Poesis - Alexandru PETRIA

 

acasă

ce-o să-i spui lui Dumnezeu

când îl întâlnești?

că ai iubit banii și casa, și mașina, și vacanțele în argentina?

sau că ai fost cineva care-și concedia angajații,

la primele probleme financiare, numai să nu scadă profitul?

ce-o să zică?

că ai fost un dobitoc? chit că ai donat bani bisericilor.

ce-o să-i spui lui Dumnezeu,

dacă n-ai fost în stare să-ți iubești cu adevărat șatenele și brunetele?

dar când ai împărțit sentințele

în sala de judecată

după voința politicienilor?

ce-o să-i spui lui Dumnezeu

când ai vindecat bolnavii după cum te plăteau?

ce-o să-i spui lui Dumnezeu

fiindcă ți-a fost frică să lupți pentru libertate?

că ai preferat războiul, numai să-ți meargă bine?

nimic, probabil.

îți vei întinde degetele să pipăi

și printre ele

aerul e plin de viața pe care ai lăsat-o să se ducă.

Dumnezeu o să tacă, poate.

tăcerea va fi lucrul

cu care ești singur acasă

Să ne amintim din când în când de cei dragi sufletului...

 

                                Acasã, din îndepãrtate zãri

Motto:
„România mea personalã. O port aici, în suflet, ca pe un mugur de fluier” (Delia R. Hornfeck)

Asa o risipire a românilor, ca în ziua de azi, n-a mai fost în toatã istoria noastrã – obisnuitã cu bãjenii, pribegii, iar la nivel înalt, exiluri - si fenomenul tinde sã ia o si mai largã anvergurã. La vârsta primului salariu, copiii îsi întind aripile si zboarã pânã cine stie unde. Vatra Tãrii pare cã va rãmâne, în câtiva ani, pustie.

În realitate, despãrtirea de tarina asta sãrãcitã si compromisã nu se întâmplã niciodatã. Ducem cu noi, pânã departe si pentru totdeauna, limba care, uitatã de tot de-ar ajunge, tot maternã rãmâne, ducem amintiri, ducem un fel de a fi si o mentalitate, o fizionomie singularã strânsã din chipurile pãrintilor, bunicilor, strãbunicilor, ducem un nume, ducem o capacitate de muncã, de gândire, de iubire. Si dãm, din ele, si altora. Lãsãm urmã. Lãsãm un spatiu mai bogat. Mai bogat cu un pic de Românie.

Se stie, în general, cã „diaspora” înseamnã „împrãstiere”; mai putin atenti suntem la componentele cuvântului: grecestile „dia” („prin”, „peste”, „între”, „printre”) si „spora” („sãmântã”). Deci, întelesul întreg al cuvântului este: semintie/neam/gintã presãratã peste/prin/între/printre alte popoare. Trãieste, de fapt – risipitã pe mii de kilometri –, o lume româneascã, de multe ori, fãrã legãturi între oamenii ei – suspendati numai în izbucnit sau înãbusit Dor.

În orice situatie de izolare, comunicarea este vitalã pentru cã dã sentimentul de solidaritate. Iar solidaritatea - „tinerea laolaltã a celor ce se aflã despãrtite” – amintindu-ne de Heidegger, este însãsi identitatea. Tot el defineste bine limba ca fiind „locul de adãpost al fiintei”. Refugiul în dimensiunea de securitate a graiului pãrintesc si „tinerea laolaltã”, crearea unui liant al celor de vitã româneascã, pãstrarea identitãtii, este si ceea ce reusesc revistele online, majoritatea, ale diasporei, dar editate, câteva, si în Tarã, în format electronic care asigurã accesul universal-planetar instantaneu, inclusiv al celor rãmasi (nu mai putin izolati) între hotarele României. Aceste seriale sunt, de obicei, de tip magazin, acoperind o tematicã vastã, pentru toatã lumea, iar colaboratorii – adunati de pe tot Pãmântul - sunt mai înzestrati, mai exersati, sau mai manufacturieri în arta scrisului. Esti contrariat, uneori, ca cititor, cum a fost acceptat un articol nu tocmai îndreptãtit sã primeascã „bun de tipar”. Dar am înteles cã nu-i decât atât de specifica îngãduintã româneascã – proverbialã, de-a dreptul – cu „Lasã!”, „Lasã-l si pe el”, si o pornire de ospitalitate, emblematicã si ea pentru români, si ideea cã „oameni suntem”.

Si m-am dus în josul paginii uneia din aceste reviste, apoi a alteia si încã a uneia, m-am uitat mai bine si m-am pomenit pe ulite românesti mirosind a sat la vremea înserãrii, cum de ani nu mai avem, aievea, nici în România, dar sat al cãrui spirit existã, în continuare, oricât ne-am fi urbanizat si occidentalizat. La o portitã, se istorisea o întâmplare senzationalã, dincolo era în curs un taifas (articol mai colocvial redactat), mai încolo, se intona o doinã, ceva mai departe – un vers mai putin reusit (poate, încã, în lucru, publicat într-o formã preliminarã), apoi, un discurs cam impulsiv (si de-astea se-ntâmplã), pe urmã – povestea unei reusite românesti, din cinstea cãreia simtim cã avem si noi o parte, cã, doar, suntem din acelasi neam. Dintr-un cuptor, tocmai iesea o pâine adevãratã, cum o fãcea mama, cum a fãcut-o si strãbunica. Uite si-un înscris în care, la un cuvânt, autorul a pus un „i” în loc de doi. – Dar, ce? Moare lumea din asta?

Nu moare. Dimpotrivã. Din risipiri pe mii de kilometri se-adunã în noduri de comunicatii publicistice potecile inimii circulate de români. Pentru câteva minute, pentru o orã, pentru douã, auzi (chiar! - parcã auzi) vorbe de-ale noastre – prietenoase, blajine sau mai aspre, fraze curat construite ori mai fãrã mestesug, dar pornite de la oameni de omenie. Te simti Acasã, într-o românitate reunitã, scuturatã de rigorile locului de muncã strãin, deshãmatã, asa, ca-n faptul cinei, de la grijile practice, dezlegatã de legile fãrã numãr care, prin strãinãtate, zice cã se si aplicã, nu ca pe la noi – corectitudini de care românii nostri se declarã multumiti, cãrora li se conformeazã pe-acolo, pe unde i-a dus soarta, le-ar dori existente si în România, dar, pitit în fundul inimii, îl poartã, o viatã, pânã la capãtul lumii, de e sã fie, pe „Lasã!”

Din vãi sublime dar strãine si din umila, umilita, însã ca nicio alta în lume albie – încã – a Tãrii, revistele online de rostire româneascã strâng ce are esential neamul nostru, fãcându-se punct de întâlnire pentru românii de peste tot, într-o atmosferã de românitate autenticã – primitoare, concesivã, cuviincioasã, cumsecade, identificatã prin (sigur vã amintiti!) „Povesti si doine, ghicitori, eresuri”.

În mii de ecrane, ochii cititorului de limbã românã se odihnesc pe mesaje de suflet adunate din „împrãstiere”. Da, dragã Delia, fãrã pãmânt delimitat, dar strânsã definitiv în conturul inimii fiecãruia, împãrtitã între câti si la care pe unde suntem, dar niciodatã destrãmatã, e aici, vie, „România mea, România ta. România noastrã”.

Angela-Monica Jucan

Gluma zilei - Când vine acasă...

 

COMUNICAT DE PRESǍ

Începând cu data de 23.06.2014, cetăţenii români cu domiciliul în România pot opta pentru a primi paşapoartele la domiciliu sau reşedinţă.

Dacă persoana care solicită eliberarea paşaportului electronic optează pentru livrarea acestuia la domiciliu/reşedinţă trebuie să completeze cererea suplimentară „CERERE LIVRARE CURIER”. Contravaloarea acestui serviciu este de 8,68 lei, inclusiv T.V.A. şi se va achita la primirea paşaportului. Furnizarea numărului de telefon pentru prestarea acestui serviciu este obligatorie.

Curierul va livra paşaportul sub semnătură de primire doar titularului, unuia dintre părinţi (în cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani) sau unei persoane împuternicite (prin procură specială autentificată). Destinatarul primeşte automat un SMS în care este informat cu privire la ziua în care va fi efectuată livrarea, adresa la care va sosi curierul şi numărul de document de transport ce va însoţi plicul cu paşaportul. Dacă în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea notificării prin SMS destinatarul paşaportului nu este găsit la adresă, iar curierul nu a putut lua legătura telefonic cu destinatarul, plicul conţinând paşaportul va fi returnat la serviciul public comunitar pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple judeţean din raza de domiciliu/reşedinţă.

 Paşaportul va putea fi preluat oricând de la sediul respectivului serviciu public comunitar pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple judeţean.

                                                                                                                                                              

                                                                                                                                                           

               Institutia Prefectului judetul Maramures

Fotografia zilei - prof. Ion P. POP