apocalipsa unui om obosit
I. viziunea celui care scrie
m-a trezit un zgomot din adâncul oaselor,
și o voce mi-a poruncit: „scrie, că se termină sângele.”
afară, cerul ardea pe picioare de pixeli,
îngerii făceau live pe TikTok,
iar marea se prefăcuse într-un hard disk plin de date cu bube.
oamenii mergeau prin orașe fără trup,
doar cu tăieturi de parole și foame.
mi-am băgat mâna în piept și am scos o bucată de sunet
care încă mai credea în iubire.
atunci am știut că profeția începe
cu oboseala unei inimi care refuză să se stingă.
II. cele șapte orașe
și am văzut cele șapte orașe:
New York, Moscova, Beijing,
Ierusalim, București, Lagos și São Paulo.
în fiecare, o biserică a fost înlocuită cu o bancă,
un poet cu un influencer,
un copil cu un cont.
New Yorkul își ținea sufletul într-un seif gras,
Moscova își ungea armele cu mir,
Beijingul fabrica liniște la kilogram,
Ierusalimul vindea certificate de mântuire,
Bucureștiul tăcea, dar din tăcere îi curgeau ochii ficatului și plămânii,
Lagos dansa într-o ploaie de gloanțe,
și în São Paulo oamenii își făceau selfie-uri cu moartea.
îngerul mi-a spus:
„nu le judeca, doar privește-le.
toate-s cu același puls lacom sub ruine.”
III. deschiderea peceților
când primul sigiliu s-a rupt,
a apărut un cal alb cu ochi de sticlă căprui —
era pacea vândută la ofertă,
reducere de 70%.
al doilea cal, roșu, mânca din inimile soldaților,
care se fotografiau pe câmpul de luptă
cu filtre de apus.
al treilea cal, negru, purta o balanță digitală:
într-un taler era pâine, în celălalt like-uri.
al patrulea era verde fosforescent,
călărețul lui avea un halat
și mirosea a spital și-a stâlpi de deznădejde.
cerul s-a desfăcut asemenea unui crab în farfurie,
și din el a căzut o ploaie de aplicații șterse,
unde numele lui Dumnezeu
s-a scris greșit.
IV. Fiara și noul Babilon
și am văzut o Fiară ridicându-se din cabluri,
cu șapte ecrane și zece algoritmi.
pe fruntea ei scria: „conectează-te.”
fiecare om i s-a închinat din singurătate.
Babilonul era un turn de reclame,
unde se vindeau suflete în rate,
cu asigurare de extaz.
femeia care-l conducea avea o frumusețe fugită în mii de părți,
până am observat că era gândită din oglinzi —
și toți cei ce o zăreau
își vedeau erectă propria dorință.
îngerul mi-a mărturisit:
„nu e diavolul, omule,
e dorința ta de a nu mai fi om.”
V. Mielul, Omul și Copilul
și am văzut un Miel rănit care mergea printre ruine,
avea ochii ca două răni care încă iubeau.
„cine ești?”, l-am întrebat.
„sunt iubirea care n-a fost mâncată la timp”, a zis.
atunci Mielul s-a făcut Om,
cu riduri și răpăituri din colțuri de inimă.
a luat o femeie de mână,
un copil, un nebun, un poet,
și i-a pus la aceeași masă.
„aici se va rescrie începutul”, a arătat vag cu mâna.
și Copilul a râs, un râs de-a crăpat cerul ca pe un dovleac.
„nu vreau o lume nouă,
vreau una care să știe să plângă.”
îngerii au început să coboare fără aripi,
rușinați,
să ajute la strângerea rămășițelor.
și Mielul i-a liniștit:
„nu vă mai temeți de moarte,
temeți-vă de viața trăită fără milă.”
VI. căderea și noul început
și am observat că lumea a obosit să se mai prăbușească.
zgârie-norii se clătinau de rușine,
mările și-au cerut scuze,
pădurile ardeau din melancolie.
orașele s-au scurs pe odgoane de lumină,
oamenii mergeau desculți prin praf,
purtându-și rușinea drept haină de nuntă.
am văzut o femeie care spăla trupul unui străin mort —
în gestul ei era mai multă religie
decât într-o colecție de icoane.
cerul s-a deschis precum o fântână pansată.
din el n-a coborât nimeni,
doar o tăcere spălată pe ambii obraji.
„nu voi face un cer nou,” a spus vocea,
„ci un om care învață să nu mai fie dumnezeu.”
și toate lucrurile s-au privit fără să se judece:
piatra, trupul, bâzâitul amintirilor, aerul, câinele.
și au înțeles că sunt din același praf,
care uneori se numește iubire.
iar când am închis ochii,
vocea din lumină a zis încet:„gata, omule.
acum poți trăi.”
