IN MEMORIAM - Prozatorul VICTOR TECAR

 

Ieri s-au făcut 5 ani de când Victor Tecar a plecat dincolo de dealul cu dor… și aproape 10 ani de când am înregistrat și-acest fragment audio, în grădina casei din Dealu Corbului...

Dor de Dealu Corbului, dor de Victor și de găbănașul lui proptit în coasta râului. În 2016, la domnul Victor Tecar, am dormit într-un găbănaș, în Dealul Corbului. Am stat două seri de-a rândul să aflu și să înregistrez amintiri despre “Staurul Florilor”. Era vară și mult prea cald, încât abia spre seară se descleiau cuvintele în cerdacul dinspre râu. Ziua eram la pescuit și abia mai târziu, tocmai după ce sfârâiau clenii și mrenele în tigaie, își făcea vreme să ne povestească. Punea pe masă o horincă de prune galbene, până se frigeau peștii. Și-apoi cumva se decupa din toată lumea asta doar un petic, cât să cuprinzi cu ochii - nu mai departe. Atunci, din centrul mesei la care stăteam, porneau linii lungi pe care se înșirau morari, pescari cu ostia, vânători, oameni fără căpătâi, prigoniți, tâlhari, furnici roșii și negre… O clipă dacă puteai să te desprinzi din mrejele astea, reveneam la întrebările din linia de ”chestionar” despre “Staurul Florilor”. Dar acum mi-e dor de omul care povestea liber, dincolo de întrebările noastre din interviu… Despre lupta dintre furnicile roșii și furnicile negre…

Emanuel LUCA

IN MEMORIAM VICTOR TECAR

 Mulţumesc frumos, Victor Tecar, pentru vremea frumos trăită împreună!: „În 2017, la domnul Victor Tecar, am dormit într-un găbănaș, în Dealul Corbului. Am stat două seri de-a rândul să aflu și să înregistrez amintiri despre “Staurul Florilor”. Era vară și mult prea cald, încât abia spre seară se descleiau cuvintele în cerdacul dinspre râu. Toată ziua eram la pescuit și abia mai târziu, tocmai după ce sfârâiau clenii și mrenele în tigaie, își făcea vreme să ne povestească. Punea pe masă o horincă de prune galbene, până se frigeau peștii. Și-apoi cumva se decupa din toată lumea asta doar un petic, cât să cuprinzi cu ochii - nu mai departe. Atunci, din centrul mesei la care stăteam, porneau linii lungi pe care se înșirau morari, pescari cu ostia, vânători, oameni fără căpătâi, prigoniți, tâlhari. O clipă dacă puteai să te desprinzi din mrejele astea, reveneam la întrebările din linia de ”chestionar” despre “Staurul Florilor”. Lumea se construia în jurul acestui subiect. Toate personajele de mai înainte erau prezente și acolo. Toți aveau un rol și își găseau locul. Pescari, vânători, tâlhari - plecau capul și intrau cuminți în poveste - în Dealul Corbului toată suflarea curgea către un cimitir vechi în mijlocul căruia se aprindea un foc. Mare. În centrul lumii. De acolo se împărțeau pășunile, locurile, țarinile. Bătrânii stăteau în cerc pe boci de lemn lângă foc. Tăceau. Așteptau până când se aprinde ultima lumânare pe mormintele din cimitir. Abia atunci vorbeau despre stâna de oi. Alegeau păcurarul. Îi dădeau colacul. Două fete fecioare îl duceau până acasă. De mâine începe viața de păstor. De mâine, el - păcurarul, este locul ars în jurul căruia ar putea să stea bătrânii așteptând să se aprindă ultima lumânare din cimitir. Noi ieșim din poveste pentru a spune altă poveste: domnul Victor Tecar este prozator, de anul trecut chiar membru al Uniunii Scriitorilor din România. Noi am putea să nu credem povestea lui frumoasă și (re)aranjată bine în pagină. Să nu credem în sfatul bătrânilor, în focul din mijlocul cimitirului, în fetele fecioare ce duc păcurarul acasă. Noi, toți cei care folosim tastatura pentru a scrie cuvinte, avem dreptul să punem la îndoială povestea lui. Am zice că Victor Tecar e scriitor și face o regie scenică a unui ritual. Dacă ne ascundem în spatele lui, vedem sforile lungi care mișcă personajele. De cele mai multe ori noi căutăm doar sforile și uităm păpușarul (după buna definiție - anonim, colectiv, sincretic). Uităm povestitorul. Cel care (re)face realitatea. A doua zi, am mai făcut interviuri la încă două case din Dealul Corbului. Alături de Victor Tecar. Am încercat să mă învârt-obraznic în jurul aceleiași idei. Nu e prea plăcut să pui la îndoială o poveste. Însă interviurile relatau același scenariu. Doar că în vorba lor nu erau atâtea momente de tăcere și de tensiune. Un univers sărăcit cumva, uitând pe drum, construcția unui sens. Înțelesul parcă era deja pus la sfârșitul drumului. Nu trebuia să mai cheltuim vreme pentru demonstrații. Noi, aici, așa facem!

Spre seară am venit către casa de chirie din Dealul Corbului. În găbănaș, un păretar întins în două cuie: „Păsările-mi cântă / Florile-mi șoptesc / Toate mă îndeamnă / Ca să te iubesc…”

(Emanuel Luca, 2019)

Romancierul Victor TECAR din Dealul Corbului, a trecut la cele veşnice!

 

Cu tristeţe şi adâncă durere anunţăm trecerea la cele veşnice, în 27 aprilie, a scriitorului Victor TECAR din Dealul Corbului, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Rugăm pe Părintele Ceresc să-l aşeze alături de cei buni şi drepţi, aşa cum a fost Domnia sa în viaţa aceasta, în cei aproape 80 de ani de viaţă literară intensă. Sincere condoleanţe familiei îndoliate.

Membrii Cenaclului Scriitorilor Maramureş, preşedinte Florica BUD

DATE BIOGRAFICE VICTOR TECAR

(n. 22 august 1941, Salniţa, com Vima Mică, Maramureş). Prozator. Şcoala Tehnică ATM-Bucuresti (1984).

Volume: Trilogia Lupii Chioarului, 2015,-roman (1.Visul ca pedeapsă, 2003; 2.Visul ca iertare, 2008; 3.Visul ca ispită, 2013)

Prezent în: O antologie a prozatorilor maramureşeni 2014; colaborări la Cenaclul de la Păltiniş, Nord Literar, Tribuna, Familia, Citadela, Arheus, Marmatia Literara, Vatra Chioreana, Memoria Ethnologica Baia Mare.

                                                                                   ***

De la primele rânduri ale Visului ca ispită cititorul profesionist îşi dă seama că autorul se înscrie cu fermitate în linia marilor prozatori realişti ardeleni, de la Slavici, Pavel Dan, Liviu Rebreanu, trecând prin Titus Popovici, Augustin Buzura, Ion Lăncrănjan şi ajungând până la mai tinerii Alexandru Uiuiu (de la Bistriţa) şi Cornel Ivanciuc, ultimul – tot din Maramureş, dar bine „aclimatizat” în Bucureşti. E vorba, aşadar, de lumea satului transilvan, mai precis a celui chiorean, surprins în trei situaţii istorice: în perioada colectivizării, apoi în ceea ce ipocrit s-a numit „epoca de aur” ceauşistă şi, în fine, la începuturile „democraţiei originale” postdecembriste. Sunt urmărite destinele mai multor familii rurale şi ale unei multitudini de personaje din zona circumscrisă, volumele constituindu-se într-o veritabilă „cronică de familie” (în sensul romanului lui Petru Dumitriu). Victor Tecar ştie să pună în scenă, cu simţ cinematografic, ample scene de masă – vezi în Visul ca pedeapsă secvenţa târgului de la Chioar – creionând din două sau trei linii expresive crochiuri de figuri umane, mai mult sau mai puţin caricaturizate. Eroii săi – ţărani mijlocaşi, activişti de partid, miliţieni, muieri aprige, „smintiţi” etc. etc. – sunt urmăriţi într-o sarabandă de situaţii şi întâmplări, principalul – şi dificilul pentru orice prozator – instrument de individualizare fiind dialogul. Din această perspectivă, trebuie spus imediat că la Victor Tecar dialogul curge firesc, impecabil, şi chiar dacă nu puţine regionalisme apar în structura lui, ele îşi dezvăluie pe deplin înţelesul prin contextul în care sunt plasate.

Ioan Groşan, „O saga maramureşeană” în Viaţa Românească nr. 3-4/2014 (fragment)

Există în sat trei mari „instituţii”: biserica, sfatul popular şi bufetul. La biserică te rugai şi constatai că nu eşti singur, deşi eşti o mică fărâmă de ţărână; la Sfat te duceai cu treburi administrative; la bufet luai pulsul vieţii satului, a evenimentelor din ţară şi de aiurea. Toate acestea decad: popa devine un cartofor şi un delicvent; Sfatul nu-ţi aduce decât înscrierea în Colhoz, bătaie, arestări, puşcărie sau sinucidere; bufetul nu mai aduce decât violenţă politică, minciună, confuzie şi informatori puşi în slujba torţionarilor. Lumea din „Visele” lui Victor Tecar nu mai este reală decât în vis. Aici visul este cât se poate de concret. Tot aici aş încadra şi visele unor personaje ale cărţii. (Care vise ar putea constitui o carte aparte). Aş spune că „Visele” acestea ţin de reamintire. „căderii”. Cazi în social, în politic, în istorie, dar cazi şi în literatură, şi atunci, pentru o clipă, învii, reînvii. „Visele” lui Victor Tecar dau viaţă. Sunt, dacă-mi este permis, un fel de euharistie săvârşită în câmpul literaturii. Înţelegi că mai există ceva, cineva din tine, dar dincolo de tine, care te duce acasă ca să nu mai fii singur. Ca să nu mai rătăceşti pe toate drumurile. Sigur că există o anume nostalgie faţă de trecut, dar autorul nu scrie despre un trecut nostalgic şi nici cu nostalgie. „Visele” lui Victor Tecar sunt o mărturie, o mărturisire despre noi înşine. Atâta timp cât de amintim, ne reamintim că am fost şi suntem zei.

  Ioan Negru, „Ne reamintim că am fost şi suntem zei” în Tribuna nr. 292, 2014 (fragment)

Este de reţinut luciditatea şi „obiectivitatea” autorului: multe personaje negative, să le numim astfel, care se aliază, de bună voie cel mai adesea, cu noua putere, ba chiar dau dovadă de exces de zel, nu sunt străini de sat sau de neam – deşi există şi din acestea –, ci oameni din sat care, din oportunism, dar şi dintr-o funciară cruzime, dintr-o ancestrală invidie pe ceilalţi, devin călăii – cu sau fără ghilimele – consătenilor, ai conaţionalilor lor. Este ceea ce conferă paginilor trilogiei lui Victor Tecar şi o undă de tristeţe, dincolo de tragismul implicit pe care îl degajă reconstituirea epocii. Frescă socială, roman istoric şi politic, roman de moravuri, roman de aventuri chiar, roman-fluviu realist, dar şi, pe alocuri, fantast, trilogia Visul... este, credem, una dintre cărţile importante ale literaturii române contemporane. O carte care îşi aşteaptă – şi care o merită – recunoaşterea, atât din partea criticii (pentru a o aşeza la locul ce i se cuvine în tabloul „mendeleevian” al validării oficiale), cât şi din partea publicului cititor (cu o publicitate adecvată, ar putea fi un veritabil bestseller). Credem că se impune o reeditare simultană a celor trei volume şi o promovare pe măsura valorii lor. Pentru a nu inflama spiritele, şi aşa suspicioase, din arena literară, ne grăbim să spunem că romanul lui Victor Tecar nu va răsturna ierarhii, dar cu siguranţă le va completa şi îmbogăţi.

  Ioan-Pavel AZAP, „Filon autentic, nu făcătură alchimică” în Tribuna, nr. 299, 2015

Notă. Înmormântarea va avea loc vineri, 30 aprilie, ora 12,oo la Cimitirul "Horia 1" Baia Mare.

Fotografia zilei - Gelu Dragoş la Biblioteca Judeţeană "Petre Dulfu" Baia Mare

 

Foto: Ştefan Selek

Prozatorul Victor Tecar premiat la Maieru şi Bistriţa

Cu bucurie semnalăm faptul că romancierul maramureşean Victor Tecar ( din Dealul Corbului ) a fost premiat în cadrul Concursului Naţional de Proză, ediţia a XXIII-a, 26 – 28 noiembrie 2015, cu distincţia „Premiul Saloanelor Liviu Rebreanu pentru volum publicat”.

 Preşedintele juriului a fost binecunoscutul critic literar Constantin Cubleşan. Felicitări domnule Victor Tecar !

                                                                                      GDL

Poetul şi pictorul Ion Georgescu Muscel este un ambasador al României în Canada

Miercuri, 14 august 2013, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare a avut loc prezentarea celui de-al treilea volum de versuri şi pictură al profesorului Ion Georgescu Muscel. Aşa cum spune autorul, „cartea cuprinde cuvinte fierbinţi despre patrie şi părinţi, despre soţia Anca, fii şi fiice, despre nepoţei cuminţi”, în fapt „Învaţă-mă iubirea” este o povaţă a poetului Ion Georgescu la întoarcerea noastră spre credinţă.  Fostul meu diriginte adaugă: „Mă simt împlinit prin familia mea, dar vreau să învăţ iubirea promovată de Isus Hristos, care spune că ar trebui să-i iubim şi pe duşmani. (...) Această iubire aş vrea să o învăţ, să mă căznesc să o pot pricepe.”

          Au vorbit despre cartea prezentată, printre alţii: Dumitru Fânăţeanu, Florica Bud, Viorel Pop, Gelu Dragoş, Dragomir Ignat, Vasile Mărieş, Ioan Ardusădan, Valentin Moldovan, Romulus Filip, Dumitru Rusu,  Silvia Urlich, Vasile Dan Marchiş, fiica Crina Deac, ginerele George şi nepoţelul Antoniu, sora autorului, Paulina, care a venit tocmai din Braşov . L-am lăsat intenţionat la urmă pe romancierul Victor Tecar, care a spus un lucru esenţial: „Pe Ion Georgescu parcă îl cunosc de o viaţă. Poezia pe care o scrie el aş dori să o scriu şi eu. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu şi Fiul Lui iubeşte şi aproapele. Cred că Ion Georgescu este cel mai bun ambasador al României în Canada şi de aceea Domnia-sa are o rubrică în ziarul românilor din Canada. Îl felicit şi îl aştept cu nerăbdare şi cu cel de-al patrulea volum de poezii, pe care doresc să-l prezinte tot aici, la Biblioteca judeţeană, între prieteni.”

           I-am remarcat în sală şi m-a bucurat prezenţa doamnei învăţătoare Rozalia Bonte, colegă cu autorul peste 30 de ani la Şcoala Lucăceşti,a frumoasei  nepoate Cecilia Bodoni, a comisarul şef Corneliu Mureşan, a poetului Nicolae Scheianu Păuna, a prozatorul Vasile Dragomir, a  poetul Gheorghe Pop Demireş, poeta Camelia Lungu, scriitorul Ioan Morar Meteş, poetul Vasile Lupşe, ziaristul Mircea Pauşeniuc, actorul Doru Fârte, preotul Florin Sălăgean din Lucăceşti, Mitruţ din Rus, a prozatoarei Anca Goja, ziarista Alina Andreica, profesorul Vasile Sabău, a scriitoarei Aurelia Oancă, a poetului Bogdan Nicolae Groza şi a altor cunoştinţe sau rudenii ale poetului româno-canadian.

         Personal, în cele trei ore m-am simţit ca un elev care pune mâna în clasa I pe Abecedar, în sensul că poezia lui te încântă şi te face conştient cât de neînsemnat eşti pe acest pământ fără ajutorul şi dragostea lui Dumnezeu.

    Volumul al doilea lansat la Mireşu Mare l-a făcut pe poetul Vasile Morar să exclame, citind un poem de-al lui Ion Georgescu Muscel:„N-am văzut nişte versuri mai frumoase de dragoste ca cele scrise în acest volum!” Eu, parafrazându-l pe marele poet Morar dar şi pe romancierul Tecar, am să spun că un patriot mai bun decât Ion Georgescu a fost doar Eminescu. Vă las în compania versurilor lui Ion Georgescu Muscel:

Florile Someşului

Ţopăiau ţigănuşii un dans

Aşa de flămând de bucurie şi de viaţă!

Au venit apoi, tiviţi în alb,

Copii de gospodari din toata valea –

Un tăvălug de frumuseţi cât să inunde ţara!

Ai zice – primăveri la-ntrecere cu vara;

O rupere de nori – şi norii făuriţi

Din vetre mari fierbinţi de zarzări înfloriti!

O nuntă codrenească îmi pare-a mă pătrunde

Şi mă-nfioară-a ceterii zvâcnire jucăuşă;

Tot dansatorul presărat pe-un verde câmp, anume,

În taină, partenera, în ritm o dănţuia…

Perdele mari de alb, prin lume deşirate –

Copiii din Mireş şi-mprejurimi perindă

Estrada şi retina unei amiezi de toamnă –

Fotografie-n suflet de-a pururea rămasă:

Copilă, domnişoară – şi niciodată doamnă.

     Patria din gând

Cumpăr pământ! cumpăr pământ!

Cumpăr ţară de aşezământ!

Cumpăr un pogon de gânduri şi un drum

                               spre casa din gând!

Aşa-i de deasă liniştea, şi de-nflorită vrerea!

Ce sfântă e ţărâna – şi ce grăitoare tăcerea!

Iar de-ar fi să fiu silit să vând,

Mi-ar sulfa prin amintiri un vânt

Şi aş rămâne la răscruci de aer,

Cu întrebări fără răspuns, fără cuprins!

Fă-mă stăpân pe o nuia de-alun, pe umbra ei,

Pe anotimpurile din juru-i şi pe glasul mamei…

Cu tălpile goale, pe poteci de lut, zbicite,

În căutarea tihnei  mă văd mergând, gândind:

De unde vin ? – poate-am lăsat în urmă uşi deschise

Şi urma paşilor mei mai stăruie prin vise!

Nu cutez să mă bucur; am răbdare –

Nu clipa de faţă vreau s-o trăiesc,

                          ci clipa următoare…

Tot mai revin, iubito, pe-aici, prin Lucăceşti,

Unde-ai fi putut să fii … şi nu eşti . 

Până la urmă am putea spune cu toţii „ Învaţă-ne iubirea”! Pe noi, pe români...                                                                                               

                                                                 Gelu Dragoş