A apărut revista ARCHEUS - MMXXI, revista Taberei Naţionale de Literatură şi Arte Plastice Ocoliş 2021

 

Azi, 29 decembrie 2021, a apărut noul număr al revistei

A R C H E U S

Cuprinde două carți bijuterii:

Marian Ilea

HUBERTA

și

Valeriu Sabău

MĂRGEAUA ȘARPELUI.

 

                                                     Dr. Ioan MARCHIŞ

Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice „Archeus”, ediţia a 13-a, are ca temă UNIRE, IDENTITATE, UNIVERSALITATE

  

Cea de-a 13-a ediţie a Taberei Naţionale de Literatură şi Arte Plastice ARCHEUS, fondator dr. Ioan Marchiş, debutează duminică, 2 septembrie, de la ora 15.30 la Ocoliş. În deschiderea evenimentului va fi sfinţită noua troiţă de piatră care o va înlocui pe cea din lemn. La slujba de sfinţire e aşteptat episcopul ortodox al Maramureşului şi Sătmarului, PS Iustin.

Actuala ediţie dedicată Centenarului Marii Uniri se va desfăşura în perioada 2-10 septembrie 2018, şi va avea tema “Unire, identitate, universalitate”. Pe lângă invitaţii de onoare ai taberei, prezenţi în mod constant: poetul Ion Mureşan, prozatorul Ioan Groşan, parodistul Lucian Perţa şi criticul literar Alexandru Cistelecan, vor fi prezenţi scriitori, plasticieni, oameni de teatru şi ziarişti din Bistriţa, Cluj, Satu Mare şi Maramureş, dar şi din Italia, Austria, Belgia, Republica Moldova şi Ucraina. Succes!

                                                                                              G.D.L.

Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin în Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice „Arheus” Ocoliş

Luni, 4 septembrie 2017, cu începere de la ora 14,00, Preasfinţitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, s-a aflat între scriitorii şi artiştii plastici sosiţi la cea de a XII-a ediţie a Taberei de Literatură şi Arte Plastice „Arheus”, care se desfăşoară la „Casa Marchiş” de la Ocoliş, timp de două săptămâni, sub genericul „Unire-n cuget şi simţiri”. Este vorba de o tabără de creaţie, cenaclu, expoziţii şi spectacol, ce se desfăşoară sub egida Fundaţiei „Arheus”, preşedinte sculptorul Ioan Marchiş, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Maramureş. Preasfinţia Sa a fost însoţit de Arhid. Teodosie Bud, consilier eparhial economic, şi de Pr. Virgil Jicărean, consilier eparhial pentru patrimoniu şi artă sacră, pictor bisericesc şi iconar.

Parastas după cei 200 de scriitori şi artişti plastici din România

Prima întâlnire cu artiştii prezenţi la Tabăra „Arheus” a fost la intrarea în incinta care găzduieşte tabăra, unde sculptorul Ioan Marchiş a ridicat a troiţă din lemn. La baza acestei troiţe, artiştii prezenţi de-a lungul anilor în tabăra naţională de la Ocoliş au adus pământ de la mormintele a peste 200 de scriitori din toată ţară şi l-au pus la baza Troiţei.

Peste cei peste 200 de scriitori şi artişti plastici, Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin a oficiat un Parastas de pomenire, în prezenţa celor sosiţi până la acea oră în tabără, fiind pomeniţi fiecare după numele lui.

La slujba Parastasului au fost prezenţi Vasile Moldovan, prefectul Maramureşului, Doru Dăncuş, vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Cătălin Cherecheş, primarul municipiului Baia Mare, Florin Daniel Boltea, primarul comunei Groşi, pe teritoriul căreia se află satul Ocoliş,  Prof. Gavril Ardusătan, viceprimar, Pr. Olimpiu Călin Ţura, Florin Pop, de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, consilieri locali. Dintre scriitori i-am remarcat pe Ioan Groşan, parodistul Lucian Perţa, scriitoarea Florica Bud, urmând să sosească şi să se alăture celor peste 30 prezenţi şi alţi scriitori şi pictori.

Sculptorul Ioan Marchiş – distins cu „Crucea Voievodală Maramureşeană”

Un moment important, primit cu mare bucurie de toţi cei prezenţi, a fost acela în care Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin a oferit sculptorului Ioan Marchiş cea mai înaltă distincţie a Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, Crucea Voievodală Maramureşeană, în semn de înaltă apreciere pentru activitatea prestigioasă şi competentă de susţinere şi promovare a artei şi culturii creştine, pentru aportul deosebit adus la cunoaşterea şi răspândirea frumuseţilor, valorilor şi patrimoniului sacru al Maramureşului, pentru susţinerea proiectelor  comunităţilor creştine ortodoxe şi relaţiile deosebite între Direcţia pentru Cultură a judeţului Maramureş, pe care o conduce, şi Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului.

Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin i-a înmânat şi Gramata Episcopală care însoţeşte distincţia primită.

În cuvântul său, Preasfinţitul Părinte Episcop a spus scriitorilor de faţă:

„Biserica are datoria să recupereze şi să dea viaţă, să salveze o cultură românească creştină în naufragiu.  O cultură românească creştină care naufragiază, pentru că nu-i profitabilă, iar în societatea mall-urilor şi a consumurilor cultura nu mai are loc. Şi atunci cine? Biserica, mănăstirile, episcopiile, episcopii. Biserica trebuie să salveze şi să recupereze cultura. Prin mănăstiri, prin preoţii care au vocaţie culturală, prin episcopii care înţeleg că trebuie salvată cultura noastră românească creştină. Aceasta va fi calea. Şi de aceea suntem împreună.”

O icoană în dar

Preasfinţitul Părinte Episcop Iustin a primit în dar o icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă,  sculptată de fiul Dan Marchiş al sculptorului gazdă. Icoana este un triptic, care cuprinde cunoscuta icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care împunge balaurul cu suliţa, iar aceasta străbate trei registre, ultimul fiind iadul, în care se află balaurul. În scena din mijloc este pictată Maica Domnului, care aşteaptă ca Sfântul Gheorghe să învingă balaurul.

„De astăzi, casa din Ocoliș a maestrului Ioan Marchiș s-a transformat într-un adevărat muzeu al poeziei, artei și literaturii. Artiști și scriitori de renume se întâlnesc zilele acestea la Tabăra națională de literatură și arte plastice ARCHEUS. În deschiderea evenimentului, a avut loc o slujbă de pomenire a artiștilor și scriitorilor dispăruți, o tradiție care este păstrată cu sfințenie la fiecare ediție a taberei. Susțin astfel de evenimente culturale și îi mulțumesc maestrului Ioan Marchiș pentru că de fiecare dată încurajează arta și literatura care izvorăște din sufletul și mâinilor artiștilor” a declarat Cătălin Cherecheş, primarul municipiului Baia Mare.

Autor: ANDREI FĂRCAŞ

SURSA: GRAIUL MARAMUREŞULUI

Întâlnire în vederea semnării unui protocol menit să protejeze bisericile din lemn

Prefectul județului Maramureș, Sebastian Mihai Lupuț, și subprefectul Gavriș Ardelean s-au întâlnit joi, 27 iulie, cu Preasfinția Sa Vasile Bizău, episcopul greco-catolic de Maramureș, pentru a purta o discuție pe tema protejării monumentelor istorice, cu precădere a bisericilor din lemn. La întâlnire au mai participat dr. Ioan Marchiș, directorul Direcției Județene pentru Cultură Maramureș, și cpt. Marian Buciuman, din partea Inspectoratului Județean pentru Situații de Urgență “Gheorghe Pop de Băsești” Maramureș. 

               Ca urmare a acestei întâlniri, precum și a unei discuții purtate de conducerea județului cu reprezentanții Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, în urmă cu o săptămână, va fi semnat un protocol între instituțiile menționate, în scopul colaborării pentru protejarea și punerea în valoare a monumentelor istorice, pentru informarea reciprocă și pentru a avea o acțiune unitară în spiritul legislației în vigoare în domeniul monumentelor istorice și al protecției civile. Se va constitui un grup de lucru care va evalua situația bisericilor de lemn incluse pe lista monumentelor istorice din Maramureș, din patrimoniul Episcopiei Ortodoxe și al Episcopiei Greco-Catolice. În final, grupul de lucru va emite recomandări în vederea conservării acestor monumente.

Instituția Prefectului – Județul Maramureș

ARCHEUS 2015

Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice „Archeus” a ajuns la ediţia a X-a

Sâmbătă, 11 iulie 2015, ora 13,oo la Casa Marchiş din Ocoliş, va avea loc deschiderea oficială a celei de-a X-a ediţii a Taberei Naţionale de Literatură şi Arte Plastice „Archeus” 2015.

Pe lângă invitaţii permanenţi ai taberei, prozatorul Ioan Groşan, poetul Ion Mureşan, parodistul Lucian Liviu Perţa, aceştia vor avea la rândul lor invitaţi din Bucureşti.

 De remarcat faptul că la secţiunea Arte Plastice vor participa sculptori şi pictori din Polonia, Germania dar şi valoroşi artistici plastici români din centre cu tradiţie precum Cluj Napoca, Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare.

Fundaţia Culturală „Archeus” şi amfitrionul manifestării, dr. Ioan Marchiş este sprijinit şi la această ediţie jubiliară de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură Maramureş, de Consiliul Judeţean Maramureş, de Primăria Baia Mare şi de către alţi sponsori fideli şi generoşi actului cultural de la Ocoliş.

                                                                         Gelu Dragoş

Virtuţile sculpturale ale lemnului

Miturile omenirii sunt un fel de istorie depozitată simbolic în straturi, scufundată în mâlul fertil al inconştientului colectiv, aşa cum defineşte Jung acest termen, mâl care însă ascunde nu numai miturile genezei omenirii şi a faptelor sale, ci mituri ale matricei simbolice ale substanţelor primordiale, aşa cum demonstrează întreaga aventură a alchimiei medievale.

Miturile, de aceea, pot să exprime şi zeităţile unor arbori, a unor locuri, pietre, munţi etc. În acest context s-a născut în omenire, poate mai înainte, dar şi paralel cu epoca pietrei, o epocă a lemnului care a însoţit preistoria şi istoria până astăzi.

Mitul lemnului este vechi cât omenirea. El a hrănit, apărat şi conservat vechile culturi. Lemnul a fost leagăn, casă, unelte şi instalaţii, mijloace de transport pe uscat, pe apă şi cer, dar şi haină de mormânt, casă de veci, sarcofag, sicriu, barcă de trecere în lumea de dincolo.

Fără lemn, greu ne putem imagina existenţa pe pământ a omului şi devenirea lui în istorie. Fără lemn nu ne putem imagina tehnica, transporturile, locuinţele etc. Lemnul a încălzit omul, i-a oferit adăpost, ascunziş, umbră, loc de vânat. Lemnul a fost baza materială a primelor instrumente şi arme: arcul, suliţa, ghioaga, apoi roata, atelajele, instalaţiile de apă (morile, vâltorile, pivele etc.). Fără lemn omenirea nu ar fi călătorit pe apă şi nu ar fi putut lucra în mine pentru a scoate minereurile atât de necesare tehnicilor industriale. Lemnul a fost făcut casă, mobilă, obiect de artă şi podoabă, dar şi obiect de joacă, competiţie şi divertisment. Din lemn s-au cioplit zeităţi, statuete, temple, vase funerare sau casnice.

Vechii indieni considerau că fiecare copac are o zeitate. Şi azi, în Maramureş, ţăranii îşi cer iertare lemnului când îl exploatează. Bunicul meu care era dulgher şi sculptor, fierar şi vânător, pescar, păstor şi agricultor, spunea că dacă tai neapărat un lemn -din el să faci numaidecât o grindă sau scânduri, însă să nu îl strici şi să-l tai de foc dacă e bun de construcţie, să nu-l risipeşti, să nu-ţi baţi joc de el. Iar tatăl meu îmi spunea că trebuie să te gândeşti de două ori când tai un lemn, dacă nu cumva poţi găsi o altă soluţie ca să-l salvezi. Eu m-am învăţat să construiesc din lemn, să-l dulgheresc şi mai puţin să-l decorez, să-l lovesc cu dalta, să-l zgrafitez sa sau să-l sculptez.

Din lemn, maramureşenii fac adevărate minuni de arhitectură prin casele şi turnurile bisericilor de lemn (cele mai înalte din lume) şi porţile maramureşene, miraculoase simboluri ale derulării veacurilor de lemn în Maramureş.

Poarta

Poarta de lemn este un element simbolic ce se sacrifică pe sine pentru a conferi posibilitatea trecerii, a uşa simbolizează locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. Poarta se deschide spre un mister. Dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică; căci ea nu marchează doar un prag, ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm… Trecerea prin poartă este, cel mai adesea în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Polirom, Iaşi, 2009, p. 123). Este inutil să elucidăm mai departe infinitele sensuri ale acestui simbol fără a coborî într-un exemplu concret cum este cel al porţii maramureşene, a cărei specificitate este organizarea unui spaţiu al său încastrat de patru stâlpi de lemn.

racordului între contrarii, simbolizând căldura primordială ce uneşte contrariile ( Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 65;), le articulează şi le dă rost. Poarta instituie ritualul. Ea este opusul Stâlpului ca structură spaţială şi ca sens. „Poarta sau

În mod ideal, poarta este spaţiul zero al zonei spaţiale A, în momentul când această zonă trece în zona B, (Poarta fiind momentul zero al ambelor capete de zone spaţiale). În mod real, poarta cu patru stâlpi organizează un „spaţiu poartă”, numit de Mircea Eliade „spaţiu sacru”, spaţiu al ambiguităţii fecunde a contrariilor: „Această posibilitate de transcendenţă este exprimată la nivelurile de cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă, în consecinţă trebuie să existe o «poartă» către înalt, pe unde zeii pot coborî pe pământ şi pe unde omul poate urca simbolic în cer”. (Mircea Eliade, Sacrul şi Profanul)

Acest mod de concepere a porţii, ce duce la prelungirea spaţiului simbolic în spaţiu fizic, produce concentrarea spaţiului real în sensul în care în spaţiul porţii „înăuntrul” sau „afară” îşi întârzie fiinţa în poartă, îşi prelungeşte agonia, îşi îndulceşte chinul şi spaima de a deveni altceva, adică opusul lui. Dilatarea acestui spaţiu simbolic, mai precis intrarea lui în spaţiul real, dă naştere unui loc sacru, unui spaţiu în afara spaţiului, unui spaţiu semnificativ. Acest spaţiu conferă psihicului odihnă, căci în spaţiul porţii nu suntem nici înăuntru, nici afară, suntem „în poartă”, adică pe buza timpului, în locul în care timpul se intersectează cu spaţiul şi se anulează reciproc din senzaţie de prea-plin. În această clepsidră, care este poarta, spaţiul profan se concentrează într-atât încât să ofere timpului puteri magice de retrăire, de anulare a ireversibilităţii lui, conferind gândului putinţa de a fiinţa în real, de a întârzia în lucruri, vertebrând acolo un limbaj epurat de orice podoabă, un limbaj semnificativ al începutului. În poartă, atât zeul cât şi omul, se pot odihni „de sine”. (vezi Planşa 1)

Acest spaţiu concentrat al porţii întârzie paşii noştri în cumpăna trecerii obligând timpul să se dilate pentru a oferi posibilitatea de a alege. Căci aflaţi în poarta cu patru stâlpi nu suntem nici înăuntru nici în afară, secunda trecerii dilatându-se, dă posibilitatea reîntoarcerii, a eventualei corectări a intenţiei. Astfel, ca răspuns, secunda dilatată oferă spaţiului putere metafizică. Nu din lipsă de curaj, de teama lumii de partea cealaltă a porţii, întârziem în poartă, ci din nevoia de împărtăşire, din ambiguitatea dătătoare de metafizică, oferind spaţiul necesar împodobirii gândului. Aici, în poartă, se naşte gramatica lucrului şi a gândului, comuniunea lor. Aici, energia materiei devine gând. Căci ce altceva este poarta decât simbolul omului în consens cu cosmosul, căci ce altceva e acoperişul ei decât cerul, iar pragul – pământul? Omul o sfinţeşte şi se lasă sfinţit de ea. El este poarta prin care transcendenţa se ontifică prin unica ei posibilitate de a cădea în ambiguitatea materie-spirit, adică OM.

Poarta este modelul omului universal. Omul este poarta lui Dumnezeu spre murire, este o scară spre cer şi totodată o coborâre spre OM. De aceea ea leagă cerul de pământ prin simbolul ei intrinsec, aşa cum funia cioplită pe poartă este ecoul aceluiaşi sens al ei, ca un simbolic pleonasm al semnificaţiei oferite de însăşi construcţia simplă a trupului ei. Căci un lucru spune ceva prin el însuşi, aşa cum funia de pe poartă ilustrează mai adâncul sens al însăşi fiinţei porţii, pentru că poarta este o scriere (ca şi casa şi uneltele omului primitiv) mult mai gravă decât orice semn încrustat pe aceste obiecte care are rol de decor, de ilustraţie a unui sens deja spus, prin însăşi construcţia formei în care s-a născut gata spus, gata exprimat. Căci naşterea şi moartea unei forme stau în sensul ei care există deja – în sine – în mod virtual, la naşterea ei. De aceea cel mai limpede limbaj e cel al formei în sine epurate de decorativ.

Podoaba trebuie să fie în consens cu forma şi nu în opoziţie cu ea. Podoaba nu trebuie să strivească forma, ci să o pună în valoare, sprijinindu-se pe însăşi arhitectura ei intimă. Se produce o dezbinare între decorativ şi sens – atunci când decorul excesiv devine semn al neputinţei sesizării esenţei. (În tragedia greacă, corul nu poate înlocui piesa pe care o comentează).

Până unde poate decorul întinde forma? Foarte departe: până când decorul subjugă forma şi îi înlocuieşte sensul prăbuşindu-se tragic în sine din lipsă de osatură. Decorul excesiv şi neizvorând din intimitatea formei (căci forma în sine nu e niciodată nudă – ea se naşte gata decorată, îmbrăcată în ea însăşi), derutează forma în tendinţa ei de întoarcere perpetuă în sine şi nu i se permite decât să deformeze obiectul în elucubraţii armonice cu forma de bază, orice exagerare ratând armonia, liniştea de acasă a formei. Acasă la ele formele se luptă cu decorul, îl ţin la poartă, cochetează cu el, şi din această iubire se poate naşte armonia. Cele mai simple obiecte primitive evită decorul, îl ocolesc, preferând un limbaj simplu, al formei, o muţenie semnificativă a formei în mormântul sensului ei funcţional.

Odinioară, aceste porţi erau încrustate cu semne sacre care s-au transmis de la omul neolitic încoace, prin piatră, ceramică, lemn.

Poarta face posibil consensul omului cu Universul la toate nivelurile lui. De aceea casa, poarta, veşmintele, sunt tot atâtea cuvinte ce se articulează într-o limbă mai mult sau mai puţin decorată, o limbă care nu-şi are traducere, o limbă care se exprimă prin esenţa existenţei însăşi, prin o limbă care echilibrează Fiinţa.

Structură şi formă

Lemnul este viu şi atunci când e uscat. Elasticitatea lui nu dispare niciodată. Omul a căutat să cunoască posibilităţile acestui material şi să le folosească adecvat. Lemnul moale se foloseşte la vase casnice, la sculpturi decorative şi icoane ori podoabe. Lemnul de esenţă tare se foloseşte la vapoare, case, arme, fortificaţii, poduri. Lemnul elastic la arcuri, cel rigid la infrastructura caselor şi cetăţilor. Lemnul preţios, ca abanosul, nucul, trandafirul, mahonul şi multe alte specii sunt folosite la obiecte de lux şi podoabe. Lemnul fără aceste calităţi, cum e fagul, frasinul, carpenul, e folosit pentru foc sau construcţii secundare şi anexe.

Lemnul cu fibră liniară, cum e cedrul, molidul şi bradul, se foloseşte pentru scândură sau şindrilă, pentru mobilă şi bărci.

Lemnul învechit şi dur se foloseşte pentru structuri de rezistenţă şi părţi din construcţie exploatate mai intens cum sunt pragurile, grinzile, gardurile.

Lemnul preţios se poate modela aproape ca lutul. Din teiul moale ca mierea s-au făcut din Antichitate şi până azi miraculoase şi perfecte statui lucrate cu o măiestrie extremă. Lemnul este aproape haina omului în viaţă, este leagăn, dar şi sicriu. Iată cum se cutremură metafizic poetul Lucian Blaga admirând lemnul: „ …Gorunele din margine de codru / de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace / când zac în umbra ta

şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? / O, cine ştie?- Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul / şi liniştea. / ce voi gusta-o între scândurile lui / o simt pesemne de acum. / o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet şi mut / ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, / sicriul meu / cu fiecare clipă care trece, / gorunule din margine de codru.” (Lucian Blaga – Gorunul)

Lemnul este cald ca şi omul, este dur ca şi omul, este frumos, elastic sau rigid, moale sau rigid, catifelat sau alunecos. Lemnul zideşte splendide poduri şi punţi, flote şi oraşe, dar virtuţile lemnului se adună toate mai ales în miraculoasele instrumente muzicale atât de celebre. Se spune că Stradivarius amesteca lacul viorilor sale cu sânge uman (propriul sânge). Există în istorie legende şi mituri despre viaţa şi miracolele lemnului. Lemnul are ecou. El şopteşte şi cântă, sună grav ca o toacă, ca un bucium, ascuţit ca un fluier sau înalt şi dumnezeiesc ca o vioară.

Lemnul este frate cu omul. El este o altă stare a omului. Este omul în altă dimensiune. Virtuţile lemnului sunt asemănătoare virtuţilor omului. E viu. Construieşte o operă. Întră în cultură. Este nemuritor.

A fost o vreme întinsă pe parcursul a zeci de mii de ani fără de care nu ar fi apărut istoria, vreme când lemnul era şi casă şi masă şi hrană şi tehnică şi cultură. Era viaţă pentru om. Acele dovezi din acele timpuri nu mai există azi. Pentru că lemnul, asemenea omului, putrezeşte, însă construieşte verigi către viitor, intră în genetica şi reflexul omenirii, în respiraţia şi mitologia ei.

                                                                              dr. Ioan MARCHIŞ

Cursul „Zestrea strămoşească a Maramureşului”, nr. VIII, l-a avut invitat pe dr. Ioan Marchiş

Joi, 2 aprilie 2015 la cursul „Zestrea strămoşească a Maramureşului”, ajuns la numărul 8 a fost invitat maestrul Ioan Marchiş. În prima parte s-au prezentat câteva semne sacre maramureşene printre care şi Nodul Dacic. Sculptorul Ioan Marchiș clasifică Nodul Dacic în patru variante principale: „1. Nodul Sacru (centrul gol, sonor); 2. Nodul Dracului (cu fiecare element din compoziție diferit de celelalte și cu centrul plin); 3. Nodul Non-spațial (element plan sau în relief, deseori confundat cu simbolul soarelui); 4. Nodul Labirint”. Discursul Maestrului Ioan Marchiş a fost deosebit de captivant. Experienţa, priceperea de a mânui cuvintele i-a acaparat pe cursanţi.

            În a doua parte a cursului, lect. univ. dr. a prezentat semnificaţia Floriilor, Moşii de Florii şi Moşii de Paşte din Ungureni, Ţara Lăpuşului. „În prezent, Moșii de Paște au loc în Ungureni la biserica veche de lemn din sat împrejurul căreia se află și cimitirul (se aprind la morminte lumânări, la miezul nopții, la căpătâiul celor adormiți; lângă biserica veche sunt lespezile de piatră), iar Moșii de Florii și Moșii de Ruslii au loc la biserica nouă din satul Ungureni (la biserica nouă din sat lipsesc lespezile de piatră, mesele, iar colacii, prinosul, crestata, pupii se pun pe fața de masă brodată sau pe desagă). În trecut, vasele cu semințe care urmau să fie semănate în țarină (nu lipseau sarea, tămâia, lumânarea) se ridicau de la biserică de Florii.” a subliniat lect. univ. dr. Delia-Anamaria Răchişan.

            Aprilie / Prier cunoaște mai multe denumiri regionale: Florar, Luna Florilor. Floriile sunt zeițe ale primăverii, personificări ale florilor, celebrate în Duminica Floriilor. Conform Calendarului Creştin, duminica sărbătorim intrarea Domnului în Ierusalim. Este una dintre puţinele zile cu dezlegare la peşte din Postul Paştelui.

În mitologia romană o întâlnim pe Zeița Flora, în mentalitatea românilor din societatea tradițională, de Florii înfloresc urzicile, are loc Nunta Urzicilor.

Sâmbăta Floriilor reaminteşte de Lazăr cel sărman, de Lazăr înviat din morţi, dar şi de Lăzărel. Se crede că zarzavaturile, pomii plantaţi sâmbăta ar prinde floare. Se porneşte de la premisa că ar fi de bun augur plantarea florilor.

O legendă anunță că Maica Sfântă a binecuvântat salcia, deoarece a ajutat-o să treacă peste o apă atunci când a vrut să ajungă la Iisus răstignit pe cruce. De atunci, de Florii, salcia este sfințită. Ramurile de salcie se pun pe la icoane, la fereastră (funcție apotropaică). Reamintim câteva practici ritual magico-simbolice: „Din nuiele de salcie se pregătesc cercuri care se anină în pomi pentru a da roade (funcția agrară, ciclică, de regenerare, de fertilitate). Cu ramuri de salcie sunt atinse vitele pentru a nu pierde mana, pentru a fi „vlăstoase” [„lăptoase”]; pruncii sunt atinși simbolic cu ramuri de salcie pentru a crește. Mâțișorii din salcie sunt de bun augur: se pun în stupi pentru ca albinele să dea miere, se inserează în straturi pentru a sista dăunătorii. Exită o serie de prescripții ritualice: se crede că cine se încinge cu o nuia de salcie la brâu nu va avea dureri de spate; fumul mâțișoarelor îndepărtează fulgerul, grindina; ramura de salcie atinsă de păr facilitează creșterea podoabei capilare (magie simpatetică) etc. „Mâțișoarele” sfințite de Florii, și în prezent, sunt duse de maramureşeni acasă pentru a fi feriți de tunete, de fulgere, pentru a nu se abate grindina” a menţionat lect. univ. dr. Delia-Anamaria Răchişan.

În momentul de faţă, de Moșii de Florii întâlnim anumite etape: „împărțirea ofrandelor rituale la mormânt (prinosul, pupii, staulul cu miei crestata), slujba religioasă unde întâlnim colacul preotului cu însemnele grecești: „Iisus va învinge!”. În prezent, la mormânt, oamenii ating mormântul cu fruntea, fac metanii, stau în preajma mormântului în cerc (reminiscența unui cult solar, se atestă vechimea obiceiului). Prinosul era preparat de văduvă, de femeia „curată”, de prinosiță. Inițial, Moșii de Florii, Moșii de Paște, Moșii de Rusalii  inserau mai multe funcții: apotropaică (de exemplu, mâțișoarele / ramurile de salcie fereau ogorul de grindină, de fulgere), de fertilitate (de exemplu, vasul cu semințe ridicat din incinta bisericii de Florii, prinosul dat vitelor din gospodărie ca hrană pentru a spori mana etc.), de mediere conștientizată (om‒Dumnezeu), de socializare (participa întreaga comunitate), de inițiere (relația copii‒adulți, raportul tineri-maturi / bătrâni). Comunitatea avea obligația morală de a-i ajuta pe cei sărmani (primeau pomană). Moșii de peste an reprezintă apanajul femeii pentru că ei îi revine obligația morală de a pregăti bucatele tradiționale. Femeile care nu își cinsteau strămoșii erau sancționate de comunitatea de tip tradițional. Masa ritualică de pomană, în cinstea celor adormiți, subliniază legătura dintre cei vii și cei adormiți. Nu întâmplător există convingerea că pe perioada Moșilor, cei vii mănâncă împreună cu cei adormiți, că de Rusalii, spiritele celor răposați trebuie să se reîntoarcă în lumea fără dor. În prezent, Moșii de peste an din Țara Lăpușului sunt obiceiuri supuse desacralizării. Cu toate acestea este foarte important că aceste obiceiuri se practică și în prezent. Documentarele etnologice vizionate la curs atestă acest aspect” a precizat lect. univ. dr. Delia Răchişan.

Program curs 9. Excursie tematică în satul Recea. Acasă la Atelierul cursantului Bud, 16 aprilie 2015.

Douăzeci de ani de la apariţia revistei „Archeus”

Vineri, 27 februarie 2015, datorită bunăvoinţei sculptorului Ioan Marchiş de la Direcţia Judeţeană pentru Cultură Maramureş am intrat în posesia revistei „Archeus”, al cărui colegiu redacţional îi are pe: dr. Ioan Marchiş, director, Emanuel Luca, redactor-şef  şi Nicolae Scheianu, secretar de redacţie iar redactori pe: Ioan Groşan, Daniel Florin Marchiş, Anca Goja, Adela Naghiu, Marian Ilea, Vasile Dragomir şi pe colaboratorii: Rodica Mone, Loredana Roman, Aura Pintea, Sanda Maxim, Adrian Pop, Andrei Năsui, Lucian Marchiş.

Ilustraţia acestui ultim număr este realizată de Ioan Marchiş cu sculpturi desenate în „Arhitectura Umbrei”.

        O celebrare mai inspirată la ceas aniversar ( 20 de ani de la primul număr ) nici că se putea a acestei reviste culturale cu identitate proprie, care vorbeşte despre viaţa artistică şi literară a Maramureşului. Acest număr este dedicat exclusiv poeţilor, prozatorilor, eseiştilor şi criticilor care au trăit şi s-au intersectat cu Maramureşul şi azi trăiesc doar în amintirile noastre şi a familiilor acestora: Vasile Grigore Latiş, Ion Burnar, Vasile Radu Ghenceanu, Jean Bălin, Ion Zubaşcu, Radu Săplăcan, Vasile Dobra, Nicolae I. Petricec, Marian N. Tomi, Vasile Bologa, Mihai Cupcea, Laurenţiu Ulici, Alexandru Pintescu, Claudian Cosoi, Mircea Marian, Victor Iancu, Ion M. Mihai, Gheorghe Roman, Anca Maria Sasu, Irina Hapca, Iulia Olaru, Dumitru Rusu, Mihaela Olteanu, Nicolae Herţeg, Leontin Drăgan, Corneliu Oneţ şi Augustin Frăţilă.

        Mai jos puteţi citi trei poeme din antologie, ale unor valoroşi promotori prin paginile de cultură pe care le deţineau la ziarele locale:

CÂNT

Lăsaţi-mă lin

aşezat între fluturi

să-mi poarte curcubeul

în ale fântânilor ciuturi.

Melci să mă ducă

peste pământuri,

iarna înnoade-mi

eşarfe îngheţatelor cânturi.

Vânt peste haturi,

absint în pahar

pătrat fără laturi

uite Vasile-i la cârciumă iar.

                       (Vasile Dobra – Glasul Maramureşului)

PARASTAS LA OCOLIŞ

Mai trist decât toate tinereţile lumii

vine El cu minunea minunilor

Darul de a fi

cine L-a văzut, cine-a cunoscut

mândru ciobănel

tras prin povara harului

Fiule lângă tine

cei cu povara cuvântului

Odihneşte-i, mama te întreabă

Ce te doare

Tu care adevărat vindeci lumea

vindecă-i pre ei, spinii tăi cuvântători

inima lor mereu

mult prea dureros de

izbăvitoare.

           (Ion Burnar – Informaţia Zilei de Maramureş)

DE DRAGOSTE

Printre cuvinte te caut şi te găsesc

Nimic nu mai e cum a fost,

Nici ziua, nici somnul:

Te-ai întors între propriii zei?

Mă împac cu acea disperare când

Frunzele se prefac; căzând,

Devin păsări.

Deznădejdea, ea ţine loc de putere.

Fereşte-te, iubito, de dogoarea acestei

Priviri care aţâţă şi mântuie.

                (Vasile Radu Ghenceanu – Graiul Maramureşului)

                                                        Gelu Dragoş

Dr. Ioan Marchiş şi „Nodul Dacic” la Biblioteca Judeţeană!

Joi, 16 octombrie 2014,  la Biblioteca Judeţeană "Petre Dulfu" Baia Mare, a avut loc lansarea cărţii "Nodul dacic", de dr. Ioan Marchis, apărută la Editura Eikon din Cluj-Napoca. Lucrarea a fost prezentată de etnologul dr. Delia Suiogan, de poetul Ion Mureşan şi editorul Vasile George Dâncu. De menţionat faptul că volumul a ajuns în finala concursului „Cele mai frumoase cărţi din România”, fiind, astfel, expus la „Târgul de carte de la Frankfurt” (Germania), zilele trecute.

 Tot ieri, la bibliotecă, în cadrul aceluiaşi eveniment, a fost lansată şi cartea "Calea rătăcită" de Constantin Prut, vorbitorii găsind numeroase interferenţe între cele două lucrări. Felicitări tuturor!

                                                                                                   a.g.

Anca Goja există literar...

Să-mi explic titlul, şeful culturii maramureşene, dr. Ioan Marchiş a afirmat că „prozatoarea Anca Goja, luând un pumn în barbă, există cu adevărat şi nu este o anonimă asemeni unuia care merge cu un buchet de flori la o aniversare, ci o promiţătoare prozatoare din Nord, care are şi duşmani, dar şi foarte mulţi prieteni”, dovadă că ieri Sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare a fost plină: scriitori, ziarişti, prieteni, rude.

          În prezidiu au luat loc şi au adus cuvinte de laudă pentru creaţia Ancăi, poetul Nicolae Scheianu, referent la Centrul Creaţiei pentru Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş,  conferenţiar universitar de la „Nord” dr. Crina Bud, redactorul şef al cotidianului Graiul Maramureşului şi coleg al Ancăi, poetul Gheorghe Pârja şi dr. Ioan Marchiş, directorul Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Maramureş.

          Să dăm cuvântul maestrului Gheorghe Pârja: „Anca Goja ştie care este nucleul epic al lumii din care se inspiră (...) ea provoacă realitatea, o lasă la o distanţă firească şi are un excelent apetit pentru fantastic (...) şi mai are un lucru care nu se mai face în proză: readuce, într-o foarte bine instruită metodă, arta dialogului (...) un dialog care sporeşte observaţia epică cu acest dinamism de care are nevoie proza”.

           Reuşita manifestării s-a datorat şi celor două momente speciale, unde actori au fost, atât în sens propriu cât şi figurat, „jupân” Paul Antoniu şi Claudiu Pintican, directorul Teatrului Municipal Baia Mare.

         Despre volumul „Zăpadă neagră şi alte povestiri” au mai vorbit Săluc Horvat, Ion Bogdan, Vasile Tivadar.

         Iată ce ne-a declarat la final prozatoarea Anca Goja: „E mult mai emoţionant să fii la o lansare de carte de ficţiune, pentru că într-o carte de ficţiune intră mult mai mult din sufletul tău. În articole de presă şi în interviuri eşti mai obiectiv, mai puţin implicat, ori în această carte mi-am trecut toate temerile, toate obsesiile, toate gândurile pozitive sau negative, experienţe de viaţă şi nu numai, şi frânturi de imaginaţie, nu sunt doar fapte reale.”

           Cartea a fost bine primită şi la Târgul de carte „Bookfest” Bucureşti, unde a participat la propunerea Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj.

           Felicitări Anca Goja!

                                                                                             Gelu DRAGOŞ

Profesorul Ion P. Pop a fost sărbătorit cu mare fast la împlinirea unei frumoase vârste!

S-au întâmplat atât de multe evenimente literare importante în Maramureş în săptămâna ce tocmai a trecut, încât n-am ştiut cu ce să încep ca să nu supăr pe nimeni. Şi totuşi, iubind Femeia şi ziua de 8 Martie, am să vă spun pentru început despre Expoziţia deosebită realizată de prietena mea Marinela Căluşeru. Ca dovadă că este o artistă ajunsă la deplina maturitate este faptul că o lucrare de-a Domniei sale a fost selecţionată la un prestigios vernisaj ce a avut loc sâmbătă, 8 Martie la Muzeul Militar Naţional “Regele Ferdinand I”, Bucureşti, o manifestare ce reuneşte pe simeze 56 de artişti plastici, membrii ai Uniunii Artiştilor Plastici din România, dar şi tineri absolvenţi ai universităţilor de profil, care prezintă iubitorilor de artă peste 94 de lucrări de pictură, grafică, sculptură şi artă decorativă.

    Apoi nu trebuie  să trecem cu vederea nici apariţia mult aşteptată a ediţiei a VIII-a a revistei de cultură „Archeus”, unde se vede mâna domnilor dr. Ioan Marchiş şi Florin Pop, o revistă impresionantă prin autorii cuprinşi. Vreau să remarc faptul că acest număr este ilustrat cu picturi deosebite ale lui Robert Ştrebeli, trăitor în Sibiu. Semnează în acest ultim număr: Vasile Dragomir, Ion Mureşan, Anca Goja, Adela Naghiu, Ioana Ileana Şteţco, Valeriu Sabău, Dragomir Ignat, Dumitru Iuga, Mircea Crişan, Ioan Dragoş, Nicoară Mihali, Mihai Ganea, Ştefan Aurel Drăgan, Vasile Muste, Ştefan Jurcă, Lucian Perţa, Echim Vancea, Dumitru Şovago, Maria Almaşi, Gheorghe Pârja, Alexa Gavril Bâle, Dumitru Fânăţeanu, Ioan Meteş Morar Chelinţanu, Ioana Şovago, George Cadar, Flavius Lucăcel, Ioan Adrian Pop, Ioan Buda Ţeţu, Daniel Săuca, Vlad Gheorghiu, Antonia Luiza Zavalic, Doina Rândunica Anton, Rodica Brad Păuna, Dorel Macarie, Igor Ursenco, Ioan Groşan, Ioan Godea şi Ioan Marchiş.

      Faptul că Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” filiala Baia Mare devine pe zi ce trece un reper universitar important în Ardeal o dovedeşte şi apariţia revistei „Paradigme universitare băimărene”, şi cu toate că însemnarea An I, nr.1/2014 poate să inducă pe necunoscători în eroare, această publicaţie este la al treilea număr. La unul dintre numere şi-a adus contribuţia scriitorul dr. Nicoară Mihali. Din colegiul de redacţie îi amintim pe conf. univ. dr. Nicolae Iuga, Ioan Bogdan Dan de la Sibiu şi Călin Herţeg. Revista conţine secţiuni importante, cum ar fi: Economie şi Informatică, Antropologie şi Sociologie, Mediu, Turism şi Istorie locală, Filozofie şi Comunicare, Medicină şi Sport, Recenzii unde semnaează dr. Nicolae Iuga, dr. Ioan Mac, dr. Ilie Gherheş, dr. Gavril Ardelean, dr. Viorel Pop şi dr. Ovidiu Pecican.

      Şi totuşi, pentru mine evenimentul numărul unu al săptămânii a fost recunoaşterea valorii Omului cetăţii, prin editarea „Caietului biobliografic” profesorului şi jurnalistului de excepţie Ion P. Pop, de către Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare la împlinirea vârstei de 75 de ani. O sală mare plină a bibliotecii a fost alături de Domnia sa şi dacă amintesc faptul că i-au fost alături domnul prefect Anton Rohian, deputatul Călin Matei, primarul Cătălin Cherecheş, preşedintele Cenaclului Scriitorilor Maramureş, d-na Florica Bud, marii fotbalişti din generaţia Mateianu: Ioan Condruc, Adalbert Roznay, Gicu Deac, Zoltan Illeş, Iosif Meker, maestrul Lascăr Pană, campioana mondială Rodica Dunca, colonelul Mişu Cozma, poetul Nicu Scheianu, prof. Ioan Nădişan, ziaristul Ion Grigore Pop, scriitorul Toma Rocneanu Gros, ziaristul Vasile Tivadar, viceprimarul Băii Sprie ing. Ioan Mariaş, inginerul Virgil Grobei, dr. Vasile Bonaţ, etnologul Pamfil Bilţiu, prozatorul Valeriu Sabău, prozatorul Ştefan Jurcă, poetul Vasile Morar, ziariştii şi colegii lui de la Graiul Maramureşului Nicolae Goja, Alec Portase, Anca Goja, patronul editurii Proema Alexandru Peterliceanu şi mulţi, mulţi prieteni din învăţământ, cultură, sport, jurnalism, religie, agricultură.

     Am dori să-i transmitem şi noi „maramureşeanului” născut pe 16 februarie 1939 în Someş Odorhei, profesor de limba şi literatura română - Ion P. Pop multă sănătate, fericire alături de cei dragi iar cu rubrica inconfundabilă a Domniei Sale, „Basorelief”, să ajungă la numărul 3000 ! De dragul profesorului Ion P. Pop, care mi-a scris editorialul revistei şcolare „Dintre sute de catarge”, numărul 2, am să-mi cumpăr .. adidaşi!

 La mulţi ani Domnule Basorelief!!!

                                                                    Gelu DRAGOŞ

Obiectivele culturale din judeţul Maramureş

1. Casa Muzeu Elie Wiesel

Casa a fost construita la sfarsitul secolului XIX  si a suferit mai multe modificari compartimentale in timp.

   Casa este o cladire in forma de “L” si cuprinde patru incaperi. Este construita conform traditiei sfarsitului de secol XIX, folosindu-se ca material de constructie “piatra de rapa” un material folosit la construirea majoritatii cladirilor din Sighetul Marmatiei.

 Muzeul este casa in care s-a nascut scriitorul Elie Wiesel. S-a nascut la Sighet in 1928 si a fost deportat impreuna cu parintii si sora sa mai mica in lagarul de la Auschwitz. El a fost singurul supravietuitor, fiind eliberat in 1945 din lagarul de la Buchenwald.

Descrierea traselului care poate fi folosit pentru a ajunge la obiectiv

Casa Muzeu Elie Wiesel este amplasata in municipiul Sighetul Marmatiei, in imediata vecinatate a centrului istoric.

2. Biserica de lemn Sfintii Arhangheli, Valenii Somcutei

Zestrea arhitectonica a Maramuresului, cât priveste lacasurile de cult ortodox din lemn, este pregnanta mai ales în zona rurala. În acest context, o valoare remarcabila o are grupul bisericilor orotodoxe din Chioar. Între acestea, desi mai noua ca edificare, biserica cu hramul „Sfintii Arhangheli” de pe Dâmbul lui Lupan, din satul Valeni, trezeste un interes aparte, dincolo de pitorescul ei, care îi atrage pe turisti.

   Traditia spune ca in acest sat al comunei Somcuta Mare ar fi existat o bisericuta de lemn inca din veacul al XVIII-lea, prima mentiune documentara a satului dateaza de la 1405, sub denumirea Balkfalva (Satul lui Balc, in ungureste), dovada a locuirii sale de catre romani de la ctitorire, caci Balc ori Balita este personaj important si in Descalecarea Moldovei, prin nobilii romani din Maramures. In secolul al XVIII-lea satul apartinator Cetatii Chioarului era numit Somkut Pataka, adica Paraul Cornului. Date aproape certe despre constructia bisericii avem la 1845, cand scria in Condica parohiala preotul Gavril Carlig, la 1905, “s-a zidit din lemn” (ce frumoasa metafora!), iar la 1871 “s-a tras panza peste pictura veche”, un zugrav anonim repictand biserica pe banii sotilor Ioan si Floarea Hotea (800 de florini).

   Materialele de constructie tipice – stejar masiv pentru peretii de inchidere si compartimentare, scandura geluita de brad pentru bolta peste naos etc. imbinari specifice romanesti (coada de randunica). De-a lungul timpului biserica a suferit transformari, a fost afectata de vitregiile naturii, multa vreme a servit cultului, dar dupa terminarea bisericii de zid (1948), a intrat in uitare.

   Elementele specifice care dau valoare bisericii sunt stalpii strunjiti ai pridvorului, aripile cioplite ce sustin cununa, funia rasucita, corul care marcheaza accesul in biserica dar mai cu seama fereastra de pe latura estica a absidei altarului – prelucrare a crucii Sf. Andrei. Este de remarcat faptul ca invelitoarea este din sindrila de fag (cu lamba si uluc).

3. Biserica de lemn Calinesti-Susani

Biserica de lemn “Adormirea Maicii Domnului” din Calinesti, amplasata in cimitirul dinspre Budesti, are ca an de edificare 1784, (din alte surse 1754). Dimensiunile, solutiile constructive, maniera picturala, demonstreaza profesionalismul maestrilor maramureseni, ba chiar releva prin maestrii lemnari, mai apoi zugravul Al. Ponehalski, unitatea vietii spirituale a monumentelor, receptivitatea lor la unele influente din Vest, in special “goticul” turnurilor-clopotnita, sesizat, zice-se, de soldatii maramureseni pe fronturile din Vestul Europei.

   Aspecte care particularizeaza edificiul religios din Calinesti-Susani sunt: planul apropiat de forma trefla, altarul redus, tampla alcatuita dintr-o combinatie aparte de barne cioplite, cu icoane zugravite în cinci registre, ornamentatia florala cu motivul garoafei sau frunzei de stejar.

   Arhitectul Victor Bratulescu ( “Biserici din Maramures”, BCMI, fasciculele 107-110, 1941) remarca nu doar armonia proportiilor edificiului ci si arta pictorului Nicolao Cepschin în realizarea monumentalei “Biblia pauperum” adica biblia saracilor, nestiutor de carte care desluseau pictural învataturile Cartii Sfinte.

4. Biserica de lemn "Intrarea Maicii Domnului in Biserica" din Bârsana - UNESCO

Biserica de lemn "Intrarea Maicii Domnului in Biserica" din Bârsana, face parte din grupul bisericilor de tip  maramuresan, de mici dimensiuni, cu acoperis dublu. Construita in 1720,  este martorul  unui proces frecvent in cazul bisericilor si caselor de lemn, cel de stramutare (mutarea bisericilor ). Este unica biserica din cele opt selectate care, initial a fost biserica manastireasca si a fost transformata in biserica parohiala , in anul 1806 cind a fost mutata pe actualul amplasament (barnele pastreaza numerotarea incizata, necesara recladirii).

Pictura, realizata in acelasi an de Toader Hodor si Ioan Plohod  are o valoare deosebita fiind cel mai coerent ansamblu decorativ structurat dupa legile barocului din judetul Maramures. Iconostasul se integreaza in acelasi stil. La stramutare i se adauga pridvorul pe doua niveluri care  contribuie la definirea  imaginii acestui mic dar bine proportionat edificiu de cult, decorat cu generozitate si sobrietate in acelasi timp, cu spatii interioare  concepute la scara  umana.Corpul bisericii, realizat in sistem blockbau, orizontalele definite de planurile acoperisului si registrele superioare ale peretilor confera stabilitate compozitiei volumetrice, dinamizata de linia cursiva a stresinii, de suprafata vibrata a invelitorii si de dominanta verticala a turnului.

Configuratia spatiala  si volumetria este cea caracteristica bisericilor de  tip maramuresan. Este de semnalat ca element specific pridvorul dezvoltat pe doua niveluri, detaliu mai rar intilnit la constructiile de acest gen din Romania. In contextul bisericilor prezentate se remarca prin ansamblul  pictural de foarte buna factura ,prin obiectele de patrimoniu mobil prezente, fiind cel mai reusit ansamblu baroc din Maramures.

Prin lucrarile de consolidare si conservare atat la partea de structura, pictura si incinta monumentului, biserica a fost pusa in valoare.

Lucrarile de transformare la care a fost supusa biserica fac parte integranta din existenta sa si ii confera valori care sunt importante atit din punct de vedere istoric cit si artistic. Odata cu mutarea ei i se adauga pridvorul si este pictata, pastrindu-si mare parte din substanta originala.

Prin lucrarile de restaurare din 1963-1965 s-au indepartat completarile inadecvate realizate in 1929. In 1997 s-au executat lucrari care au urmarit consolidarea turnului si eliberarea peretilor de incarcarea (sarcina)acoperisului pentru a proteja peretii si bolta pictata.

Volumetria, siluaeta, conceptia spatiala, decoratia interioara cat si cea exterioara la care se adauga ansamblul pictural, sunt insusiri pe care biserica de lemn din Barsana le-a castigat de -a lungul timpului, fiind o lucrare ce denota genialitatea mesterilor si a pictorilor care au desavarsit-o.

5. Biserica "Sf. Arhangheli" (Rogoz) - UNESCO

O biserica ne-ar invita mai degraba la tacere si nu la cuvinte…totusi, apropiindu-ne urechea de grinzile vechi de lemn simtim cum urca spre noi scâncete de copil, bocete de înmormântare, veselia nuntilor, zgomot de arme, cântece si descântece batrâne. Istoria acestor locuri este povestita în lemnul bisericilor, adevarate sanctuare ale Cuvântului, pastratoare a unor monumente de cea mai veche limba româneasca.

Bisericile de lemn, cu echilibrul volumelor, armonia proportiilor si elansarea exceptionala a turnurilor, reprezinta realizari tehnice si artistice superioare, unele chiar capodopere, integrate organic unei îndelungate evolutii ale carei începuturi se pierd în timp. În acest sens au fost incluse în patrimoniul mondial opt biserici de lemn datate între mijlocul sec. al XIV-lea si sfârsitul secolului al XVIII-lea: Ieud-Deal sec. XIV-lea, Poienile Izei 1604, Budesti-Josani 1643, Rogoz 1663, Bârsana 1720, Surdesti 1766, Desesti 1770 si Plopis 1792.

Prima atestare documentara a localitatii dateaza din anul 1488 sub denumirea de “Rogos”, satul facând parte din domeniul cetatii Ciceului apartinator lui Stefan cel Mare si altor domnitori ai Moldovei.

Potrivit traditiei, biserica “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” a fost construita în anul 1663 din doua lemne fratine uriase aduse din Dealul Popii. Pe orizontala, ea nu mai corespunde starii de numar a satului Rogoz actual, si suntem îndreptatiti sa ne retragem pâna în veacurile XVI-XVII, când spatiul interior putea sa-i cuprinda pe toti poporenii (sa nu uitam totusi ca, din interior, prin peretii de lemn strabate cântarea si ca taranii si azi, o asculta, de afara, cu o mâna la ureche si cu alta pe grinzile peretelui).

Aceasta datare pare a corespunde realitatii, fiind sustinuta de doua argumente: biserica are o planimetrie foarte veche, cu pronaosul poligonal si accesul pe latura de sud; un document istoric consemneaza ca în anul 1661, tatarii au urmarit pe principele Transilvaniei, Ioan Kemeny, pâna lânga Lapus – este foarte probabil ca tatarii sa fi incendiat vechea biserica de lemn, ceea ce ar justifica construirea acestei biserici în 1663. Se pare ca biserica a supravietuit invaziei tatare din 1717, Tara Lapusului fiind mai putin afectata de distrugerile provocate de tatari decât Tara Maramuresului (într-o inscriptie din naos se face referire la aceasta invazie).

Biserica si-a conservat în mare parte forma, substanta, functiunea si expresia ei initiala. Dupa realizarea picturii datata 1785, în secolul al XIX-lea se realizeaza tribuna, pictura ei în 1834, si se maresc ferestrele naosului. Lucrarea mai ampla de restaurare din 1960-1961 a constat din realizarea fundatiei, soclului din zidarie de piatra, schimbarea învelitorii si a dusumelelor. Toate lucrarile au fost facute prin utilizarea materialelor si tehnicilor traditionale, mentinându-se substanta originala, respectându-se autenticitatea si integritatea monumentului.

 Biserica de lemn “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” este situata în centrul satului, alaturi de biserica “Sfânta Paraschiva” adusa aici din satul Suciu de Sus în 1883.

 Pe fundatia scunda din piatra se înalta pereti din grinzi masive de ulm încheiate în unghi drept si întarite pe alocuri cu cepi grosi de lemn. Dimensiunile bisericii sunt de 14 x 5,5 metri, încadrându-se în categoria bisericilor mari din zona (Costeni, Stoiceni).

Planul bisericii este compus din pronaos, naos si altar; pronaosul este poligonal cu trei laturi scurte spre vest si accesul pe latura de sud (planul pronaosului, asociat cu absenta pridvorului, sunt specifice vechilor biserici din secolul XVII-lea si chiar dinainte). Naosul este dreptunghiular, iar altarul decrosat, (mai îngust decât naosul) poligonal, cu sapte laturi spre exterior.

Exteriorul bisericii prezinta elemente decorative, deosebit de valoroase la nivelul peretilor. Se remarca dintâi, pe peretele sudic al pronaosului, intrarea cu ancadrament masiv tratat într-o nota de simplitate rustica, cu exceptia acoladei prea ascutite. La vest de intrare strajuieste o cruce cioplita, înalta cât peretele pe care este aplicata.

Brâul în chip de funie rasucita decoreaza peretii exteriori, având la mijlocul lui aplicata o rozeta-simbol solar. Mai sus, cele doua rânduri de cosoroabe prezinta cunoscutele crestaturi ce imita cornisa în zimti de caramida a unei biserici de zid. Elementul de plastica ornamentala, cel mai caracteristic îl constituie însa capetele de grinzi ce sprijina streasina în dreptul peretilor de despartire si în colturile edificiului, cioplite în profiluri variate, cele mai multe în forma traditionala a capului de cal. În partea de est, capetele de cal prin gruparea lor, sugereaza un galop: încordare si odihna a unui spatiu strabatut. Elementul e laic (regasit la anumite case vechi taranesti) si coreleaza fapte etnografice vaste: fie amintim aici calul (alb) drept cursier al Soarelui si Nuntii, fie calul (negru) animal psihopomp-caraus al Mortii.

Alaturi de acest element, ne este atrasa atentia de un alt simbol zoomorf mult mai rar întâlnit în arhitectura traditionala: este vorba de o piesa de lemn asezata “în chituci” în unghiul drept format din doua “capete de cal” mai scurte decât celelalte-unul vertical lipit de perete, celalalt în consola – si care ofera o evidenta asemanare cu un cap de animal stilizat, având urechi, bot si ochii marcati prin doi cepi, eventual un bour. Cât de important este rolul simbolisticii în ornamentatia bisericii “Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril” o dovedeste înca un element de sculptura, neasteptat de data aceasta nu prin forma cât, în special, prin locul pe care îl ocupa, deoarece “capul de cal” (sau lup?) foarte bine modelat la care ne referim este cioplit la extremitatea de vest a mester-grinzii, prelungita în podul bisericii, sub turn, unde este întuneric si nu o vede nimeni. Mester-grinda, puternic crestata în lungul liniei mediane prezinta în partea de vest Soarele, pe pieptul caruia se afla Luna – pe umerii careia Luceferii, pe pieptul carora – Stelele. E aici ceva naiv si ireductibil din mitologia româneasca straveche, expusa în cântecele ceremoniale.

Acoperisul, unitar, prezinta o frapanta asimetrie, determinata de supralargirea stresinii pe latura de miazanoapte a cladirii, creându-se astfel pe întreaga lungime a bisericii un amplu spatiu ce adaposteste Masa mosilor care este astfel nu alaturi ci în structura întregului arhitectonic. Desi turnul pare disproportionat astfel fata de nava si de întregul bisericii nu este asa: diviziunea partilor este în numele întregului infinit distribuit si recules în fiecare din ele. “Acoperisul seamana, spunea un pelerin, cu o palarie de osean pusa pe-o ureche”.

Turnul este tratat cu multa dibacie pentru evitarea unui efect de verticalitate exagerat: în acest scop, turla propriu-zisa a fost “taiata” la jumatatea înaltimii prin introducerea unei mici trepte sindrilite, partea de sus a segmentului superior fiind ocupata de pitoreasca galerie cu câte doua arcade pe fiecare latura si balustrada de scânduri traforate dispuse în consola. Coiful conic este împartit la rândul sau în trei trepte, element ce nu se întâlneste la celelalte biserici din zona. Baza patrulatera a coifului este punctata în colturi de patru turnulete ce reproduc întocmai forma turnului însusi.

Spatiul interior al bisericii, întreit, pare mic si redus fata de aspectul întregului. Mai mult, el este aceasta reductie însasi, specificând functia lui de concentrare linistita, suficienta siesi. Geamurile aduc lumina pura si simpla în interiorul umbros de lemn batrân. Pronaosul are tavan drept si este separat de naos printr-un perete din bârne strapus în ax de o usa foarte asemanatoare cu cea de pe latura de sud (cu un ancadrament cioplit în acolada sus si rotunjit concav jos), flancata de doua deschideri laterale dreptunghiulare.

Naosul, mai spatios, este acoperit cu o bolta aproximativ semicilindrica pe axa est-vest, din scânduri dispuse longitudinal; bolta porneste direct din peretii laterali ai navei fara nici o retragere si fara a se sprijini pe console; structura de rezistenta a boltii se afla în pod, singurul element aparent fiind mester-grinda din axul boltii. Pronaosul este lipsit de ferestre, naosul are doua ferestre pe nord si trei pe sud; altarul are o fereastra mica pe sud si alta circulara spre est prin care, în perioada 1 – 15 august, razele soarelui patrund si ilumineaza timp de 30 de minute sfântul sanctuar.

 Pentru a putea adaposti mai multi credinciosi, între 1785-1834 pe latura de vest a naosului a fost ridicat un cafas, pentru cor, sprijinit pe peretele dinspre pronaos si pe peretii laterali ai navei, iar ulterior si de tavan, prin ancore de fier; are scara si balustrada din scânduri pictata cu teme din Apocalipsa.

Pictura bisericii a fost realizata în anul 1785, dupa cum o atesta inscriptiile, în caractere chirilice, pastrate în altar: “În anul 1785 aceasta sfânta biserica s-a zugravit în zilele prea înaltului împarat Iosif al doilea…”, în naos pe peretele de nord: “Valet de tatarime 1717 zugravi fiind Munteanu Radu din Ungureni si Man Niculae de la Poiana Porcului” si în naos pe peretele sudic: “în anul 1785 luna iunie 10 zile au început a se zugravi aceasta sfânta biserica si s-au ispravit în luna lui septembrie 11 zile”. Tot în partea sudica a naosului traditia atesta autoportretul pictorului Radu Munteanu din Ungureni (sat vecin cu Rogozul).

 Zugravul Radu Munteanu este un reprezentant important al picturii de traditie post-bizantina din Maramures, Lapus si Chioar de la sfârsitul sec. al XVIII. Pictura lui reprezinta faza de rusticizare a curentului post-bizantin. El îsi permite sa interpreteze modelele iconografice într-o maniera preocupata în primul rând de efecte decorative si ornamentale; aduce un suflu nou picturii traditionale, facând-o mai apropiata de pictura naiva prin spontaneitatea si sinceritatea ei.

Pictura de la 1785 se pastreaza doar în naos si pronaos, cu unele scene fragmentate si altele sterse. Programul iconografic, incoerent în ansamblu, cuprinde teme din Vechiul si Noul Testament. În pronaos, acoperind peretii de sud, vest si nord, marea compozitie a Judecatii din urma, care în rândul cetelor de pagâni promisi iadului cuprinde si pe “nemti”, ca la biserica din Desesti, pictata tot de Radu Munteanu; în naos, pe peretele sudic se vad: Nathan certându-l pe David, Onufrie pustnicul, Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul, Ioana si chitul, iar pe peretele nordic se distinge un fragment din Pilda fecioarelor, în varianta transilvaneana, cu reprezentarea lui Hristos si a “miresii lui Hristos”.

 În 1834 biserica a fost repictata de un zugrav neidentificat pe tavanul pronaosului, bolta naosului si pe cafas; o mai slaba calitate artistica, dar pictura este placuta prin coloritul viu, mai ales al motivelor florale, care constituie nu numai chenare late, ci invadeaza si câmpul scenelor, întocmai ca la unele icoane pe sticla.

 Principalele teme iconografice sunt: Cina cea de Taina, Spalarea picioarelor (registrul superior, partea sudica), Ciclul Patimilor (în nord), iar pe bolta sunt reprezentate scene din Geneza (Facerea lui Adam, Facerea Evei, Adam si Eva înselati de sarpe, Izgonirea din Rai) precum si parabola Bunului Samaritean ilustrata prin episoadele: Pilda omului coborând de la Ierusalim spre Ierihon si cazut în tâlhari, Preotul si levitul nu-l ajuta deloc, Samariteanul trecator îl ridica pe calul sau si-l duce acasa.

 Printre numeroasele icoane vechi ale bisericii, se remarca o frumoasa icoana a Maicii Domnului cu Pruncul, având chipurile si nimburile lucrate într-un relief destul de pronuntat; icoana poarta inscriptia “1787. Aceasta ico(a)na au platit Pop Onu”.

 Din interiorul umbros si tacut, fulgera uneori din culoare în lumina strecurata pe geamurile mici, scene din patimile Mântuitorului sau Desertaciunea Lumii, cu întelesuri atât de apropiate încât le-ai putea atinge cu gândul. Nu lipseste vulturul bicefal, lucrat în lemn, element mai nou care reia, de bunaseama, un altul, de demult…

Biserica de lemn din Rogoz te invita mai degraba la tacere…dar din ea razbat pâna la tine cântece de leagan si bocete de înmormântare stinse în lemnul crucilor din cimitirul vechi care-o împrejmuie.

                           dr. Ioan MARCHIŞ, Direcţia de Cultură Maramureş