Hai să ne distrugem industria de apărare pentru ca să putem cumpăra de la străini!

Industria de aparare din România. O industrie care duduia la propriu si la figurat si aducea sute de milioane de dolari pe vremea lui Ceausescu, dar care dupa 1990 a fost pusa pe butuci, mai mult la propriu decat la figurat.

Industria de aparare din România – inainte de 1989

Inainte de 1989 Romania ocupa pozitia a noua in lume in ceea ce priveste exporturile de armament; exportam orice, de la nave de lupta la aeronave, artilerie grea si armament de infanterie – la inceputul anilor ’80 Romania exporta armament in valoare de 670 milioane de dolari iar Ceausescu se lauda cu faptul ca acoperea doua treimi din necesarul de armament si munitie al armatei romane din productia interna.

„Epoca de aur” a regimului Ceausescu a coincis cu epoca de aur a industriei de armament romanesti. Ce s-a intamplat dupa ’89?

Industria de aparare din România – dupa 1989

Industria de aparare din România a intrat treptat intr-un declin dupa 1989. In prezent ne laudam cu un varf de 177 milioane de Euro exporturi inregistrate in 2013, adica aproape pe sfert cat facea „dictatorul” Ceausescu in anii ’80… Motivele? Cateva din ele:

• management defectuos – nu toti cei care au pastorit aceasta industrie au stiut si ce sa faca in pozitia lor; unii nu au avut interesul, altii au fost legati de maini (la propriu, chiar!), altii pur si simplu si-au dorit un loc caldut de unde sa iasa la pensie.
• reducerea cererii interne – odata cu reducerea numarului de militari, industria de aparare din Romania a scazut si ea productia destinata consumului intern.
• apartenenta la NATO – dupa trecerea la standardele NATO, industria de aparare din Romania a devenit caduca – nu mai avea nimeni nevoie de Kalashnikoave, acum trageau cu HK, SIG, Steyr sau M249.
• nevoia de comisioane – oamenii politici au nevoie de comisioane, pentru partid sau pentru buzunarele proprii. In ambele cazuri, comisioanele nu se fac din contractele cu firme romanesti de armament (pentru ca acelea apartin statului roman si nu ai cum sa scoti un leu de la ele), ci cu firmele straine de armament (private), dispuse sa plateasca comisioane pentru eventualele contracte pe care le-ar obtine. Au platit nemtii pentru obtinerea contractelor grecesti (cazuri dovedite), realizati cum umbla comisioanele strainilor prin buzunarele decidentilor romani? Din acest motiv, in loc sa dezvoltam industria proprie, preferam sa facem contracte cu strainii. Simplu…

Cazul PATRIA – producatorul de vehicule blindate finlandez vs. SAUR-ul romanesc

Daca Romania are sa se laude cu ceva in materie de armament, atunci obiectul laudei se cheama SAUR, fie ca vorbim de variantele 1, 2 sau 3 (in dezvoltare). SAUR este un transportor de trupe blindat care asigura protectie ocupantilor sai in timpul transportului pe teritoriul ostil pana la nivelul 3 conform standardului STANAG si care poate fi echipat cu armament usor si greu pentru riposta sau atac.

SAUR este un proiect al Automecanica Moreni, parte a ROMARM, apreciat de catre straini dar mai putin de catre politicienii romani. Motivul vi l-am expus mai sus.

SAUR arata cam asa…

 

…in timp ce PATRIA arata cam asa:

Vi se pare ca seamana? Asa li s-a parut si delegatiilor militare straine care ne-au vizitat fabricile de armament si la vederea proiectului SAUR au exclamat: Patria!

Ei bine, nu e Patria, doar aduce a Patria, dar face la fel de mult.

De ce am ajuns la Patria? Ei bine, in contextul in care MApN a scos la licitatie un contract pentru furnizarea a 600-700 de TAB-uri (de tipul SAUR, sa ne intelegem) pe care oricum Romania le putea produce in ograda proprie, si-au bagat coada finlandezii de la Patria care au declarat ca sunt gata sa furnizeze armatei romane necesarul de vehicule, chiar daca le-ar produce in tara noastra! 

Pai cum vine asta?

O tara, sa ii spunem Romania, detine capacitatea de a produce Transportoare Auto Blindate, sa le spunem SAUR. Armata tarii respective, i-am spus Romania, in loc sa cumpere pur si simplu aceste TAB-uri de la producatorul de armament local, scoate la licitatie contractul si se pregateste sa negocieze cu un alt producator, strain de aceasta data, dintr-o alta tara, sa ii spunem Finlanda, care produce el un fel de TAB, sa ii spunem Patria AMV si care spune ca oricum va produce TAB-urile respective in Romania.

Voi mai intelegeti ceva?

Ce e clar este ca…

…in ceea ce priveste dotarea propriei armate, România nu mai decide de mult ce si cat sa cumpere sau de la cine. Daca am luat noi avioane multirol la mana a doua, maine-poimaine ne trezim ca vom cumpara de la finlandezi TAB-uri produse in România.

Cetateanul de rand se uita la mai marii tarii si are impresia ca ei decid. Exclus. România face ce i se ordona.

Capisci?

Sursa: Justitiarul.ro, preluare dupa Politicscam

Distracția care a ucis educația

Nu cu foarte mult timp în urmă un filosof pop al țării noastre recomanda ca în fiecare cătun din România să fie trimis un calculator de către guvern pentru ca elevii să intre în contact cu tehnologia, să-și desăvârșească educația și să contribuie la progresul patriei. Acest lucru s-a întâmplat astăzi, chiar dacă fără ajutorul statului. În zilele noastre nu cred să mai existe un școlar care să nu beneficieze de un calculator, fie el încorporat în telefon sau tabletă. Doar că, în loc să aducă vreun beneficiu în desăvârșirea copiilor, noua tehnologie i-a familiarizat rapid cu pornografia, jocurile violente, rețelele sociale și obscenități.

Într-un sat unde ajung destul de des am putut observa cum străzile, altădată populate cu copii, au devenit treptat goale. Un băiețel stingher mi-a explicat că toți prietenii lui stau în casă cu telefoanele. Ceea ce făcea și el, de regulă, după cum mi-a mărturisit fără remușcări.

Eșecul predictibil al strategiei de informatizare a copiilor și educației, nu a stăvilit entuziasmul pentru adoptarea rapidă a tehnologiei. Cursurile la facultăți au suporturi video, power pointul ține loc de explicații, mailurile și grupurile pe rețele au înlocuit întâlnirile personale, iar elevii și studenții devin din ce în mai slab pregătiți.

Un profesor de la o facultate bucureșteană îmi povestea amar că până mai anul trecut, nu era nevoit să ia măsuri drastice pentru a impune disciplina în cadrul cursului și seminarului pe care le ținea. Astăzi, însă, spune el, elevii își folosesc telefoanele dezinvolți în timpul orelor și se simt ultragiați când cineva le interzice asta. Mai mult, nici ședințele de catedră nu sunt scutite de prezența tehnologiei, iar atenția se destramă înainte de a începe orice discuție.

Pentru cine citește o carte ca “Distracția care ne omoară”, de Neil Postman, toate aceste lucruri nu sunt nici pe departe ieșite din comun. Postman vorbește în excelentul său volum despre efectele televiziunii, dar concluziile sale se aplică poate chiar mai bine la noile media care au invadat lumea. Ideea de bază a lui Postman este că tehnologia nu este nici pe departe neutră, ci vine inevitabil cu un set de presupoziții despre lume, despre om, ect. Iar presupozițiile își spun întotdeauna cuvântul indifirent de durată.

“A nu fi conștient că o tehnologie vine la pachet cu un program de schimbări sociale, a susține că tehnologia este neutră, a presupune că tehnologia este prietena culturii, sunt, în zilele noastre, nici mai mult, nici mai puțin decât mostre de prostie”. Chiar dacă aceste presupoziții nu sunt întotdeauna ușor de identificat, consecințele lor ar trebui să fie decelate de oricine încearcă să își păstreze normalitatea.

Ca să rămânem strict la domeniul educației și la interacțiunea dintre tehnologie și educație, iată cam cum vede Postman rolul ideilor subiacente în pledoaria pentru o lume digitală: “Cercetând literatura educațională, veți găsi uneori afirmația că copiii vor învăța cel mai bine atunci când sunt interesați de ceea ce învață. Veți găsi afirmația – Plato și Dewey au subliniat-o – că rațiunea este cultivată cel mai bine atunci când este înrădăcinată într-o bază emoțională solidă. Veți găsi și afirmația că învățătura este înlesnită atunci când profesorul este iubitor și blând. Dar nimeni nu a spus sau insinuat vreodată că învățătura de bază se poate dobândi efectiv, durabil și real atunci când educația este divertisment. Filosofii educației au plecat de la premisa că procesul de culturalizare este unul dificil, pentru că implică în mod necesar impunerea anumitor constrângeri”. Or, dacă este ceva de care părinții și educatorii emancipați refuză să audă astăzi este constrângerea sub orice formă a celor mici. Iar în acest context prezența televiziunii și a calculatorului le vine ca o justificare mănușă, deoarece îi scapă de responsabilitate, le oferă spațiu de mișcare și le calmează conștiința că au făcut ceea ce trebuia pentru copilul lor. În fond, doar asta spun într-o formă sau alta toate teoriile de parenting contemporane…

Contraargumentul previzibil la o astfel de interpretare a tehnologiei țintește ubicuitatea digitalului și imposibilitatea practică de a scăpa de sub domnia tehnologică. În fond, chiar și articolul acesta este scris la un calculator, urcat pe un blog, diseminat pe o rețea socială șamd. Nu am să contest acest lucru. Însă, rezolvarea problemei, pe care Postman o lasă, deloc neîntâmplător în suspsans, nu constă în a arunca televizorul și calculatorul pe geam, ci a trece la o filozofie și o viață care să facă astfel de practici futile. Într-o casă în care oamenii citesc, televizorul e inutil. Într-o casă în care oamenii petrec timp împreună, telefoanele sunt accesorii. Într-o casă în care oamenii se roagă, calculatorul va fi doar un instrument printre altele. Toate acestea pot părea idealiste și sunt într-o oarecare măsură, dar ele trebuie însoțite și de înțelegerea faptului că anumite tentații și tehnologii sunt mult prea puternice pentru om, iar costurile nu sunt deloc neglijabile. Ca să reluăm un exemplu al filosofului libertarian David Friedman, el argumenta convingător, în opinia mea, că nu-și cumpără mașină, chiar dacă l-ar ajuta pe o vreme ploioasă, deoarece ar fi tentat să o folosească apoi și în restul timpului, și astfel nu ar mai face niciun fel de mișcare. Potrivit lui Friedman, adevărata raționalitate umană presupune tocmai a ține seama de limitele sale, ceea ce, în trecăt fie spus, foarte puțini dintre noi reușim.

Așadar, soluția în fața asaltului tehnologic nu este deloc simplă, în special pentru că presupune o renunțare la confort și o reorientare existențială de amploare, în condițiile date. Nu puțini, de altfel, sunt cei care vorbesc despre anxietatea provocată de despărțirea de televizor. Dar asta nu înseamnă că oamenii sunt condamnați irevocabil la videodrom. Sursa: Karamazov.ro

                                                                             Autor: Nine Ganea