Evanghelia de Duminică: Luarea crucii și urmarea lui Hristos, adevărata mărturie a credinţei noastre

 

                Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Esența pericopei evanghelice de astăzi este constituită de următorul verset: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). Avem așadar, în fața rațiunii duhov­nicești, cele patru sintagme: „oricine voiește să vină”, „să se lepede de sine”, „să-și ia crucea” și „să-Mi urmeze Mie”, care se pot constitui ca patru părți componente ale urcu­șului duhovnicesc, dar în același timp un tot unitar, adică una fără alta nu se poate, nu se ajunge la finalitatea scontată.

„Oricine voiește…”

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. A fost creat cu un scop, cu un rost, de a înainta spre odihna veșnică în El, desigur cu harul și cu darul Lui și prin alegerea lui liberă, în unire cu Fiul lui Dumnezeu. „Oamenii sunt creați prin Fiul lui Dumnezeu și conduși de El spre învierea lor, spre veșnica frăție cu El, în umanitate” (Sf. Dumitru Stăniloae). Dumnezeu ar putea să ne mântuiască fără voia noastră, dar nu o face. S-ar simți vinovat de încălcarea voinței proprii implantată în firea umană, la creație. De aceea, dintru început i s-a dat posibilitatea de a alege, de a urma calea propriei alegeri; „Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem: Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru” (Deu­teronom 11, 26-27) sau în alt loc: „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul” (Deuteronom 30, 15). Omul, fiind mărginit și cu voință liberă, se poate mișca prin voință nu numai spre Dumnezeu, spre bunătatea desăvârșită, ci și spre rău, spre egoism, spre lucrarea acțiu­nilor distructive, care îl îndepărtează de Creator. Ori, omul prin fire a fost creat spre a privi și a tinde spre cer. Suntem liberi să urmăm voia lui Hristos sau nu. Să urmăm calea cea strâmtă sau calea cea largă. Este opțiunea fiecăruia dintre noi. Să medităm mai mult la cuvintele „de voiește…”, care sunt un dar oferit de Hristos, dar și un răspuns al nostru la darul lui Dumnezeu.

„Să se lepede de sine…”

Odată aleasă calea lui Hristos, imitarea Lui, identificarea cu El, trebuie să luăm jugul Lui, sarcina Lui, care, dacă consimțim asumat, nu este o povară, ci o bucurie, o împlinire, plinătatea vieții, învierea noastră în Învierea Domnului. Ce presupune aceasta? Lepădarea de sine! Lepădarea de sine este un concept spiritual creștin, este lepădarea de ego, de egoism. Este una dintre noțiunile care dau de cap exe­geților. Lepădarea de sine este un concept care nu își găsește loc în vocabularul științelor psihologice, ale eticii (este mai mult decât un Self Control sau Let him deny himself), este mai mult decât „stăpânirea de sine”. Cel care a dobândit „lepădarea de sine” este dispus să își sacrifice timpul, energia, drepturile, poziția, reputația, confortul și chiar viața de dragul lui Hristos. „Leapădă-ți interesele și caută numai interesele Domnului.” Nu este de ajuns să trăiești, ci cum trăiești. Abel și Cain au adus jertfă lui Dumnezeu, dar nu a fost primită jertfa amândurora. „Cum se leapădă omul de sine, dacă nu părăsind voile firii și urmând Lui?”, se întreba Sf. Varsanufie. Omul trebuie să se răstignească față de lucrurile lumești, să-și răstignească mintea prin rugăciune, ca să nu devină nepăsător de mântuirea lui. Lepădarea de sine este un exercițiu zilnic, un război între Duhul divin al lui Dumnezeu și duhul carnal (Romani 7, 14), renunțarea zilnică și răstignirea noastră: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Lepădarea de sine este renunțarea la ego-ul propriu drept centru al existenței și înlocuirea lui cu Hristos Însuși: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Hristos trebuie să fie viața oamenilor duhovnicești, iar fosta viață trebuie considerată pagubă, față de înălțimea, cunoașterea și trăirea vieții în Hristos. Negarea sinelui trebuie să devină parte a exis­tenței creștine. Nu este uşor să te lepezi de relele din tine, unii pornesc pe acest drum, dar renunță. Trebuie cultivate răbdarea și rugăciunea.

„Să-și ia crucea…”

Desigur, în sens duhovnicesc. „Să-și ia crucea” în epocă însemna moarte violentă și infamă. Să luăm Crucea lui Hristos? – o invitație la martiriu. Nu, ci „să ia crucea sa”, fiecare cu crucea lui, deoarece „crucea este trupul împreună cu tribulațiile și cu inerentele lui suferințe” (Tertulian). A lua crucea înseamnă a răbda orice tulburare, a-i ierta pe toți cei care ne iau în derâdere, care ne prigonesc. Crucea este asumarea drumului lui Hristos, ori, drumul omului nu poate fi diferit de cel al lui Hristos, drum care duce de la patimă la slavă. Crucea este făptuirea omorâtoare a patimilor, bunătate și libertate de orice invidie. Luarea crucii este răstignirea împreună cu Hristos, răstignirea duhovnicească, după puterea proprie a fiecăruia. Hristos, prin jertfă și cruce, urcă firea omenească la culmea îndumnezeirii. Cu puterea lui Hristos și ucenicul trebuie să își răstignească poftele și prin virtuți să ajungă la unirea cu El. Prin luarea crucii, ucenicul autentic nu cunoaște compromisuri, nu urmărește afirmarea de sine și autosuficiența, ci mai degrabă „moartea sinelui”.

„Și să-Mi urmeze Mie…”

Verbul akolouthéo este folosit pentru a indica mișcarea celui sau celor care-l însoțeau pe Iisus. A urma pe Hristos înseamnă o ruptură de logica acestei lumi. A urma pe Cel ce merge spre Cruce înseamnă a ne identifica cu El, este urmarea ca fiind însuși în crucificat, o crucificare a poftelor trupului, poftelor lumești: „Că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Să nu uităm: calea care duce la Înviere este Crucea. Crucea devine astfel o minune dumnezeiască, altarul jertfei personale, dar în acelaşi timp altarul renașterii, altarul învierii noastre. Omul ­este chemat să urmeze crucea frustrărilor de tot felul, a sufe­rin­țelor. „Nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie lipsit și încercat, ca să nu cadă în mândrie și condamnarea diavolului (I Timotei 3, 6)… ­trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit și neîncercat nu este vrednic de nimic (Iisus Sirah 34, 10). „Și în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuții” (Sf. Ioan Damaschin).

Omul modern, postmodern crede că poate eluda „luarea crucii” și-L poate urma mai ușor pe Hristos. Lepădarea de propriile greutăți, încercări, boli este lepădarea de propria cruce, este lepădarea de Hristos Însuși. Cel care vrea să urmeze pe Hristos să se ducă înainte cu sarcina sa, ba chiar să o asume și pe a altora. Să o ducă bucuros, nu cârtind sau judecându-L pe Dumnezeu. Să-i tolereze pe cei păcătoși, care „se împănează cu titlul de creștin, îi persecută continuu pe creștinii credincioși. Ei aparțin membrilor Bisericii la fel cum sângele rău se află în trup”. Aceștia se află în afara Bisericii, dar prin aceștia „urmașul lui Hristos” poate câștiga „cununa cerului” (Nu săracii au nevoie de noi, ci noi avem nevoie de săraci). „Ucenicii lui Hristos trebuie să înfrunte nu doar moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică, și nu numai moartea silnică, ci și moartea de ocară” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Așadar, a urma pe Iisus Hristos este exprimat prin cele două imperative: să se lepede de sine și să-și ia crucea. Lucrarea crucii și urmarea lui Hristos trebuie să ducă la mărturisirea îna­intea oamenilor, „în acest neam desfrânat și păcătos spre a fi mărturisit de Fiul Omului când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri”.

Acum este Sfântul și Marele Post, perioada anului bisericesc cea mai propice în a lua Crucea lui Hristos prin asumarea propriei noastre cruci, a deveni ucenici autentici ai lui Hristos și prin post și rugăciune, prin participarea la sfintele slujbe ale ­Bisericii, să ajungem prin „calea Crucii” spre a ne închina și ­„cinstitei Învieri”.

Autor: Pr. Aurel Pavel – 15 Martie 2026

Evanghelia de Duminică: Milostenia, inima virtuţilor care covârşeşte noianul păcatelor

DUMINICA ÎNFRICOȘĂTOAREI JUDECĂȚI (A LĂSATULUI SEC DE CARNE) MATEI 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

„La mulți­mea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul, mă cutremur de înfricoșătoarea zi a judecății”

Cu multă înțelepciune, Părinții Bisericii ne ajută să ne pregătim pentru intrarea în Postul cel Mare, timp binecuvântat de primenire sufletească, pentru a ne întâlni duhovnicește cu Hristos Domnul, Cel răstignit și înviat. Din Pilda vameșului și a fariseului, citită acum două săptămâni, am învățat că smerita cugetare înduplecă milostivirea lui Dumnezeu înspre noi; duminica trecută am fost încurajați văzând pe Dumnezeu Tatăl primind po­căința adâncă și sinceră a fiului risipitor care s-a întors din calea pierzării. Astăzi pare că se schimbă atmosfera: ni se amin­tește cum va fi ziua cea mare a Înfricoșătoarei Judecăți.

De ce se spune că este înfricoșătoare Judecata de Apoi?

Un prim răspuns îl primim din troparul pe care l-am amintit la începutul cuvântului: „La mulți­mea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul, mă cutremur de înfricoșătoarea zi a judecății”. Mă știu vinovat de multe greșeli. Cugetul îmi este împovărat de faptele mele cele rele, dar și de gânduri nepotrivite și de cuvinte rostite „în deșert” (cf. Matei 12, 36) care vor fi, toate, vădite și evaluate la Judecata de Apoi, după cum sunt scrise ele în „cartea vieții” (Apocalipsă 20, 12). Mai mult, la judecata de pe urmă nu doar faptele în sine vor fi cercetate, ci și rodirea lor în timp, atât în vremea vieții noastre, cât și după trecerea la cele veșnice. La fel și cuvântul nostru, pe care l-am rostit sau l-am înscris sau iată, acum, „stocat”, păstrat atât de ușor și în format audio sau video, pentru foarte mult timp. Au influențat ele în bine sau în rău pe alții? Oamenii s-au folosit sau s-au smintit de ele? Fapta noastră, de-a lungul atâtor ani, a ajutat pe alții sau, din contră, i-a făcut să sufere pe mulți oameni, să se întristeze, să se depărteze de Dumnezeu? Acestea toate trezesc un sentiment de frică, chiar de „cutremurare”. Nu putem niciodată intui care va fi răspunsul Judecătorului celui drept.

Incertitudinea nu vine doar din conștiința multor păcate, care ar fi avut nevoie de o mai mare pocăință decât am lucrat în viață, ci și din aceea că și faptele bune pe care le-am săvârșit nu știm cât și cum au fost ele primite. Din ce pricină? Pentru că, dacă le-am făcut din dorința de a fi văzuți de către oameni, ele își pierd din valoarea lor duhovnicească, dacă au fost însoțite de gând viclean, dacă le-am împlinit fără a conștientiza că Dumnezeu ne-a ajutat pentru aceasta, iarăși, se împuținează eficacitatea, rodirea, lucrarea lor, atât cea imediată, de „moment”, cât mai ales cea în timp. La fel, vom fi judecați și pentru că am fi putut face mult mai multe fapte bune. Nu putem avea siguranța din faptul că nu am făcut „multe” rele – dar cine ar putea să se bizuiască pe aceasta? -, ci pentru că am omis a face mai mult bine, când am avut ocazia. Din indi­ferență. Din igno­ranță. Din comoditate, de multe ori. Din ne­atenție. Putem avea, atunci, cuvânt de apărare?

Înfricoșătoare este judecata și pentru că ea nu va fi așa cum ne așteptăm poate să fie. Este posibil să avem parte de „surprize” chiar: oameni pe care i-am considerat drepți, pentru cele ce le arătau în afară, să fie vădiți pentru fățăr­nicia lor și lucrarea păcatului în ascuns. Și oameni pe care i-am desconsiderat pentru viața lor nepotrivită să îi vedem „de-a dreapta”, în ceata celor mântuiți, pentru că s-au pocăit de păcate. Căderea lor am văzut-o noi și am judecat-o, aspru am judecat-o; dar căința lor tainică a văzut-o Dumnezeu, singurul Judecător adevărat și a primit-o și o arată acum, în văzul tuturor. Judecata va fi surprinzătoare și prin aceea că nimeni nu se va aștepta ca Hristos să Se identifice cu cel sărac, cu cel necăjit, cu cel lipsit. Evanghelia citită astăzi ne arată că atât cei care au fost milostivi, cât și cei nemilostivi vor fi cuprinși de mirare: „Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță?” (cf. Matei 25, 44; 25, 37-39). Ambelor categorii de oameni, Domnul Hristos le va răspunde că El Se afla tainic ascuns în cei ce aveau nevoie de ajutor, pe care îi numește „frați ai mei, prea mici” (Matei 25, 40, 45). Atât de minunat tăl­măcește Sfântul Ioan Gură de Aur această smerită lucrare a prezenței lui Hristos, Dumnezeu-omul, în oameni, ­semeni ai noștri: „Când tu faci milostenie, tind și Eu mâna cu săracul și iau banul (zice Domnul – n.n.). Eu sunt îmbrăcat în lumină ca și într-o haină, iar numai cât vei îmbrăca tu pe un gol, Eu îndată simt căldura și mă încălzesc. Mă știi bine că locuiesc în cer cu Tatăl Meu și numai când vei porni tu către temniță ca să vezi pe cei închiși, Mă vei afla acolo șezând împreună cu cei lipsiți și închiși. Și de vei alerga către cel bolnav, nu lipsesc de la patul lui”.

Dacă ne gândim și cum va fi cadrul exterior al judecății, cu atât mai mult ne dăm seama că nu poate fi decât înfricoșătoare. Cum să nu te înfricoșezi când „soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei. Iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui” (Matei 24, 29)? Când vom vedea pe „Fiul Omului întru slava Sa” șezând „pe tronul slavei Sale” (Matei 25, 31), venind „cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30)? Și nu singur, ci împreună cu „toți sfinții îngeri” (Matei 25, 31). Nu va veni Judecătorul în chipul smerit, așa cum L-am cunoscut, ca Prunc, în Betleem. Nu va mai fi „dis­prețuit și cel din urmă dintre oameni (…) și nebăgat în seamă” (cf. Isaia 53, 3), ci toți vor privi spre Cel ce a fost „străpuns” (cf. Apocalipsa 1, 7; Zaharia 12, 10) pentru păcatele noastre, dar prin rănile Căruia strălucește acum slava învierii.

În fața acestei priveliști, cum poți să fii nesimțitor, se întreabă și imnograful: „Când se vor așeza sca­unele și se vor deschide cărțile și Dumnezeu va ședea la judecată, o, ce frică va fi atunci! Îngerii stând înainte cu frică și râu de foc ­curgând, ce vom face atunci noi oamenii cei vinovați de multe păcate?”

 „Mila biruiește în fața judecății” (Iacov 2, 13)

Evanghelia acestei duminici ne spune că la Judecata de Apoi principalul criteriu al evaluării va fi dacă am arătat sau nu milă, iubire milostivă, față de cei aflați în nevoi. Dacă inima noastră s-a „mișcat” în fața suferinței, în fața durerii semenului nostru. De ce nu se amintește în mod explicit și de alte lucrări care sunt, bine­înțeles, importante? Dacă am păstrat credința cea dreaptă, dacă L-am mărturisit pe Dumnezeu înaintea oamenilor (cf. Matei 10, 32), dacă am cinstit „ziua Domnului”, dacă am păzit poruncile, dacă am postit, dacă ne-am rugat? Pentru că ceea ce rămâne din toată împlinirea „Legii” este dragostea (cf. Romani 13, 10). Dumnezeu, ca drept Judecător, nu evaluează faptele în sine, doar prin cele ce se vede din afară, ci ceea ce ele au lucrat înlăuntru. Dacă postesc, dar nu iert, dacă mă rog, dar sunt insensibil la nevoia celuilalt, dacă merg la Biserică spunând că-L iubesc pe Dumnezeu, dar nu-l iubesc concret pe aproapele meu (cf. 1 Ioan 4, 20), înseamnă că sunt insuficiente cele ce, formal, le-am păzit.

Inima milostivă este semnul rodirii Evangheliei în viața unui creștin. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, încă din timpul lui, oamenii cei nemilostivi erau numiți „negri la suflet”. De ce? Pentru că le lipsește lumina faptelor celor bune, a faptelor bune autentice, libere de orice interes egoist. Fapta bună lucrată pentru Dumnezeu te aseamănă cu Dumnezeu: „Fiți dar voi, milostivi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este” (Luca 6, 36). Iar Dumnezeu, după chipul Căruia am fost creați și Căruia ne asemănăm prin săvâr­șirea binelui, „este Lumină și nici un întuneric nu este în El” (1 Ioan 1, 5). Această lumină a faptei bune săvârșite în viață, lumină care se imprimă în sufletul omului, rămâne și după moartea trupului și va fi vizibilă, mai îmbelșugat, în ziua Judecății. Dimpotrivă, cei care nu au arătat inimă milostivă, aceia au împiedicat lucrarea lui Dumnezeu-Lumina, prin ei, în lume și au rămas „întunecați” la suflet. Chiar faptele lor exterioare, de apreciat la prima vedere, se sting repede, pentru că nu au „untdelemnul” milostivirii lăuntrice (cf. Matei 25, 1-12), care să le facă roditoare, statornice, dăinuitoare și după moartea celui care le-a săvârșit: „Nu fără motiv am numit eu – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – milostenia inima virtuții. Dar inima aceasta încetează iute a mai bate, dacă nu dă tuturor duhul ei”.

Dumnezeu evaluează inima milostivă. Sfântul Apostol Iacov ne spune în mod concis: „Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruiește în fața judecății” (Iacov 2, 13). Cu alte cuvinte, cei nemilostivi nu vor avea o judecată marcată de milă, de îngăduință; dar cei care au făcut milă vor fi miluiți. Nu se spune că vor fi „răsplătiți”, pentru că niciodată nu am făcut destul și pentru că, în balanța „dreptății”, faptele cele bune nu pot covârși mulțimea păcatelor noastre, a căror gravitate rezidă tocmai în aceea că sunt semn că nu L-am iubit, de fapt, pe Dumnezeu din toată inima noastră (Matei 22, 37). Dar mila biruiește în fața obiecti­vității, a „dreptății” judecății.

De aceea, toată nădejdea noastră ne-o punem în mila și dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, Care va veni întru slavă, dar știm că „precum este slava Lui, așa este şi mila Lui” (Înțelepciunea lui Isus Sirah 2, 20). „Eu spre mila Ta am nădăjduit”, spunem cu prorocul David (Psalmul 12, 6). Același David, care, știindu-se vinovat de păcatul său, îndrăz­nește, totuși, la mila dumnezeiască: „Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” (Psalmul 50, 1).

Această rugăciune, plină de încredere în milostivirea lui Dumnezeu, este prezentă, în diferite forme, de-a lungul întregului Post Mare, de care ne mai desparte doar o săptămână. Așteptați-l pentru a-l folosi în sporirea lucrării faptelor celor bune! Folosiți acest timp pentru a cugeta mai mult la ziua judecății! Postul, dimpreună cu milostenia, să însoțească rugăciunea cu cuget smerit făcută, pentru a ne frăgezi inima, pentru a nu rămâne împietrită, insensibilă, indiferentă, ci pentru a se transforma într-o inimă milostivă. Cu această inimă milostivă vom putea spune, cu frică, dar și cu multă speranță: „La mulțimea faptelor mele celor rele, cugetând eu ticălosul, mă cutremur de înfricoșătoarea zi a judecății, dar îndrăznind la mila milostivirii Tale, ca David strig Ție: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”.

 

 Autor: † Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților – 23 Feb 2025

EVANGHELIA DE DUMINICĂ - 30 IULIE 2023

 

Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor) Matei 14, 14-22

În vremea aceea Iisus a văzut mulțimea de oameni şi I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulțimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuință să se ducă; dați-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi pești. Şi El a zis: Aduceți-Mi-le aici. Şi poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi pești şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulțimilor. Şi au mâncat toți şi s-au săturat şi au strâns rămășițele de fărâmituri, douăsprezece coșuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbați, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor.

Evanghelia după Matei ne prezintă episodul înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi pești, după ce Mântuitorul Iisus Hristos primise vestea tristă a tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul: „Și venind ucenicii lui (ai lui Ioan), au luat trupul lui și l-au înmormântat și s-au dus să dea de știre lui Iisus” (Mt. 14, 12). Mântuitorul simte nevoia firească de a se retrage și încă „în loc pustiu” (Mt. 14, 13), pentru a se reculege, după aflarea veștii că a murit bunul său prieten şi rudă. Mulțimile însă nu Îi dau pace, se țin după El pe jos, cuprinse de boli și dureri. Poate că mulți dintre noi astăzi, aflându-se într-o situație de doliu sau sufe­rință, ar reacționa cu reproșuri față de cei care nu le respectă intimitatea și ar fi omenește de înțeles. Minunat este însă că Mântuitorul ne arată o lipsă totală de egoism, prin aceea că iese în întâmpinarea mulțimilor din locul Său de reculegere, cuprins de înduioșare: „Și ieșind, a văzut mulțime mare și I s-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor” (Mt. 14, 14). Mila Domnului, explică Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei, este legată și de credința oamenilor: „Mergerea lor după Iisus, părăsirea orașelor, căutarea Lui cu toată sârguința, rămânerea lor pe lângă Hristos, deși-i chinuia foamea, toate arată credința lor”. Comportamentul Domnului Iisus este un model pentru noi, căci ne învață să nu uităm de milă și bunătate covâr­șiți de necazurile noastre. Sufe­rința proprie nu trebuie să ne închidă inima față de nevoile semenilor noștri, ci dimpotrivă, să ne facă să fim și mai empatici și mai miloși.

Hrana spirituală și cea materială

Mila Domnului față de oameni se vede nu doar prin tămăduirile minunate, ci și prin înmulțirea a cinci pâini și doi pești pentru săturarea a cinci mii de bărbați, afară de femei și de copii. Totuși, înainte să le dea să mănânce, Hristos le instruiește sufletele în învățătura dumnezeiască. Hrana sufletească are prioritate înaintea celei materiale, dar numai dacă și receptorul este dornic de mântuire și ne­voință. Mulțimile erau pătrunse de respect și dragoste adâncă față de Mântuitorul, încât uitaseră până și de mâncare. Oamenii sunt însă diferiți, și adeseori o persoană care deține cunoștințe teologice poate cădea în ispita de a căuta să împărtășească hrana sufletească și celor care nu o pot primi, stârnind în sufletul lor revoltă. Dăscălirea până la cicălire mai mult îndepărtează de cre­dință decât să apropie. Soluția practică în astfel de situații este căutarea momentului potrivit în care poți vorbi cui­va despre Hristos, mai ales după ce îl odihnești trupește, dându-i întâi hrana materială, dacă pe cea spirituală nu o poate primi de la început. În acest sens, întâlnim în Patericul egiptean o istorisire din viața Sfântului Antonie cel Mare, care relatează despre niște frați care au venit să îi ceară cuvânt de învățătură. Aceștia își mărturisesc incapacitatea de a împlini poruncile evanghelice, iar Avva Antonie spune să li se dea de mâncare, că sunt neputincioși: „Evanghelia zice: «De te loveşte cineva peste obra­zul drept, întoarce-i şi pe celălalt» (Mt. 5, 39). Zis-au lui: «Nu putem face aceasta». Zis-a lor bătrânul: «De nu puteţi întoarce şi pe celălalt, măcar pe aceea una să o suferiţi». Zis-au lui: «Nici aceasta nu putem». Zis-a bătrânul: «Dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi în locul celei primite». Şi au zis ei: «Nici aceasta nu putem». Atunci a zis bătrânul către ucenicul său: «Fă-le lor puţină fiertură, că sunt neputincioşi». Iar către ei a zis: «Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu vreţi, ce să vă fac vouă? De rugăciuni este trebuinţă»”.

Să ridicăm privirea spre cer

Mușuroaiele de griji ne atrag privirea sufletească spre pământ, încât uităm, la propriu, să mai contemplăm cerul. Nu ne mai bucurăm de frumusețea naturii și de înțelepciunea sădită în ea de Dumnezeu, indiferent că locuim la oraș ori la țară. Prin modul în care săvârșește minunea înmul­țirii pâinilor și a celor doi pești, Mântuitorul ne învață să avem încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de nevoile noastre materiale: „Și poruncind să se așeze mulțimile pe iarbă și luând cele cinci pâini și cei doi pești și privind la cer, a binecuvântat și frângând a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulțimilor” (Mt. 14, 19). Sfântul Ioan Gură de Aur comentează că privirea la cer a Domnului are ca scop să ne arate cinstirea pentru Tatăl ceresc, dumnezeierea Sa, egalitatea cu Tatăl, dar și omenitatea Sa, „dar în același timp să ne învețe să nu ne așezăm la masă până nu mulțumim Celui care ne-a dat hrana”. Interesant este că Mântuitorul le cere ucenicilor să le dea ei mulțimilor să mănânce, atunci când Îl roagă să lase mulțimile să plece în sate, ca să își cumpere de mâncare. Iar Apostolii, cu toate că nu aveau decât cinci pâini și doi pești, nu s-au îngrijorat de unde vor mai face rost de altă mâncare în pustiu, ci îndată au ascultat de Mântuitorul. Sfântul Ioan Gură de Aur observă că „de aici trebuie să învățăm că chiar dacă avem puțin, și acest puțin al nostru să-l dăm săracilor”.

Credința adevărată este cea dezinteresată

Mulțimile Îl caută înfrigurate cu corăbiile pe marea Tiberiadei „în apropiere de locul unde ei mâncaseră pâinea, după ce Domnul mulțumise” (In. 6, 23). Negăsindu-L acolo, s-au îndreptat spre Capernaum, unde Îl găsesc, iar Mântuitorul li se adresează descoperindu-le intențiile tainice ale inimii și îndemnându-i să tindă spre cele spirituale și veșnice, nu spre câștigarea celor materiale și trecătoare. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să stăm și noi pe lângă Iisus, dar nu pentru darurile materiale, ca nu cumva să fim mustrați ca iudeii cărora le-a zis: „Mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat. / Lucrați nu pentru mâncarea cea pierzătoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care o va da vouă Fiul Omului” (In. 6, 26-27).

Să ne cercetăm pe noi înșine dacă nu cumva ne regăsim uneori în această ipostază, de a fi cre­dincioși mai mult din interes pentru binecuvântările materiale pe care ni le dă Dumnezeu. Sau suntem credincioși când ne merge bine, iar la vreme de încercare, deznădăjduim și ne lepădăm? Mulți se spovedesc mărturisindu-și problemele, necazurile, durerile tru­pești și sufletești, nu și păcatele. Sau își mărturisesc păcatele fără să îi doară de ele cum îi dor necazurile. Mulți se împărtășesc pentru a le merge mai bine în lumea aceasta, fără a simți nimic, fără a se căi de păcate. De altfel, este o tendință a noii spiritualități de a se concentra omul pe gânduri și imagini pozitive, ca Universul să concure la împlinirea lor în lumea aceasta. În această perspectivă înșelătoare nu contează mântuirea, ci binele pământesc pe care îl atragi în viața ta.

Dar din dar se face Rai

Binele primit de la Dumnezeu trebuie împărțit cu ceilalți. Astfel preciza și părintele Dumitru Stăniloae: darurile făcute Domnului pentru om nu sunt doar pentru el, ci și pentru slujirea și folosul semenilor. Prin minunea înmul­țirii pâinilor, Mântuitorul ne învață filantropia, dragostea pentru cel sărman și flămând, care este o datorie a Bisericii. Evanghelistul Ioan spune că erau pâini de orz, nu întâmplător alese de Mântuitorul pentru a ne învăța cu simplitatea, nu cu luxul. Și prin faptul că a dat de mâncare tuturor aceleași bucate, Hristos ne învață smerenia, înfrânarea, dragostea și disponibilitatea de a împărți cu ceilalți bunurile personale, ca și când ar fi comune. Și chiar mai mult, ne învață pe toți să mâncăm aceeași hrană inteligibilă, să ne împărtășim din aceeași Pâine vie – Hristos.

Îndemnul făcut ucenicilor ca să dea ei mulțimilor să mănânce reverberează până astăzi în inimile preoților, care au misiunea sfântă de a se îngriji de hrana cea duhovnicească a credincioșilor, fără a neglija și diaconia, grija de pâinea cea de toate zilele a sărmanilor. Sfânta Împărtășanie primită cu vrednicie este pâinea veșnică pe care slujitorii altarelor o vor da credincioșilor, fie în biserică, fie venind în casele lor. Să îi învățăm pe credincioși că vindecarea sufletească vine atunci când mai presus de propria suferință și singurătate aleg să pună mila față de ceilalți suferinzi!

Autor: Pr. Constantin Ghiţă – 30 Iulie 2023

 

Evanghelia de Duminică: Vindecați de necredință prin îndoiala lui Toma

 

Duminica a 2-a după Paști (a Sfântului Apostol Toma) Ioan 20, 19-31

În ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seară şi ușile încuiate, acolo unde erau adunați ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Şi, zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii văzându-L pe Domnul. Atunci Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veți ține, ținute vor fi. Însă Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci i-au spus lui ceilalți ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Şi, după opt zile, ucenicii Lui erau iarăși înăuntru, şi Toma era împreună cu ei. Şi a venit Iisus, ușile fiind încuiate, şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios! A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiți cei ce n-au văzut şi au crezut! Iisus a făcut înaintea ucenicilor Săi şi alte multe minuni, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca să credeți că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, viață să aveți în numele Lui.

Duminica a 2-a după Învierea Mântuitorului este cunoscută și sub denumirea de Duminica Tomii. Această zi, fiind duminică, este „întâia zi a săptămânii”, potrivit vechii tradiţii iudaice. În acelaşi timp, Duminica Tomii este ziua a opta după Înviere. Sinaxarul zilei explică semnificaţia mistică, deloc întâmplătoare a prăznuirii acestei duminici: ziua aceasta „este o înnoire a învierii care cu dreptate se poate numi şi a opta zi şi cea dintâi. A opta, ca una ce se face la opt zile după Paşti, iar întâia ca una ce este începătoare a celorlalte zile ale săptămânii. A opta iarăşi, fiindcă este rânduită ca icoană a acelei zile fără de sfârşit, a veacului viitor, care va fi desigur şi cea dintâi şi una singură, nemaifiind despărţită de vreo noapte”. După cum este lesne de înţeles, ziua duminicii, ca a opta zi, este chip al zilei eshatologice, devenind pentru noi ­astăzi-ul  Împărăţiei lui Dumnezeu.

Duminica Tomii – „celălalt Paști”

Sinaxarul praznicului explică, de asemenea, temeiul instituirii acestei duminici, denumită și antipasha sau „celălalt Paști”: „Era un obicei vechi, ca să se facă înnoirea, adică prăznuirea, în fiecare an, a întâmplărilor vestite; că scurgându-se timpul şi ajungând din nou la ziua în care avusese loc, mai înainte, o întâmplare, se făcea în fiecare an pomenirea acelei întâmplări, spre a nu se da uitării faptele măreţe. Pentru că Învierea Domnului întrece în măreţie toate celelalte lucruri din viaţă şi este mai presus de toată cugetarea, o înnoim şi o prăznuim nu numai în fiecare an, ci şi pururea, în fiecare a opta zi”. Acest praznic al înnoirii ne dezvăluie nevoia ce o resimt credincioşii de a retrăi sau prelungi momentul principal al iconomiei mântuirii, Învierea Mântuitorului Hristos.

Arătarea Domnului la opt zile după Sfânta Sa Înviere și încredințarea lui Toma

Pe lângă aceasta, prăznuim în această duminică şi arătarea Domnului la opt zile de la înviere Sfinţilor Apostoli şi încredinţarea lui Toma, după mărturia imnografiei Triodului: „Astăzi, primăvara înmiresmează şi făptura cea nouă se bucură; astăzi se ridică încuietorile uşilor şi ale necredinţei prietenului Toma, care grăieşte; Domnul şi Dumnezeul meu!”. Aproape toate textele liturgice ale acestei duminici vorbesc despre faptul arătării Domnului şi despre încredinţarea lui Toma despre Sfânta Înviere. Uimirea stăpâneşte sufletele credincioşilor, văzând pe Stăpânul, lăsându-se pipăit de cel din ţărână: „O, uimitoare minune! Iarba atingându-se de foc s-a păzit nearsă, că punându-şi Toma mâna în coasta cea de foc a lui Iisus Hristos Dumnezeu, nu s-a aprins prin pipăire, ci neîncrederea sufletului a schimbat-o în dreaptă credinţă…”. Așadar, Duminica Tomii stă în strânsă legătură cu arătarea Mântuitorului, odată cu intrarea Sa prin uşile încuiate la Sfinții Apostoli, în seara zilei Învierii. Dintre Apostoli lipsea însă Toma, care, auzind vestea de la ceilalţi, nu voia să creadă adevărul învierii din spusele lor, dorind să-l vadă şi el pe Hristos Cel înviat şi chiar să-I pipăie rănile şi coasta pentru a se încredinţa pe deplin (Ioan 20, 19-25). Înţelegându-i neputinţa şi dorind să-l încredinţeze, Mântuitorul Se arată din nou ucenicilor, în a opta zi de la înviere, de faţă fiind acum şi Toma, pe care Domnul îl cheamă la încredinţare, invitându-l să-I pipăie rănile şi coasta (Ioan 20, 26-29).

Penticostarul preia toate relatările biblice privitoare la evenimentul petrecut în această duminică, descoperindu-le semnificaţii profund duhovnicești. Vom încerca să redăm textele semnificative, într-o succesiune cronologică a evenimentelor. Astfel, despre prima arătare a Mântuitorului, în seara Învierii, textul liturgic arată: „Uşile fiind încuiate, venit-ai la ucenici Hristoase. Atunci Toma, prin dumnezeiască rânduială, nu se afla cu dânşii. Că zicea: nu voi crede de nu voi vedea şi eu pe Stăpânul. De nu voi vedea coasta din care a ţâşnit Sângele, apa, botezul; de nu voi vedea rana, prin care s-a vindecat omul de rana cea mare; de nu voi vedea că nu este ca un Duh, ci trup şi oase…”. De aceea, a urmat o a doua arătare, în cea de-a opta zi: „După Învierea Ta, Doamne, adunaţi fiind ucenicii Tăi şi uşile fiind încuiate ai stat în mijlocul lor, pace dân­du-le…”. A urmat invitaţia adresată lui Toma: „Atinge-te, Tomo, de coasta Mea cu mâna, zice Hristos, şi vino de pipăie semnele cuielor; cercetează cu credinţă şi crede Mie, nu fi neîncrezător”. „Punându-şi Toma mâna în coasta cea de foc a lui Iisus Hristos Dumnezeu, nu s-a aprins prin pipăire; ci neîncrederea sufletului a schimbat-o în dreaptă credinţă. Şi cu căldură a grăit din adâncul sufletului: Tu eşti Stăpânul şi Dumnezeu, Cel ce ai înviat din morţi, slavă Ţie”. Toma s-a încredinţat aşadar prin pipăire de Dumnezeirea şi umanitatea Mântuitorului: „Toma (…), cutremurân­du-se, a simţit, Mântuitorule, îndoita lucrare a celor două firi, care erau întru Tine împreunate, fără amestecare”. Încredinţarea lui Toma despre Învierea Mântuitorului are pentru creştini o valoare covârşitoare. Prin atingerea lui Toma de coasta Mântuitorului Hristos, toţi creştinii au primit certitudinea Învierii şi Dumnezeirii Sale. Toma s-a convins despre Învierea Domnului, oferind tuturor creștinilor de după el un nou temei de credinţă neîndoielnică. Mântuitorul tocmai de aceea zice despre cei care vor crede în învierea Sa fără să ceară dovezi palpabile: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29). Pornind de la aceste scurte consideraţii, spunem că Biserica nu-l incriminează în chip absolut pe Toma, ci numeşte îndoiala lui „o bună necredinţă”: ,,… O, nevinovata îndoială a lui Toma. Inimile credincioşilor la cunoştinţă le-a adus”. Necredinţa lui Toma prin actul pipăirii rodește în primul rând încredin­țarea despre Dumnezeirea Mântuitorului și despre Învierea Sa din morți şi apoi mărturisirea acestui fapt: „O, uimitoare minune! Necredinţa a rodit credinţă ne­zdrun­cinată. Că zicea Toma: De nu voi vedea, nu voi crede! Dar pipăind coasta, a mărturisit pe Cel întrupat, ca pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. L-a cunoscut ca pe Cel ce a pătimit cu trupul, L-a propovăduit ca pe Dumnezeul Cel înviat; şi a grăit cu glas de bucurie: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie”. Mărturia încre­dințării lui Toma despre Învierea Mântuitorului este una plină de putere pentru toţi credincioşii: „Toma (…) s-a învrednicit să pipăie coasta Lui; acela a scos de acolo, cu înfricoşare, adânc de teologie: taina întrupării lui Hristos; iar acesta s-a învrednicit de a ne învăţa pe noi cele de taină; că a pus lămurit, înaintea noastră, dovezile Învierii Lui, grăind: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie”. Într-un alt text liturgic este subliniat, în sensul arătat mai sus, faptul că această căutare a lui Toma are rostul încredințării despre realitatea Învierii: „Necredinţa lui Toma, pipăind cu dreapta cea iscoditoare rănile mâinilor şi ale picioarelor, cu multă îndrăzneală, spre încredinţarea a toată lumea, adevereşte Învierea cea mântuitoare pentru lume, a Cuvântului Dumnezeu-Omul, din temniţa iadului”.

Iisus Hristos – Învierea și viața noastră

Pe de altă parte, Troparul acestei duminici ne dezvăluie faptul că Hristos-Dumnezeu este învierea noastră, a tuturor, şi că prin Apostolii Săi Mântuitorul înnoieşte întru noi Duhul cel drept: „Pecetluit fiind mormântul, din mormânt viață ai răsărit, Hristoase Dumnezeule; și ușile fiind încuiate, înaintea Ucenicilor ai venit, Învierea tuturor, Duh drept printr-înșii înnoindu-ne nouă, după mare mila Ta”. Învierea noastră vine din adevărata credinţă transmisă nouă fără schimbare prin Sfinții Apostoli. Duhul poate fi drept numai înlăuntrul celor care păstrează credinţa dreaptă, această credinţă nefiind alta decât cea pe care Sfinții Apostoli, primind-o de la Mântuitorul Hristos, au transmis-o mai departe.

Iisus Hristos – Dumnezeu și Om

Praznicul acesta al încredin­țării lui Toma ne descoperă și, în acelaşi timp, ne încredinţează despre cele două firi din persoana Mântuitorului Hristos: „… Nu ai socotit, Bunule, lucru nevrednic, a-i arăta lui  (Toma – n.n.) preacurata coasta Ta și rănile mâinilor și ale picioarelor. Iar el, pipăind și văzând, Te-a mărturisit pe Tine că ești nu numai Dumnezeu și nici numai om, ci a grăit: Domnul meu și Dumnezeul meu, slavă Ție!”. Arătarea către apostolul neîncrezător a fost, așadar, prilej pentru a se învedera că în Hristos-Domnul sălăşluiesc două firi, accentuând totodată faptul că Hristos a rămas și în timpul întrupării Dumnezeu adevărat: „Nepărăsind sânurile părinteşti, Te-ai arătat pe pământ purtător de trup”. Praznicul acesta minunat dă credincioşilor înţelegerea cea duhovnicească, precum lui Toma, încredinţându-i despre Învierea Mântuitorului şi despre toată dreapta învăţătură care decurge din această minune. În sensul acesta, Biserica Îl roagă pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, să dăruiască înţelegere duhovnicească fiilor ei: „… dă-ne înţelegere ca şi lui Toma, ca să strigăm Ţie: Domnul meu şi Dumnezeu, slavă Ţie!”.

 Pr. Conf. Dr. Lucian Farcaşiu – 01 Mai, 2022

 

Evanghelia de Duminică: Tămăduirea femeii gârbove ca restaurare a naturii umane

 

Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăța într-una din sinagogi sâmbăta. Și, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: Femeie, ești dezlegată de neputința ta! Și Și-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. Atunci, mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulțimii: Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniți în aceste zile și vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns și a zis: Fățar­nicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle și nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua ­sâmbetei? Și, zicând El acestea, s-au rușinat toți cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele ­slăvite, săvârșite de Dânsul.

Pregătirea marelui praznic al Nașterii Domnului îndeamnă la reflecția asupra vocației fundamentale a omului, primită la creație, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos vine să o restaureze. Este vorba despre statutul lui ființial de „anthropos”, adică „cel care privește în sus” spre Cel ce i-a dat viață și despre natura lui de „împărat al celor de pe pământ” (Sf. Grigore Teologul), care întrupează și perpetuează în jur ordinea „foarte bună” (Facere 1, 31) imprimată lumii de Creator. Această responsabilitate nu poate fi împlinită doar parțial, ci presupune un parcurs dinamic și continuu către desăvârșire.

Minunea vindecării femeii gârbove într-o zi de sabat, printr-o aparentă încălcare a normelor rituale care solicitau un repaus total, redă în maniera cea mai limpede consecințele dramatice ultime ale devierii de la această înclinație zidită în noi. Ne descoperă însă și cum putem manifesta vocația noastră de „dumnezei” și „fii ai celui Preaînalt” (Ps 81, 6) și cum o perpetuăm ca teofori, prin urmarea „legii lui Hristos” (Ga 6, 2).

Vocația omului este de „a privi în sus”

Tămăduirea femeii gârbove este instantanee. Femeia era bolnavă de multă vreme, de optsprezece ani şi, deși adusă de spate, nu abandonase îndatorirea religioasă de a fi sâmbăta la sinagogă. În timp ce propovăduia, Iisus i-a observat statura chinuită, a chemat-o și a dezlegat-o de neputință (Luca 13, 12). Dimensiunea duhovnicească a acestei minuni depășește cu mult aspectul aparent de terapie miraculoasă. Ima­ginea femeii încovoiate care asculta propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos în ziua de sabat este tulburătoare și contrastează cu tabloul desăvârșit din prima zi de odihnă, când Dumnezeu a constatat că toate lucrurile erau „bune foarte”.

Omul, „dumnezeu al pământului” (Sf. Grigorie de Nyssa), care altădată privea peste toate viețui­toarele pământului aduse de Creator în fața lui, pentru a le rândui fiecăreia rațiunea exis­tenței, stătea acum tăcut, cu capul în jos, asemenea lor, fără să aibă măcar puterea să ceară ceva. Nu era o plecăciune a smereniei, ci a suferinței profunde, a unei rațiuni palide și lipsite de inspi­rație, prin depărtarea de izvorul ei, Rațiunea supremă. Cum putea, oare, Mântuitorul Iisus Hristos să accepte această si­tuație, mai ales într-o zi de odihnă, ziua în care altă dată Dumnezeu își contempla opera lui cosmică, care avea în centrul ei omul plin de potențialități? Creatura este luată din nou în mâini de Creator și restaurată. Este sugestiv că Sfântul Evanghelist Luca nu men­ționează ca prim efect încetarea imediată a durerilor, ci că femeia „îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu” (Luca 13, 13), asemenea întregii creaturi la începuturi.

Deși autenticitatea evidentă a minunii nu putea fi contestată, aceasta este pusă în opoziție cu Legea. Insensibil la fericirea celei vindecate și relativizând explozia de bucurie a celor din jur care slăveau pe Dumnezeu, mai marele sinagogii reproșează nerespectarea normelor legale și rituale de repaus sabatic. Viclenia prin care încerca să minimalizeze valoarea actului vindecător este dezvăluită de Mântuitorul printr-o apropiere sugestivă de planuri. Restaurarea poziției verticale a ființei umane, a capacității sale de „a privi în sus” și de a conștien­tiza vocația naturii sale este la fel de necesară în ziua sărbătorii, precum în ordinea supraviețuirii este permisă adăparea viețui­toa­relor domestice în timpul sabatului.

Observăm un mod diferit de raportare la Lege din partea femeii vindecate și a mai marelui sinagogii. Dacă tenacitatea femeii de a veni la sinagogă era întruparea respectului față de Lege, în cazul învățatului iudeu interpretarea selectivă și speculativă a normelor rituale îl situează într-o poziție exterioară față de spiritul acesteia, în consecință și față de duhul sabatului. Hristos nu a venit să strice, ci să împlinească Legea (Matei 5, 17) cu propria lui lege (Galateni 6, 2), astfel că tămăduirea femeii și înțelegerea valorii acestei minuni au putut fi înțelese și produce bucurie doar în rândul celor care, în mod sincer și integral, urmau călăuzirii divine. Pentru toți ceilalți însă Legea era blestem (Galateni 3, 10).

Primirea lui Hristos este o împlinire a firii umane

Repunerea femeii în poziție verticală constituie esența operei de reintegrare a omului în relația de comuniune cu Dumnezeu, ­semenii și creația, făcută posibilă prin jertfa, moartea și învierea lui Hristos. Asumarea Legii lui Hristos presupune (re)înscrierea într-o relație dinamică cu Creatorul, iar aceasta este împlinită în creștinism într-o manieră plină de consideraţie pentru ființa umană, căreia i se amintește în per­manență că ea însăși este un „dumnezeu”. La fel, abandonarea acestei conștiințe presupune o abandonare a verticalității du­hov­nicești, o aserțiune iudaică sub­liniind că răul cel mai mare care i se poate întâmpla omului este să uite că este fiul unui rege. Glasul Evangheliei însuși ne cheamă ca în prezența Înțelep­ciunii divine să stăm drepți, iar nu plecați, ­întrucât primirea lui Hristos este o împlinire a firii umane.

Minunea vindecării femeii gârbove ne descoperă astfel cum să actualizăm primirea Domnului în suflete, pe de o parte conștien­tizând statutul nostru de făpturi minunate care îl laudă pe Dumnezeu (Psalmi 138, 14), iar pe de altă parte pe cel de creștini care, conștienți de pecetea regală, profetică și sacerdotală primită la botez, caută să modeleze umanitatea și întreaga creație după chipul lui Hristos.

 

Pr. Asist. Dr. Valentin Ilie – 05 Dec, 2021

 

Evanghelia de Duminică: „Fericit cel ce va prânzi în împărăția lui Dumnezeu”

 
Duminica a 28-a după ­Rusalii (Pilda celor poftiți la cină) Luca 14, 16-24

Zis-a Domnul pilda ­aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a ­chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați: Veniți, că, iată, toate sunt gata! Și au ­început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, ­mâniindu-se, stăpânul ­casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci și pe neputin­cioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Și slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slujitor: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.

Duminica aceasta, a 28-a după Rusalii, este numită în calendarul bisericesc a Sfinților Strămoși după trup ai Domnului, fiind rânduită de către Biserica noastră cu două duminici înaintea marelui praznic al Nașterii Domnului. Scopul este acela de a aminti de perioada de pregătire a venirii mântuirii și, în mod special, de chemarea pe care Dumnezeu a făcut-o poporului Său ales de a dobândi împărăția Sa cea cerească.

Din acest motiv, Evanghelia acestei duminici cuprinde pilda celor poftiți la cină, pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a rostit-o într-un context adecvat pentru mesajul ei, adică în casa unui fariseu de vază, care i-a invitat pe El și pe ucenicii Săi să prânzească în casa sa, alături de alți farisei și cunoscuți de-ai săi, într-o zi de sabat. Motivul acestei invitații nu era întru totul bine intenționat, specific ospitalității orientale, căci fariseii – adaugă textul – „îl pândeau de aproape” (Luca 14, 1), ceea ce indică faptul că ei încercau să se folosească de orice prilej pentru a-L prinde în cuvânt și faptă potrivnică Legii, în așa fel încât să-L poată condamna.

Chemarea universală la ospățul Domnului

Mântuitorul îi mustră pe farisei și pentru faptul că aceștia căutau să se așeze la masă urmărind ­locurile de frunte, îndemnându-i, prin intermediul unei pilde, la bună chibzuință și smerenie: „Când vei fi chemat de cineva la nuntă, nu te aşeza în locul cel dintâi, ca nu cumva să fie chemat de el altul mai de cinste decât tine. Şi venind cel care te-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: Dă acestuia locul. Şi atunci, cu ruşine, te vei duce să te aşezi pe locul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi chemat, mergând aşează-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel ce te-a chemat, el să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus. Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor celor care vor şedea împreună cu tine. Căci, oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 10-11).

Iisus nu dorește să formuleze o simplă regulă de bunăcuvință (Gerhard Maier, Comentariu biblic la Evanghelia după Luca, vol. 4-5, Editura Lumina lumii, București, 1999, p. 628), ci să deschidă perspectiva dobândirii Împărăției cerurilor în sufletele celor prezenți prin îndemnul pe care-l face gazdei sale la milostenie dezinteresată: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. ­
Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi, și fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească. Căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor” ­(Luca 14, 12-14).

Observăm, așadar, că Mântuitorul nu pierde vremea intrând în discuții sterile de complezență, ci se folosește de orice prilej – inclusiv de acest prânz – pentru a-i chema pe toți oamenii, indiferent de poziția lor socială, la pocăință și dobândirea Împărăției cerurilor.

Concluzia care se impune după îndemnurile Domnului este redată foarte bine de către unul dintre cei prezenți la masă, care pare că și-a însușit cuvântul Lui: „Fericit este cel ce va prânzi în Împărăția cerurilor” (Luca 14, 12). Însă Mântuitorul dorește să exemplifice cele propovăduite, motiv pentru care rostește o pildă care este îndeobște cunoscută ca Pilda celor poftiți la cină.

De data aceasta, El vorbește în termeni foarte clari nu despre o masă oarecare, ci despre o cină mare, prin care se face trimitere, în mod indirect, la ospățul eshatologic pe care îl întâlnim și în textul paralel de la Matei 22, 1 și urm. (Pilda nunții fiului de împărat), despre care și învățătorii de Lege și fariseii știau din cele vestite de profetul Isaia: „Și Domnul Savaot va pregăti în muntele acesta un ospăț pentru toate popoarele… El va înlătura moartea pe vecie! Și va șterge lacrimile de pe toate fețele…” (Isaia 25, 6-8).

Refuzul omului, nu voința Domnului îl așază pe acesta în afara mântuirii

Invitația era făcută în prealabil pentru mulți; în momentul în care „toate erau gata”, omul care organizează masa îl trimite pe slujitorul său să-i cheme pe cei pentru care se pregătise (Luca 14, 16-17).

Pus în fața refuzului categoric al celor mai întâi chemați, stăpânul poruncește slujitorului său: „Ieși îndată în piețe și ulițele cetății și pe săraci și pe nepu­tin­cioși și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici” (Luca 14, 21). Dumnezeu îi cheamă pe toți cei năpăstuiți prin intermediul slujitorului Său, adică prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, pe care profetul Isaia îl numește „Rob al lui Dumnezeu” (Ebed Yahve), peste care Dumnezeu își revarsă Duhul: „Duhul Domnului este peste ­Mine, că m-a uns să binevestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți slobozire și celor prinși în război libertate” (Isaia 61, 1).

Această nouă poruncă relevă faptul că sunt chemați și cei care nu ar fi fost pregătiți sau cei care se așteaptă mai puțin să fie invitați. Pe aceștia, sărăcia, nevoia și suferința i-au determinat să trăiască sub presiunea vieții de zi cu zi în piețe și pe ulițe, pentru a putea să-și asigure ­traiul, implorând mila celorlalți.

„În veac este mila Lui!”

Pe acești oropsiți ai sorții îi caută Dumnezeu și îi cheamă la ospățul Său cel veșnic în marea Sa iubire de oameni. Ei sunt mai aproape de Dumnezeu, chiar ­dacă par nepregătiți, pentru că ei sunt cei care caută mila, iubirea semenilor lor, iar aceasta poate fi doar acolo unde este iubire de Dumnezeu. Altfel spus, „iubirea lui Dumnezeu sporește atunci când are drept răspuns iubirea oamenilor”. Vedem că pentru aceștia este loc și chiar mai rămâne: „Și a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit și tot mai este loc” (Luca 14, 23). Spre deosebire de ceilalți, aceștia acceptă să fie aduși de îndată în casa Stăpânului, fără ca invitația să-i surprindă, pentru că ei tânjeau după mila divină. Cei chemați mai înainte par surprinși, pentru că grija față de avuțiile lor îi face să-și piardă starea de veghe, trezvia sufletului lor, iar lipsa de iubire îi face să-și piardă dorul de Dumnezeu și de împărăția Sa. Indiferența lor față de cei săraci este contrară Legii divine, care cerea omului să nu-și închidă sufletul față de cei aflați în nevoi: „Căci nu va lipsi sărac din pământul tău; de aceea îţi şi poruncesc eu: Deschide mâna ta fratelui tău, săracului tău şi celui lipsit din pământul tău” (Deut. 15, 11). Invocând iertarea datoriilor, legiuitorul nădăjduia chiar la dobândirea unei stări ideale în comunitatea israelită, în care să nu fie prezentă sărăcia: „Numai aşa nu va fi sărac printre voi; că te va binecuvânta Domnul în pământul acela pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă în stăpânire, ca să-l ai moştenire” (Deut. 15, 4).

În mod surprinzător, Evanghelia ne spune că încă mai este loc, chiar și după chemarea la cină a celor săraci și aflați în suferință. Astfel, stăpânul porun­cește slujitorului său să-i cheme pe cei aflați pe la drumuri și pe la garduri, aluzie la cei care erau din afara cetății, posibil călători, străini sau de alt neam: „Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea” (Luca 14, 23-24). După tâlcuirea Sfinților Părinți, aceștia „sunt mulțimile de oameni viețuitori și călători în lume pe căi multiple și confuze, fără vocație precisă, trăitori, în afara comuniunii ­divino-umane adevărate, fără harul mântuitor” (Daniel, ­Patriarhul Bisericii Ortodoxe ­Române, op. cit., p. 317). Ei reprezintă popoarele păgâne pe care Hristos, Domnul nostru, le cheamă, prin intrarea în Biserică – ­arvuna împărăției -, să vină la cina Tatălui ceresc.

Așadar, observăm că mila lui Dumnezeu se revarsă deopotrivă asupra tuturor oamenilor, indiferent de categoria lor socială, dar numai cu condiția ca aceștia să răspundă chemării Sale. Mila Sa ține în veci, Dumnezeu în marea Sa iubire față de oameni deschizând porțile cerului față de cei care-l iubesc pe Dânsul: ­„Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila ­Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică” (Iuda 25). ­Milostenia – zice Scriptura – ne curăță de păcate și ne izbăvește de moarte, Dumnezeu răsplătind pe cel milostiv încă din această viață cu ani mulți pe pământ: „Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult” (Tobit 12, 9). Acela ­care face milostenie se face într-adevăr după chipul lui ­Dumnezeu, umplând lumea de bunătate și iubire.

                                           Pr. Ion Reșceanu – 13 Dec, 2020

Recunoștința - manifestare smerită a omului credincios

                           Duminica a 29-a după ­Rusalii (a celor 10 leproși) Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învățătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Evanghelia celor zece leproși vin­de­cați, dintre care numai unul s-a întors să mulțumească, ne conduce în mod firesc la tema recu­noș­tin­ței. În pofida desei frec­vențe la amvon și în publicațiile bisericești, tema rămâne deosebit de actuală și importantă, pentru a ne reaminti să fim mereu mulțumitori față de toți binefăcătorii noștri, așa cum ne-a dat pildă samarineanul din pericopa evanghelică. Din acest motiv, în cuvântul de față optăm și noi pentru această temă, având în atenție mai ales o constatare practică: dacă știm, în general, față de cine ar trebui să fim recunoscători, totodată, pentru ce, nu știm întotdeauna și cum să ne manifestăm recu­noștința.

Se poate vorbi de o „ierarhie” sau „ordine” în lista binefăcătorilor noștri? Desigur, în sensul că importanța binefacerilor este diferită, cum diferiți și unici sunt și binefăcătorii. Este firesc, de pildă, ca primul nostru gând de recunoștință să se îndrepte spre Dumnezeu, de la care am primit și primim totul, începând cu viața însăși. După Dumnezeu, la fel de firesc este să-i avem mereu în vedere pe părinții noștri, care ne-au născut, ne-au crescut și ne-au educat. Înaintea lor, însă, la pomelnicul pe care-l scriem pentru Sfânta Liturghie, să-i trecem pe nașii de botez și de cununie, spune părintele Cleopa, iar apoi pe duhovnicul la care ne mărturisim, spune tot prea­cuvioșia sa. „Lista” continuă, apoi, cu toți cei care ne-au ajutat și ne ajută, din fragedă pruncie până închidem ochii. Iar când spunem „toți”, îi includem și pe cei care ne-au făcut și ne fac rău, ori chiar ne vrăjmășesc, și o să vedem îndată că și ei ne ajută, în felul lor...

De ce și cum ne manifestăm recunoștința față de binefăcători?

Pentru a răspunde obiectiv acestor întrebări, trebuie să ne raportăm la binefăcători concreți, ca să vorbim în dreptul fiecăruia. Vom proceda selectiv, însă, pentru a ne încadra în limitele firești ale unei predici. Față de Dumnezeu ne manifestăm recunoș­tința nu doar pentru atâtea binefaceri, ci și pentru anumite încercări pe care le îngăduie, cum sunt bolile sau unele insuccese de moment. Binefacerile ne încurajează, de­sigur, dar necazurile ne înţelepţesc, ne țin mai uniți uneori, mai ales în familie… Iată, până să fie vin­decați, cei zece leproși erau laolaltă: iudeii cu samarineanul! Altfel, se știe, ei se evitau, din cauza religiilor diferite. Apoi, să-I fim recunoscători lui Dumnezeu pentru marea Sa îngăduință față de noi. El știe dinainte ce rele vom face… Totuși, nu doar că ne îngă­duie, așteptând să ne îndreptăm, ci ne oferă și binefaceri! Iisus, ca Dumnezeu, știa dinainte că nouă din cei zece vor fi nerecunoscători; totuși, îi vindecă și pe ei! Dar cum ne manifestăm recu­noștința față de Dumnezeu? În primul rând, mulțumindu-I, așa cum a făcut samarineanul vindecat. Însă nu doar prin vorbe, fie chiar și de rugăciune, ci mai ales prin faptele vieții noastre, săvârșite după voia Lui. Să ne amintim cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împă­răția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21).

Față de părinții trupești știm de ce, fiecare, întrucât cunoaștem direct sacrificiile lor pentru a ne crește și educa. Cum ne arătăm recunoștința? Iarăși, fiecare avem răspunsuri concrete, pentru că știm ce așteaptă ei de la noi. Între altele, cât sunt în viață, să le oferim liniștea că suntem în rânduială, pe linia cea bună a credinței, a familiei, la locul de muncă, în societate, că avem și educăm copii harnici și cu­viincioși. Pentru părinții dece­dați, între posibilele gesturi de recunoștință se pot înscrie două „împliniri”: a împlini (încheia) ceea ce ei n-au mai apucat să împlinească, din punct de vedere material și spiritual; totodată, a ne împlini pe noi, în sensul dorit de ei.

Față de nașii de botez și cununie, dar și față de duhovnicul nostru, fiindu-ne părinți spirituali (duhovnicești), ne raportăm asemănător comportamentului față de părinții care ne-au născut. Odată cu disponibilitatea de a-i ajuta la nevoie, să nu uităm a le spune un „La mulți ani” de ziua de naștere, ori cea onomastică, oferindu-le și un buchet de flori...

Aceste manifestări ale recu­noș­tinței, descrise până aici, pot constitui, apoi, un bun „antrenament” pentru a fi sensibili și a ști să fim recunoscători față de toți binefăcătorii, indiferent de timp, de loc, dar și de felul binefacerii primite.

Recunoștința față de vrăjmași - proba de „foc” a creștinului deplin

Dacă prietenii ne susțin moralicește (și chiar material) să progresăm, să avem încredere în noi etc., vrăjmașii ne ajută să fim mai înțelepți, mai prudenți, mai smeriți… Răul pe care ni-l fac uneori, sau binele pe care ni-l refuză, ne stimulează pentru o mai bună proprie mobilizare, cum genial a remarcat celebrul Einstein: „Le sunt recunoscător tuturor acelora care m-au refuzat în viață. Datorită lor am reușit pe cont propriu!”. Odată cu faptul că împlinim o poruncă evanghelică, recunoștința (iubirea) față de vrăjmași ne asigură și o anumită igienă a sufletului. Ura față de cineva ne roade sufletele, precum rugina fierul! Ura ne intoxică; iubirea, îngăduința și iertarea ne purifică. Nu lor le facem bine, mai întâi, ci nouă! Cum să le fim recunoscători? Între soluții, cea oferită de Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici ni se pare a fi cea mai apropiată de învățăturile Mântuitorului: a-i binecuvânta! De aceea, propunem spre lectură (și medi­tație) rugăciunea pentru vrăj­mași alcătuită de ilustrul ierarh. Deși ne dăm seama că este cunoscută multora, socotim că merită să fie și mai mult popularizată și, pe cât posibil, să fie inclusă în programul individual de rugăciune. Pentru a nu lungi cuvântul, redăm aici doar câteva fragmente, dar poate fi găsită ușor varianta integrală, atât în volum tipărit, cât și în mediul virtual: „Binecuvântează-i pe vrăj­mașii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez și nu îi blestem! Vrăjmașii m-au purtat către îmbrățișarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii.

Prietenii m-au legat pământului, vrăjmașii m-au slobozit din robia pământului și mi-au dărâmat toate năzuințele mele lumești… Ei, mai degrabă decât mi­ne, au mărturisit păcatele mele dinaintea lumii. Ei m-au pedepsit, de câte ori am pregetat să o fac eu însumi. Ei m-au chinuit, de câte ori am încercat să scap chinurilor. Ei m-au ocărât, de câte ori m-am lingușit în sine-mi. Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori m-am umplut de mândrie… Vrăjmașii m-au învățat să cunosc ceea ce puțini alții mai cunosc, că cineva nu are alți vrăjmași în lume decât pe sine. Un rob își blestemă vrăjmașii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe. Căci un fiu cu­noaște că vrăjmașii săi nu îi pot atinge viața. Prin urmare, el pășește slobod în rândul lor și se roagă Domnului pentru ei”.

Pentru încheiere, subliniem faptul că recunoștința este, la urma urmei, manifestarea smerită a omului credincios. Dacă vom cultiva această virtute, ni se vor potrivi și nouă cuvintele pe care le-a adresat Iisus samarineanului recunoscător: „Cre­din­ța ta te-a mântuit!” (Luca. 17, 19). Amin!

                                             Pr. prof. dr. Vasile Gordon - 19 Ianuarie  2020