cartea diplomației?

Câteva indicii sunt din capul locului extrem de relevante. Joe Biden i-a declarat lui Xi Jinping că intenția fermă a Statelor Unite este să coopereze în continuare cu China. La rândul său, Xi Jinping l-a asigurat din vârful buzelor pe Joe Biden că nu caută o situație conflictuală cu Statele Unite. Că, dimpotrivă, este interesat la rândul său de o consolidare a cooperării. Iar China, a spus el, promovează pretutindeni pacea. Și caută o soluție pașnică a conflictului din Ucraina, având drept obiectiv încetarea ostilităților. Să încercăm să privim dincolo de acest schimb diplomatic de amabilități.

În Indonezia, de la summit-ul G20 lipsește practic Federația Rusă, reprezentată la vârf. Vladimir Putin s-a ferit să răspundă invitației oficiale care i s-a făcut. Cu certitdine pentru că, dacă ar fi fost prezent, cei mai mulți și mai relevanți reprezentanți ai statelor lumii l-ar fi privit cu ostilitate. Comentatorii evenimentului spun, probabil pe bună dreptate, că mulți dintre aceștia ar fi refuzat pur și simplu să dea mâna cu el. În aceste condiții, noul țar al Rusiei s-a prefăcut cum că ar fi foarte ocupat. Că, vezi Doamne, timpul nu-i permite să se deplaseze la Bali. Explicația este de tot râsul. Mai ales în condițiile în care, de la declanșarea războiului de agresiune din Ucraina, Vladimir Putin umblă cu limba scoasă, acceptând chiar să fie adeseori umilit, pe la toate reuniunile inițiate de el sau de alții, cu diverse state neutre, nu neapărat prietenoase, numai și numai pentru a demonstra că se află în cărți. Iar acum, la o întrunire G20, are treabă. Și l-a trimis în locul său pe Lavrov. Care, de la declanșarea războiului încoace, e transformat în sac de box. Presa a scris că s-a îmbolnăvit subit, informație confirmată și de un oficial indonezian. Pentru a contracara această informație, Lavrov a chemat degrabă un jurnalist rus, care l-a filmat muncind de zor la o măsuță amblasată pe terasa Ambasadei Federației Ruse. Circul s-a amplificat, întrucât din fotografia respectivă ar rezulta că Lavrov folosește două smartphone-uri de proveniență americană. El neagă că ar fi încălcat protocolul legat de embargo.

 Dar marele circ, înainte chiar de a fi demarat discuțiile dintre șefii de state, ni-l oferă Uniunea Europeană. Unde Charles Michel, președintele Consiliului European, i-a dat brânci Ursulei von der Leyen. Iar Ursula von der Leyen i-a dat la rândul ei brânci, din calitatea de șef al Comisiei Europene, partenerului cu care ar fi trebuit să facă echipă. Se reeditează, la altă scală, situația scandaloasă de la Ankara, când Charles Michel s-a așezat pe scaun lângă Erdogan, Ursula von der Leyen fiind nevoită să se plaseze pe o canapea la o bună distanță. Îmi amintesc cu „nostalgie” de o situație asemănătoare, în care România s-a făcut de baftă, când, la prima reuniune a Consiliului Europei, Traian Băsescu s-a îmbrâncit la figurat, dar în orice caz în public, cu Victor Ponta, miza fiind cine va sta în jurul mesei la respectiva reuniune.

În pregătirea acestui G20, proiectat pentru a deveni un eveniment istoric, din toate direcțiile curg informații, cum că încheierea unui armistițiu asistat de marile puteri între Federația Rusă și Ucraina ar fi iminent. Șefii celor două servicii secrete s-ar fi întâlnit în acest scop. Nu se înțelege prea clar dacă la Moscova sau la Ankara. Iar Volodimir Zelensky, împins de la spate de americani, afirmă pentru prima dată în ultimele luni că vrea să încheie o pace cu Rusia. Dar nu uită să nuanțeze, precizând că pacea ar trebui să fie pentru toți ucrainenii. Adică și pentru cei care se află în teritoriile ocupate. Cică americani ar fi avansat Moscovei chiar o propunere. În sensul ca Moscova să se retragă din cele patru regiuni recent anexate, continuând însă să rămână în Crimeea cel puțin până în 2029. Între timp, prin negocieri, situația Peninsulei ar putea să fie clarificată.

Totul sună frumos. Atât de frumos, încât analiști de prestigiu se bulucesc în a-și exprima optimismul. Vezi Doamne, ne așteaptă din nou o perioadă de pace. Sunt atât de entuziaști, încât ceilalți, mai circumspecți, între care mă număr și eu, au primit atenționări și avertismente publice cum că ori sunt răuvoitori, ori nu înțeleg ce se întâmplă. Ei bine, în ceea ce mă privește, nu pot să nu observ că, în acest timp chiar, Adunarea Generală ONU a adoptat cu o majoritate de voturi o rezoluție, prin care urmează să fie confiscate 300 de miliarde de dolari, adică jumătate dintre rezervele valutare ale Federației Ruse. Prin urmare, situația nu se relaxează atâta timp cât sancțiunile se înăspresc. Mai e mult până departe!

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: corectnews.com

Sorin Roșca Stănescu: Dîncu a încasat sau a dat?!

 

Ascult opinii divergente din această perspectivă. Cum că Vasile Dîncu ar fi fost împins la demisie de un fel de clește Ciolacu-Iohannis, căruia, în cele din urmă, i s-a alăturat și Ciucă. Și că, din această perspectivă, ex-ministrul Apărării este o victimă și atâta tot. Există însă și o perspectivă diametral opusă, susținută și ea de câteva argumente solide. Cel care ar fi dat lovitura, avându-l drept țintă pe președinte, în calitatea acestuia de comandant suprem, este Vasile Dîncu. Locatarul de la Cotroceni fiind încasatorul. Iar castanele din foc urmând să le scoată, cum or putea, șefii PSD și PNL.

Ce constatăm astăzi, de Ziua Armatei Române? Că la portofoliul Apărării s-a schimbat cam un ministru pe an. Cei mai mulți, sub mandatele lui Klaus Iohannis. Judecând lucrurile la rece, aceasta este o mare vulnerabilitate și, în câteva cuvinte, voi explica de ce. Cele mai dificile negocieri și, în același timp, cele mai costisitoare și sub aspectul consumului nervos, abilității și inteligenței investite, dar fără doar și poate și sub aspect financiar, sunt cele vizând înzestrarea forțelor armate. În România, care, din această perspectivă, după ce și-a pierdut cea de-a opta industrie de apărare din lume, după ce ani de zile a fost minimalizată de către guvernele succesive importanța armatei și a capacității sale de a asigura la nevoie apărarea statului, această temă a înzestrării devine uneori de-a dreptul explozivă. Și nu numai extrem de presantă. Bugetele au crescut și este bine că s-a întâmplat așa, dar o provocare de prim ordin este răspunsul corect la întrebarea cum sunt ele utilizate. Atâta timp cât înzestrarea armatei a fost dusă la sapă de lemn, la pachet cu pregătirea și echiparea militarilor, remedierea acestei situații, cu atât mai mult în vremuri de război, reprezintă o necesitate stringentă. Dar cum modernizăm Armata Română? Pe ce dăm banii? Care sunt prioritățile? Cum împăcăm aceste priorități cu sistemul de alianțe din care facem parte, astfel încât echipamentele achiziționate să fie compatibile cu cele ale partenerilor? Ei bine, din această perspectivă, presiunile în plan intern și extern sunt uriașe, iar interesele sunt deseori divergente. În ciuda interesului național.

Având de-a face cu un domeniu specific, este cât se poate de firesc ca la butoane, în spatele oamenilor politici, să fie aliniate grupuri de interese, dintre care unele sunt legitime, iar altele sunt ilegitime. Să fim bine înțeleși. Nu prea vedem, chiar dacă privim cu lupa, civili în afacerile cu armament. De regulă, actorii principali, dacă nu chiar toți, sunt într-un fel sau altul reprezentanți ai instituțiilor de forță. Activi și rezerviști. Toți aceștia sunt într-o competiție acerbă pentru a atrage fonduri guvernamentale și a obține contracte cu marje cât mai mare de profit. Aceasta în ceea ce privește factorul intern. În plan extern, presiunile puse asupra oricărui stat care urmează să facă achiziții de la cei câțiva mari producători din lume sunt uriașe și extrem de sofisticate. Implicând, nu de puține ori, intervenția, chiar și brutală, a guvernelor. În toată această vânzoleală, în care ținta o reprezintă zeci de miliarde de euro, este evident că și în plan intern și în plan extern se poartă războaie subterane, în care sunt din plin utilizate ca instrumente dezinformarea, manipularea și compromiterea concurenței.

România este prinsă din plin în acest joc. Și tocmai de aceea, la vârful sistemului de apărare trebuie să existe fermitate, unitate, continuitate, competență, inteligență și, mai ales, devotament față de țară și patriotism. Haideți să facem un efort minim și să încercăm să aplicăm modelul schițat mai sus asupra realităților din România și să vedem în ce măsură există sau nu o suprapunere.

Fiind mai mult sau mai puțin apropiat de unii dintre demnitarii care au deținut de-a lungul timpului portfoliul Apărării, pot să afirm că seismele care au cutremurat frecvent vârfurile acestui minister au avut de cele mai multe ori originea în ceea ce în argou se numește „bătălia pentru cașcaval”. Așa se face că a zburat din post cam un ministru pe an. Fiecare dintre aceștia, mai vrednic sau mai nevrednic, mai împins de la spate sau mai din proprie inițiativă, a organizat studii de fezabilitate, a studiat alternative, a acordat priorități pentru anumite tipuri de echipamente militare, a negociat cu diverși furnizori, a făcut față sau a cedat presiunii grupurilor de interese. Dar timpul scurt pe care l-a avut la dispoziție fiecare ministru în parte le-a lăsat mână liberă adevăraților păpușari. Și, iată, ne întoarcem acum, pe acest fond, la uriașul scandal generat de demisia lui Vasile Dîncu. Acestuia i se pot cu certitudine reproșa multe, începând cu apartenența sa la faimosul grup de la Cluj, care rareori a acționat onorabil, și continuând cu dansul constant, dar, e adevărat, discret, pe care l-a executat de-a lungul anilor în epicentrul statului subteran, creat în principal de triou-ul Maior-Coldea-Kovesi și nășit de Traian Băsescu. Ceea ce nu i se poate însă niciodată reproșa lui Vasile Dîncu, dar tocmai au făcut-o adversarii săi, este lipsa capacității acestuia de a comunica. Dimpotrivă. Sociologul Vasile Dîncu este unul dintre cei mai abili și performanți comunicatori pe care i-a avut și îi are România. Personaj care și-a făcut mâna – și a fost doar începutul – sub Guvernul Năstase, când a condus departamentul informațiilor. Când Vasile Dîncu spune ieri că demisionează întrucât președintele, în calitate acestuia de comandant suprem, are o incapacitate de a comunica cu ministrul Apărării, această afirmație trebuie tradusă nu ca un simplu bobârnac dat locatarului de la Cotroceni, ci ca o adevărată nucleară. Ne aflăm în zona cea mai sensibilă a celui mai exploziv conflict militar de după cel de-al Doilea Război Mondial și, chiar cu o zi înainte de Ziua Armatei, un ministru al Apărării – și nu unul oarecare – demisionează sub un motiv care ar trebui să ne pună pe toți pe gânduri.

Nu ceea ce a spus Vasile Dîncu legat de demisia sa este relevant, ci mai ales ce nu a spus. Motivele pe care le are în vedere făcând respectiva afirmație legată de Klaus Iohannis, chiar dacă nu vor fi explicate niciodată până la capăt de Vasile Dîncu, acesta fiind genul unui demnitar care, în loc să tropăie, preferă să meargă mai ales în vârful picioarelor, vor fi cu certitudine cercetate, înțelese și documentate mai târziu. Dar atenție – asemenea explicații se vor circumscrie cu certitudine nu atât în zona comunicării, despre care s-a făcut nu numai vorbire, ci și tărăboi, ci în zona înzestrării. Ce contracte a avut în vedere sau chiar a negociat Vasile Dîncu și care, pentru președintele Klaus Iohannis, din varii motive, erau indezirabile? Când vor exista răspunsuri cât de cât clare la această întrebare, ne vom confrunta cu una dintre cele mai explozive provocări de siguranță națională. Cu una dintre cele mai grave vulnerabilități ale Armatei Române.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: corectnews.com

Sorin Roșca Stănescu: Cei 12 stâlpi ai securității

 

Vă asigur că mă voi referi în ceea ce urmează la adevărata securitate. La securitatea care îi garantează cetățeanului o viață demnă. Nu voi ceda de această dată tentației de a mă referi la securitate ca poliție politică. La instituțiile securității pe care le avem, pe care le finanțăm la greu și care nu de puține ori se substituie statului și instituțiilor constituțional alese și desemnate. Și care, din păcate, uneori, în cârdășie cu grupuri mafiote interne și externe și sub umbrela parteneriatelor strategice, trădează interesul național și împing România la un statut non-suveran. Ei bine, de această dată, voi vorbi despre adevărata securitate.

Adevărata securitate este securitatea cetățeanului. Din mai multe perspective. Securitatea care-i garanează o viață demnă și sigură. Și un viitor pentru el și urmașii săi. Care sunt cei 12 stâlpi ai securității?

1. Securitatea sanitară. Ea nu trece pe primul plan doar fiindcă ne-am confruntat și încă ne confruntăm cu o pandemie. Ea definește ansamblul măsurilor pe care statul trebuie să le ia, pentru a garanta securitatea tuturor categoriilor de populație. Din acest punct de vedere, fără a mai intra în alte detalii, întrucât ele sunt cunoscute, ne confruntăm cu o mare vulnerabilitate.

2. Securitatea alimentară. Cât de ciudat este, dacă nu care cumva de-a dreptul scandalos, să trăiești într-o țară despre care se spune că este „Grădina Maicii Domnului” și care din punct de vedere alimentar ne oferă tot ceea ce este necesar, și totuși să existe un procent important din populație lipsit de cele mai elementare mijloace de subzistență. Cât de umilitor este ca din veniturile mici, cele mai mici din Europa raportate la produsul intern brut, românii să fie siliți să aloce cele mai mari sume de bani pentru a supraviețui sub aspect alimentar. Este a doua mare vulnerabilitate.

3. Securitatea socială. Țesutul social al unei națiuni, fibra ei socială sunt fundamentale. Atunci când se creează grave inechități între diverse categorii sociale și de vârstă, securitatea cetățeanului este pusă în pericol. Și pot fi generate crize, convulsii sau chiar explozii sociale, care, la rândul lor, declanșează crize politice extrem de costisitoare. Din nou avem o vulnerabilitate.

4. Securitatea educațională. Așa numita „Românie educată”, către care au aspirat, pe bună dreptate, toți înaintașii noștri. Nici nu știu dacă securitatea educațională nu este cumva cea mai importantă. Dacă nu care cumva ea este începutul începutului. Iar „România educată” a fost transformată într-o butaforie. Chiar de către cel care s-a angajat să ne conducă prin deșert la acest obiectiv. În loc să atenueze, președintele Klaus Iohannis a agravat această vulnerabilitate de securitate.

5. Securitatea fizică. Îi putem spune și habeas corpus, conform unei expresii consacrate în dreptul roman. Cetățeanul nu trebuie să se afle în pericol din punct de vedere fizic. El trebuie sub toate formele protejat de orice tip de agresiune. Inclusiv de agresiunea forțelor de ordine. Dacă ajunge să fie suspectat, anchetat și judecat sau chiar condamnat, acestui cetățean trebuie să i se garanteze întotdeauna și în orice condiții integritatea fizică. Și aceasta este o vulnerabilitate de securitate.

6. Securitatea energetică. Despre care se vorbește insistent în această perioadă de criză. Criza nu ne-o creează doar alții. Ne-o creăm noi înșine. În România, criza energetică a fost declanșată înainte și fără vreo legătură cu războiul din Ucraina. A fost declanșată chiar de către responsabilii statului pentru energie. Dacă nu ai energie îndestulătoare, în sensul larg al cuvântului, nu mai ai nimic. Nu supraviețuiesc nici gospodăria și nici economia. Suntem unul dintre statele extrem de bogate sub aspect energetic. Dar traversăm totuși o criză energetică. Este o mare vulnerabilitate.

7. Securitatea ecologică. Adevărații patrioți își iubesc și își protejează pădurile. Și apele. Și întreg mediul în care trăiesc. Adevărații patrioți, adevărații luptători pentru securitatea națională, refuză să defrișeze pădurile, să risipească și să contamineze apa, solul și subsolul, și să infesteze aerul pe care-l respirăm. Nu se întâmplă acest lucru în România.

8. Securitatea culturală. Una este educația, unde nu a fost înregistrat niciun progres în ultimii ani, ci dimpotrivă, crește vertiginos numărul analfabeților funcționali, dar și numărul analfabeților analfabeți, în condițiile în care sporește abandonul școlar, și alta este educația culturală. Un stat care nu-și finanțează cultura este nu neapărat un stat mort, dar cu certitudine un stat muribund. În această situație ne găsim.

9. Securitatea instituțiilor democratice. Prima condiție pentru a avea instituții democratice adevărate este ca ele să fie funcționale. Nu doar decorative. Dacă mimăm democrația și nu o practicăm, dacă nu încurajăm schimbul și confruntarea de idei, ci le inhibăm, atunci nici democrația nu funcționează nici măcar la parametri minimali. Deficitul de democrație blochează motoarele interne, care asigură funcționarea unei societăți. Iar civilizația, atâta câtă e, moare.

10. Securitatea juridică. Justiția există nu pentru a-l opri, ci pentru a-l proteja pe cetățean. Pentru a-i garanta o viață normală. Nu pentru a constrânge, ci pentru a asigura libertatea de inițiativă a societăților comerciale. Justiția de aceea nu trebuie să fie opresivă. Și cu atât mai puțin nedreaptă. Statul de drept nu trebuie să se transforme într-un stat nedrept.

11. Securitatea în materie de drepturi și libertăți fundamentale. În România, este alterată. Garanții constituționale există. Dar dincolo de garanțiile constituționale, mecanismele pe care le-am creat la nivelul statului funcționează alandala. Nu garantează și nu apără drepturile și libertățile fundamentale ale omului. La capitolul libertăți, inclusiv atunci când este vorba despre libertatea presei, a cuvântului, a opiniei și a întrunirilor, suntem deficitari.

12. Securitatea națională. Ei bine, acesta ar trebui să fie corolarul. Sub această umbrelă, ar trebui plasate toate felurile de securitate, inclusiv securitatea economică. Dar cum să afirmi că nu ești deficitar la capitolul siguranță națională, când, rând pe rând, ai sacrificat cele mai valoroase elemente din ceea ce asigură arhitectura suveranității statului?

 Prin urmare, le atrag atenția tuturor decidenților politici că adevărata securitate înseamnă să-ți iubești și să-ți servești poporul. Să faci totul pentru a conserva suveranitatea statului și pentru a dezvolta în deplină libertate personalitatea fiecărui individ. În România, deficitul de suveranitate este cronic. Și, din acest motiv, suntem amenințați cu disoluția. Iar niciuna dintre instituțiile plătite din bani publici ale securității naționale nu ne va putea salva.

Și încă ceva. Multe dintre vulnerabilitățile reale de securitate, dacă nu care cumva toate, ar fi diminuate sau pur și simplu nu ar mai exista cu condiția să aplicăm Constituția și legile statului, așa cum sunt ele. Chiar și fără a le perfecționa.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: corectnews.com

 

Sorin Roșca Stănescu: Păcălirea lui Ciolacu. O fentă politică?

Tot mai insistent pe piață sunt lansate zvonuri cum că Marcel Ciolacu va fi sărit din „rotativă”. Cu alte cuvinte că, din ianuarie, PSD nu va primi poziția de premier, așa cum s-a stabilit atunci când a fost alcătuită coaliția. Atenție, printr-un document scris. De aici încolo se vehiculează posibilitatea scoaterii forțate a PSD de la guvernare. Ba mai mult, este lansată și teza, chiar și de către Ciolacu însuși, a alegerilor parlamentare anticipate. Să vedem ce ne spune logica formală.

Este adevărat. A fost bătut în cuie principiul așa-numitei „rotative”. Și a fost stabilit și mecanismul. A fost fixată data. Ianuarie 2022. Este adevărat, viitorul premier nu a fost nominalizat de către PSD. Ar putea fi Ciolacu. Ar putea fi altcineva. Dar ce este cu aceste zvonuri? E o simplă fentă politică, după care au început să alerge analiștii? Și dacă da, cine lansează fenta? Și dacă nu, care este scopul acestei abureli? Să ne ofere o temă numai bună să elimine de pe agenda publică alte probleme, care îl ard pe cetățean la buzunar? Să încercăm să răspundem la aceste întrebări. Cumva, am să încep cu sfârșitul. Adică cu scenariul alegerilor anticipate parlamentare. Ni se sugerează chiar de către Marcel Ciolacu însuși că, dacă se rupe înțelegerea cu PNL, atunci România va merge la anticipate parlamentare. Este o mare gogoriță. Pe care mă grăbesc să o elimin din discuție. Anticipate parlamentare nu pot fi inițiate decât în situația cu totul și cu totul imposibilă în care absolut toți parlamentarii decid să demisioneze simultan. Iar cei care figurează pe liste și ar putea să le ia locul conform Constituției, decid și ei și anunță acest lucru, în scris, că nu mai vor să devină parlamentari. Este la mintea cocoșului că așa ceva nu se va întâmpla. Dar nu și la mintea unora, care se fac luntre și punte pentru a încinge spiritele.

Acum să atacăm frontal subiectul principal. Fentarea lui Marcel Ciolacu. Și de această dată voi începe cu concluzia. Marcel Ciolacu nu poate fi eliminat din această schemă a „rotativei”, el sau politicianul desemnat de PSD, decât în eventualitatea în care liderul acestui partid vrea pur și simplu să fie tras pe sfoară. Dar de ce ar accepta Marcel Ciolacu, care are un scor electoral foarte bun, el și partidul pe care-l reprezintă, să facă acest rușinos pas înapoi? Doar într-o singură ipoteză. În ipoteza în care este șantajat. Iar șantajul este suficient de puternic. În sensul că ar putea ajunge la pușcărie. Dar pe ce bază? Singurul mare semn de întrebare în ceea ce îl privește este certificatul său de luptător cu rol determinant în așa-zisa revoluție din decembrie 1989, care, conform voluminoasei anchete existente la Parchetul Militar, nu a avut sub nicio formă loc în orașul său de obârșie. Însă nici sub acest aspect lucrurile nu sunt până în acest moment pe deplin clare. Nu există niciun indiciu că procurorii ar fi declanșat o anchetă în ceea ce-l privește. Alte posibile elemente de șantaj nu se cunosc. Prin urmare, eu unul am îndoieli serioase legate de posibilitatea ca Marcel Ciolacu să se lase eliminat pe sine sau să accepte eliminarea unui candidat PSD în luna ianuarie, în ceea ce privește funcția de premier al României.

Dacă așa stau lucrurile, atunci putem să luăm în calcul un alt scenariu. Și anume că în PNL ar exista preocupări cât se poate de serioase în sensul asigurării unei continuități la vârful Palatului Victoria pentru Nicolae Ciucă. Nu trebuie exclusă deloc posibilitatea ca liberalii să se cramponeze de partea cea mai consistentă a ciolanului puterii, să nu se grăbească deloc să treacă în planul secund și, în acest scop, să-și asume chiar riscul, dacă au în acest sens garanții de la Klaus Iohannis, de a încerca să conducă statul român în vremuri atât de tulburi în minoritate, cerșind, în schimbul unor avantaje, o susținere a PSD. Probabil din opoziție. Pentru că PSD, la rândul său, nu ar avea prea multe motive să susțină o politică promovată de liberali, pe care, din multe puncte de vedere, o contestă. Ar trebui să primească la schimb avantaje extrem de consistente. Umilitoare pentru PNL. Și de natură ca, în final, să împingă acest partid la lada de gunoi a istoriei.

Nu este deloc exclus ca toate zvonurile lansate în ultima vreme, cum că PSD se pregătește să iasă de la guvernare, să fie lansate tot din interiorul PNL, pentru a pregăti în acest sens opinia publică și pentru a-i culpabiliza anticipat pe socialiști.

Întrucât nu am absolut niciun motiv să alerg după fentă, cred mai degrabă că asistăm, în plină caniculă, la o furtună într-un pahar cu apă. Ca să putem discuta despre cu totul altceva, decât despre o realitate simplă. Inflația de peste 15%, despre care se vorbește, reprezintă un fals. Din simplul motiv că cele mai multe cheltuieli românul le are cu hrana și cu energia. Iar la aceste capitole, inflația s-a dus spre 40%-50%. Iar mămăliga stă să explodeze. Doar războiul din Ucraina o mai ține pe loc.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: corectnews.com

Sorin Roșca Stănescu: Sistemul l-a înfundat pe Lucian Duță. Deci sistemul există

 

Sistemul a supraviețuit. Statul subteran își arată colții. De câte ori e necesar. Și tocmai s-a întâmplat. Din nou. Printr-o condamnare scandaloasă. De acestă dată, victima este chirurgul Lucian Duță, care a fost condamnat la șase ani de închisoare, în urma unor pretinse fapte săvârșite în urmă cu 12 ani și nedovedite nici de procurori și nici de cele două instanțe care l-au judecat. Duță plătește pentru că s-a pus cu SRI-ul.

Fostul șef al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate a fost aruncat pentru șase ani după gratii. Deși faptele fuseseră prescrise. Deși există mai multe decizii ale Curții Constituționale, conform cărora oamenii nu pot fi încătușați și trimiși la închisoare după ce a expirat termenul de prescripție. Și deși, așa cum voi arăta mai jos, pretinsele fapte de luare de mită nu au fost în niciun fel probate în instanță. Înainte de toate însă, mă văd obligat să fac o precizare.

Am publicat de-a lungul timpului mai multe dezvăluiri, documentate cu ajutorul chiurugului Lucian Duță. Una dintre cele mai importante vizează modul în care, încălcând grav legisația statului român, precum și acordurile internaționale, Serviciul Român de Informații a confiscat datele personale referitoare la starea de sănătate a milioane și milioane de români. Datele tuturor românilor care au carduri de sănătate. Date confidențiale. Care trebuiau să rămână secrete. Date care, conform legii, pot fi doar la dispoziția persoanelor în cauză și a medicilor de familie. Pentru a realiza acest lucru, SRI, cel existent în urmă cu mai mulți ani, condus de George Maior și de generalul Florian Coldea, a pus o presiune imensă pe Lucian Duță, care conducea Casa Națională de Asigurări de Sănătate, iar acesta, nemaiavând încotro, a creat în beneficiul instituției acces la cardurile de sănătate ale populației. Sub pretextul că le gestionează. În scurt timp, toată această uriașă bancă de date a ajuns, încă nu se știe exact cum, să fie externalizată și plasată pe un server aflat în străinătate. Ceea ce ne-a condus și ne conduce la concluzia că a existat și există posibilitatea ca o putere străină să dețină în prezent toată această arhivă. Cu ajutorul meu și apoi a unor redacții de televiziuni de știri, Lucian Duță a denunțat în cele din urmă această mizerie. Am certitudinea că acum sistemul, respectiv statul subteran, s-a răzbunat. Ceea ce demonstrează că el există și acționează în continuare. De ce am această certitudine?

În primul rând, pentru că judecătorii Curții de Apel București, Daniela Panioglu și Alina Nadia Guluțanu nu au analizat sub nicio formă probe, au recunoscut acest lucru, au făcut pur și simplu copy paste după rechizitoriu și totuși l-au condamnat pe chirurgul Lucian Duță la șase ani de închisoare cu executare. Deschid aici o scurtă paranteză. Era în prealabil datoria primei instanțe, instanța de fond, să analizeze punct cu punct, în toți acești ani, probele furnizate de procurori. Instanța de fond nu a făcut acest lucru. Pur și simplu a făcut copy paste după rechizitoriu. S-a ajuns astfel la Curtea de Apel. Unde s-a întâmplat același lucru. Din nou probele nu au fost analizate. Chirurgului Lucian Duță i s-au încălcat de două ori drepturi fundamentale procesuale. Orice cetățean are dreptul mai întâi ca o instanță de fond să analizeze probele, organizând în acest sens dezbateri, permițându-i inculpatului să prezinte documente, martori, orice alte informații care pot fi utile cauzei. Abia apoi instanța de fond se poate pronunța. În al doilea rând, orice persoană condamnată în instanța de fond, are dreptul să facă apel. Ori instanța superioară, în cazul acesta, Curtea de Apel București, are de asemenea obligația de a analiza toate probele, inclusiv cele prezentate de persoana condamnată în primă instanță. Lui Lucian Duță i s-au încălcat cap coadă toate aceste drepturi.

În al doilea rând, în cei 12 ani, faptele s-au prescris. Procesul trebuia să înceteze. Conform prevederilor Codului de procedură penală. Prevederi confirmate și reconfirmate într-un mod cât se poate de explicit de către Curtea Constituțională a României. Nici acest lucru nu s-a întâmplat.

Prin urmare, aruncarea după gratii a medicului chirurg Lucian Duță îmbracă forma exercitării cu rea credință și gravă neglijență a atribuțiilor de către magistrați. Iată de ce Lumea Justiției solicită Consiliului Superior al Magistraturii să se sesizeze și să sancționeze respectivul derapaj. La rândul meu, îi solicit insistent lui Eduard Helvig, directorul Serviciului Român de Informații, să verifice în ce circumstanțe instituția pe care o conduce a forțat accesul la banca de date de sănătate a milioane de cetățeni și apoi să sesizeze organelor în drept cele constatate și persoanele răspunzătoare de acest abuz.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: corectnews.com

Sorin Roșca Stănescu: Anchetarea lui Hunter Biden

 

Lui Hunter Biden, controversatul fiu al a președintelui Statelor Unite, Joe Biden, i se finalizează un dosar penal. În urma căruia s-ar putea să fie condamnat. Se întâmplă în statul Delaware. Dar nu pentru ceea ce cititorii informați și-ar putea imagina. Nu pentru acte grele de corupție, săvârșite în Federația Rusă, în Ucraina și în România. De fapt este un dosărel. Pentru că a purtat armă și nu avea acest drept. Întrucât fusese prins că se droghează. Dar unde este adevăratul său dosar?

Mă număr printre primii jurnaliști din lume, din România sigur, care au semnalat faptul că, în numele tatălui său, pe atunci vicepreședinte al Statelor Unite, Hunter Biden a întreprins mai multe descinderi în Federația Rusă, în Ucraina și în România, unde, cu ajutorul unor „locali”, a inițiat, în folos propriu și în folosul clanului său, operațiuni ilegale. De mare corupție. Obținusem asemenea informații – și acum pot să mărturisesc – tocmai din Costa Rica. În penitenciarul din Costa Rica era temporar luată în custodie Elena Udrea și supusă unei operațiuni de debriefing, executată de agenții FBI. La acea dată, președinte al Statelor Unite era Donald Trump, aflat ca și acum în relații de ostilitate cu Joe Biden. Pentru prima dată, ghemul relațiilor frauduloase dintre Hunter Biden și oficiali ai statului român a început să fie desfăcut nu la Washington, nu la București, ci în Costa Rica.

Elena Udrea era în temă cu câteva informații grele, pe care le-a furnizat serviciului secret american, în speranța că astfel își ușureză situația. Și într-un fel a reușit. A fost trimisă în România, unde s-a mișcat câțiva ani în deplină libertate. Despre ce este vorba?

Elena Udrea era în temă la acea dată, cum de altfel erau și agenții FBI, cu legăturile extrem de strânse dintre familia Biden și avocatul acesteia, Mark Gitenstein, prieten și confident al vicepreședintelui de atunci, Joe Biden. A fost o perioadă de timp când Hunter Biden a copilărit și a fost crescut practic în casa lui Gitenstein. Această situație a cimentat relațiile acestuia cu Joe Biden. Astfel încât, atunci când Joe Biden a ajuns vicepreședinte al Statelor Unite și când acesta a intrat în relații deosebit de bune cu Traian Băsescu, la acea dată președintele României, a putut fi încheiat un târg extrem de sulfuros. În ciuda referendumului prin care Băsescu a fost practic demis de popor, folosind uriașa influență a Statelor Unite, Joe Biden a manevrat în așa fel lucrurile, încât Băsescu să beneficieze în continuare de o susținere masivă a Washingtonului și să poată rămâne președinte. Acesta din urmă s-a revanșat. Nimic nu este gratis în relațiile cu marele licurici. Și, la rugămintea lui Joe Biden, l-a numit pe Gitenstein, care fusese anterior ambasador al Statelor Unite în București, împins în această funcție tot de Joe Biden, președinte al Consiliului de Administrație al Fondului Proprietatea. Iar Gitenstein s-a înșurubat de îndată în cașcaval. Și, în baza principiului vaselor comunicante, eforturile lui Joe Biden au fost recompensate. În toată această afacere, un rol cheie, de intermediar, l-a jucat și Hunter Biden, care a călătorit de mai multe ori în România, punând la cale și alte operațiuni de trafic de influență în beneficiu propriu, bucurându-se de susținerea activă a lui George Maior, directorul Serviciului Român de Informații și, ulterior, recompensat și acesta cu poziția de ambasador extraordinar și plenipotențiar al României la Washington.

Ei bine, o mică parte dintre informațiile de mai sus a fost devoalată de Elena Udrea în Costa Rica. Informațiile grele au apărut însă ulterior. Din cu totul altă direcție. Absolut neașteptată. Și cu certitudine spectaculoasă. Hunter Biden a renunțat la laptopul său, dar fără a-i distruge hard diskul. Din mână în mână, memoria laptopului lui Hunter Biden a încăput pe mâna presei și apoi pe mâna agenților FBI. Din datele cuprinse acolo, repet, în laptopul personal al lui Hunter Biden, reies detalii interesante, eu aș spune extrem de scandaloase, la fel cum titrează și presa americană în aceste zile, referitoare la sprijinul pe care i l-a acordat lui Hunter Biden George Maior, la afacerile fiului președintelui american, afaceri necurate în Federația Rusă, în Ucraina și în România. Detaliile curg chiar și în ceea ce privește partidele de vânătoare organizate pentru Hunter Biden în România, în condițiile în care acesta nu avea voie să pună mâna pe armă.

Și iată că, după un model care a fost îndelung experimentat și la noi în țară, un pește extrem de mare este prins de Justiție cu o biată râmă. Totul începe în Delaware, cu modestul dosar penal legat de portul ilegal de armă. După care scandalul se va rostogoli până în cele mai înalte sfere de la Washington. Și de la București. Ca să nu mai vorbim despre Kiev, unde Joe Biden, la scurt timp după ce a ajuns președinte, s-a dat practic în primire, cerându-i printr-o convorbire telefonică lui Volodimir Zelenski ca autoritățile din Kiev să închidă dosarul de anchetă instrumentat în legătură cu prezumtivele fapte de corupție ale lui Hunter Biden. Iar Zelenski s-a executat. Dosarul acela a fost temporar închis. Și, în fine, ca să nu mai vorbim și despre ceea ce se poate întâmpla la Moscova, unde Vladimir Putin în mod cert nu stă cu mâinile în sân. Și, în paranteză fie spus, conform declarațiilor din această săptămână ale șefului CIA, este departe de a fi bolnav ci, dimpotrivă, este „prea sănătos”.

Prin urmare, povestea lui Hunter Biden, legată de povestea tatălui său și de povestea unor oficiali din alte state, între care înalți actuali și foști oficiali români, este abia la început.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: corectnews.com

Sorin Roșca Stănescu: Mobilizarea românilor în caz de război

S-a speculat mult în ultima vreme legat de modificările pe care MApN le preconizează, în situația în care ne-am afla în stare de război, de mobilizare sau de asediu. Pe bună dreptate. Întrucât modificările legii se află în dezbatere publică. Ce obligații ar avea cetățenii României, dacă ne-am afla într-una dintre situațiile de mai sus? Ce riscă, dacă nu se supun legii? Și, în definitiv, care este rațiunea acestor prevederi?

În timpul regimului comunist, România avea o armată populară. De masă. Putea oricând, la nevoie, să aducă sub arme circa un milion de persoane. Tinerii care ar fi urmat să lupte erau prost pregătiți și la fel de prost echipați și înarmați. Dacă Doamne ferește ne-am fi confruntat cu un război până în 1989, cei mai mulți dintre noi deveneam carne de tun. La fel cum s-a întâmplat și în Primul și cel de-al Doilea Război Mondial.

După 1989, s-au produs schimbări. De fapt, începând din 2007. Pentru că ultima încorporare a avut loc în 2006. Tinerii care s-au instruit atunci au făcut-o în condiții precare. Iar acum nu mai sunt prea tineri. Începând din 2007, strategia de apărare s-a schimbat în mod fundamental. Dar am căzut dintr-o extremă în cealaltă. Guvernele succesive și miniștrii Apărării au pornit de la principiul că România trebuie să dispună de o armată modernă, dinamică, de profesioniști. Ori acest lucru nu putea fi realizat decât pentru un număr limitat de persoane, care au dorit să devină militari. Nu știu cât de profesioniști sunt în prezent militarii noștri, vedem că sunt apreciați pe plan internațional, dar o asemenea apreciere poate fi doar de complezență, însă în mod cert, în cazul în care am fi atacați, nu putem scoate la luptă decât cel mult 30-40 de mii de combatanți. Oricât de bine antrenați și echipați ar fi aceștia, ei nu au cum să facă față unei agresiuni din partea armatei Federației Ruse. Tocmai din acest motiv, statele NATO au decis să își instaleze trupe și armament în flancul sud-estic, respectiv în România. Ceea ce nu înseamnă însă că, în caz de război, mobilizare sau asediu, românii nu ar trebui chemați sub arme într-un număr semnificativ. Acesta este sensul real al modificărilor de lege preconizate de Ministerul Apărării.

Ce înseamnă mobilizarea tuturor rezerviștilor, în cazul în care se declară starea de război, de mobilizare sau de asediu? Înseamnă chemarea imediată sub arme a tuturor rezerviștilor voluntari, care au contracte cu MApN și care au o vârstă de 18 până la 55 de ani. Sunt 60.000 de așa-ziși rezerviști clasici. Adică cei care au stagii militare efectuate înainte, iar în prezent au sub 55 de ani. Prin urmare, nu doar voluntarii urmează să fie chemați sub arme.

Codul penal prevede o închisoare între doi și șapte ani pentru persoanele care refuză să se supună unei asemenea mobilizări. Această sancțiune este valabilă și pentru românii aflați în străinătate. Aceștia au o situație specială. Și mă refer doar la cei care și-au păstrat cetățenia. În cazul celorlalți, legea nu se poate aplica. Românii din străinătate cu cetățenie română nu au cum să fie convocați nominal. Pentru că, de cele mai multe ori, adresa lor este necunoscută birocrației de la București. Prin urmare, conform proiectului de lege, aceștia au obligația de a se informa și de a afla dacă în România a fost decretată mobilizarea. Într-o asemenea situație, ei nu trebuie să mai aștepte vreun ordin scris de mobilizare. În 15 zile, trebuie să se prezinte în țară, la centrele militare, în vederea încorporării. Dacă nu o fac, riscă închisoarea. Dar cum ar putea fi sancționat un cetățean aflat într-o țară UE sau non-UE, într-o țară NATO sau non-NATO, în proximtitatea României sau în celălalt capăt al lumii? Este extrem de complicat. Fiecare dintre cei care nu se supun încorporării va trebui judecat în lipsă, condamnat, după care Ministerul Justiției are obligația de a face apel la instanțele din alte state pentru a-i urmări, prinde și extrăda. Iar un asemenea demers, atenție, nu prea are valoare nici măcar în rândul statelor UE, întrucât „beneficiind” de MCV, deciziile justiției române nu sunt obligatorii pentru instanțele UE. Iar în afara UE, sunt cu atât mai puțin obligatori. Ar urma deci o vânătoare de fantome.

Așadar, ca să concluzionez din nou, având drept punct de plecare un lucru extrem de serios și de grav, autoritățile de la București fac pantomimă. Vor să le arate aliaților, dar și prezumtivilor inamici, că iau măsuri ferme pentru apărarea, la o adică, a teritoriului național. Și, de fapt, nu au făcut altceva decât să declanșeze o furtună într-un pahar cu apă.

 

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: corectnews.com