Maramureşul istoric, zonă pe care marele poet şi publicist
român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este
cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor şi portului unice. Totodată,
amănuntele trecutului acestei părţi a României rămân necunoscute. De exemplu,
nu mulţi cunosc faptul că sintagma „Maramureşul istoric” face trimitere la un
teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componenţa statului
român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.
În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003,
Cristina Ţineghe, pe atunci arhivist drd., Direcţia Judeţeană Maramureş a
Arhivelor Naţionale, iar în prezent director al Direcţiei judeţene Ilfov a
aceleiaşi instituţii menţionează că „dezmembrarea Maramureşului istoric
reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferinţa de Pace
de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de
dispariţia legică a Imperiului Austro-Ungar şi apariţia statelor naţionale”.
Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne
deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureşul pur românesc din secolul
al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.
„Protocolul cu
privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”
Sărind puţin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul
timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează
la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la
regularea unor amănunte ale frontierei între România şi Cehoslovacia”, prin
care graniţa se stabilea pe Tisa. Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau
din fixarea graniţei pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau
noua stare de fapt. La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la Bucureşti,
„Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”.
Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii
din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de
pământuri şi arendaşi, precum şi pentru personalul întrebuinţat la exploatarea
agricolă, în virtutea unui carnet. Circulaţia proprietarilor şi a posesorilor
de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăţilor lor şi la
trebuinţele impuse de exploatarea acestor proprietăţi.
Este foarte important de menţionat că, prin delimitarea
frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat româneşti de pe
malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa
de Mijloc, Lunca, Săpânţa, precum şi comunele cu populaţie jumătate română,
jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apşa de Sus, Bogdan, Frasin,
Remeţi etc; se pierdeau minereurile neexploatate şi apele minerale etc. Cei mai
afectaţi de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu,
Bocicoiul Mare şi Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.
Exprimându-şi părerea în legătură cu dezmembrarea
Maramureşului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la
Paris, ar fi avut înţelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct
şi pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obţinut
pentru Maramureş alte frontiere”.
Tot în revista
“Dosarele Istoriei” sunt menţionate următoarele:
,,Diversitatea etnică a populaţiei din Maramureş era urmarea
politicilor de colonizare, dusă de administraţia maghiară, şi de împământenire
a evreilor”.
Rutenii – populaţie de origine slavă – s-au stabilit de-a
lungul mai multor secole;
Germanii – prima şi cea mai masivă colonizare a lor s-a
făcut între 1773 şi începutul secolului al XIX-lea;
Evreii sunt grupul etnic ce soseşte cel mai târziu, imigrând
aici din Galiţia şi zone ale Poloniei şi Rusiei. Primul document ce aminteşte
prezenţa lor este Conscripţia din 1728, când sunt amintiţi nouă evrei. La 1900
însă, ei reprezentau 18.8% din populaţie;
Ungurii sunt aduşi încă din secolul al XV-lea în zona
Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcţionari şi formau o
populaţie compactă în plasa Şugatag şi la Sighet. Numărul lor se va reduce
simţitor după Primul Război Mondial.
Aproape uitaţi
Despre comunităţile româneşti din dreapta Tisei, din
regiunea ucraineană Transcarpatia (în limba ucraineană Zakarpatia), mulţi nici
nu ştiu că există. Foarte puţini au fost cei care, după ce au aflat de
existenţa românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-şi păstreze
limba, portul şi tradiţiile româneşti. Însă, chiar şi fără ajutorul cuiva,
maramureşenii de peste Tisa au reuşit să-şi păstreze toate aceste elemente cu
ajutorul propriilor forţe şi dorinţei de a transmite urmaşilor ceea ce au
primit şi ei, la rândul lor, de la bunici şi străbunici. De-a lungul timpului,
populaţia maramureşeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăţi,
însă a reuşit să treacă victorioasă peste ele.
Foarte puţini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918,
alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din
Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenţi şi cei de dincolo de Tisa, unde au făcut
cunoscută dorinţa românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de
pe malul stâng al Tisei. Atunci când s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări
Naţionale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’
la Tisa”, aceştia s-au simţit uitaţi şi au protestat, cerând ca România Mare să
se întindă „până dincolo de Tisa”. Cu toate acestea, doleanţele lor se pare că
nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătraţi ai
comitatului Maramureş, României i-au rămas doar 3.381.
Poate nu am fi ştiut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi
născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apşa, diplomatul care ne-a
lăsat drept moştenire, întregului popor român, „Diplomele maramureşene din
secolul XIV şi XV”. Iar el este doar unul din marele număr al românilor
adevăraţi care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului
Nicolae Iorga, s-a născut limba română. La Mănăstirea din Peri, între
1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărţi
bisericeşti.
Mai mult de 30.000 de
români, cât arată statisticile oficiale
Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se
întinde un şirag de sate şi comune româneşti deosebite, cu specific
maramureşean. Printre cele mai frumoase şi bogate localităţi din imediata
apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu
din România, se numără Apşa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare,
Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti. Localităţi tot atât de frumoase sunt incluse şi
în raionul Rahiv (Rahău): Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuţ, Dobric etc.
În urma recensământului din Transcarpatia, efectuat în 2001,
s-a stabilit că populaţia românească din regiune alcătuieşte un număr de peste
30.000 de locuitori. Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent,
însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureşul de peste Tisa este, în
prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001. Dacă luăm
în considerare faptul că principalele comune româneşti de peste Tisa, Slatina,
Apşa de Jos, Apşa de Mijloc şi Biserica Albă, au fiecare cel puţin câte patru
mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de
locuitori, aşa cum arătau datele din 2001.
În toate aceste localităţi, oamenii vorbesc, simt şi trăiesc
româneşte. Maramureşenii de peste Tisa îşi cresc copilaşii doinindu-le în limba
veche, maramureşeană, o limbă care, spre deosebire de alte localităţi româneşti
din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a
păstrat foarte bine. Cu toate acestea, în ultimii ani, politica statului
ucrainean este de aşa natură încât începe să se simtă reducerea semnificativă a
libertăţii de exprimare în limba română, pentru comunitatea românească din
întreaga Ucraină, dar şi pentru celelalte minorităţi din această ţară, cărora
li se îngrădeşte, prin diferite mijloace, libertatea de a „trăi” în limba
maternă.
Tradiţii şi cultură
Dar, cu toate acestea, românii de peste Tisa, aşa cum am
spus şi mai sus, nu se dau bătuţi, încearcă să facă totul pentru a salva, chiar
şi în vremuri mai dificile, ceea ce este esenţial existenţei unui popor – limba
şi tradiţiile. De-a lungul anilor, nimeni nu a reuşit să le ia religia,
cultura, limba. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri
înalte, Apşele de Jos şi de Mijloc, Slatina, Biserica Albă şi toate cătunele
mici de pe lângă acestea.
Cea mai veche biserică de lemn din Apşa de Mijloc veghează
de pe dealul satului încă de la 1428. O alta bisericuţă construită pe deal
poartă hramul Sfantului Nicolaie şi datează din anul 1776. Monumentele de
patrimoniu construite în stil maramureşean sunt acum închise, însă asta nu
înseamna ca aici credincioşii nu mai au lacăşe de cult deschise. Alte doua mari
biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile
mănăstiri. Şi la Apşa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561,
iar cealaltă datează din 1776. Este foarte important de menţionat că toate
aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
În ceea ce priveşte viaţa culturală a românilor din
Maramureşul de peste Tisa, se poate spune că aceasta nu prea există, iar cauza
este faptul că nu primesc, practic, niciun sprijin. În cazul în care vor să
organizeze vreo sărbătoare, vreun festival folcloric, aceştia pun mână de la
mână şi, cu resurse mai puţine, încearcă să rezolve situaţia. Dar se întâmplă
foarte rar să aibă loc astfel de acţiuni. De exemplu, în fiecare an, în luna
mai, maramureşenii de peste Tisa organizează Festivalul Creaţiei Populare a
Românilor din Transcarpatia, care, prin rotaţie, ajunge în fiecare localitate
românească din zonă. La eveniment, sunt prezenţi locuitori ai tuturor satelor
din apropiere, dar sunt invitate persoane şi din România, Republica Moldova sau
alte ţări unde trăiesc români. Aceasta se întâmplă doar o dată pe an.
O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa
informaţiei în limba română, aceştia având doar două ziare care apar o dată pe
lună şi care, din cauză că nu au fonduri, este foarte posibil să fie închise,
în viitorul apropiat, lucru care s-a mai întâmplat şi în anii precedenţi. De
asemenea, neimplicarea autorităţilor române în viaţa fraţilor din Maramureşul
de Nord este, în primul rând, şi cauza pentru care nici oficialităţile din
Ucraina nu iau măsuri favorabile comunităţii româneşti de acolo. Sperăm însă că
mesajul românilor din Maramureşul istoric de peste Tisa va fi auzit, iar cei
din Ţară vor începe să se implice în viaţa lor, pentru că numai aşa va reuşi
reîntregirea neamului românesc, chiar şi fără restabilirea graniţelor, ceea ce,
în vremurile noastre, este imposibil, cu toate că sunt voci la Kiev care susţin
că România ar dori, chipurile, să-şi revendice unele teritorii.
Ţin să aduc mulţumiri doamnei Cristina Ţineghe, director al
Direcţiei Judeţene Ilfov a Arhivelor Naţionale şi editor al volumului
,,Dezmembrarea Maramureşului istoric”, pentru tot sprijinul pe care mi l-a
acordat în aflarea multor detalii referitoare la Maramureş şi pentru punerea la
dispoziţie a revistei ,,Dosarele Istoriei”, publicaţie din care m-am documentat
pentru realizarea acestui material.
Bibliografie
selectivă:
1.Ţineghe, Cristina (editor) – Dezmembrarea Maramureşului
Istoric, decizii politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane
(1919-1923), Ed. Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti, Bucureşti, 2009.
2. Marina, Mihai – Maramureşenii, portrete şi medalioane,
Ed. Dragoş Vodă, Cluj- Napoca, 1998.
3. Românii – psihologie, identitate spiritual şi destin.
Semne’ 94, 1995
Sergiu DAN în Dincolo de Tisa
