Crăciunul în lagărul minei Cavnic, anul 1953

 Se apropie Crăciunul. Peste Munţii Gutinului ninge ca în poveşti. Se aşterne un strat de zăpadă aşa cum nu am mai văzut. Din acest punct de vedere, iarna 1953/’54 va intra în istorie ca un record de înzăpezire. Comunicarea între barăci se face pe nişte cărări străjuite de nămeţi. Barăcile sunt îmbrăcate în haină albă, iar pe hornuri, fumul se înalţă spre cer ca o coloană a infinitului.

Peisajul este ca dintr-o poezie de Coşbuc. Totul aminteşte de Crăciunul din copilărie. Prin barăci, pe galerie, pretutindeni se colindă. O undă de nostalgie şi tristeţe colindă prin sufletele noastre. Oare câte Crăciunuri vom mai sărbători în ocnă sau în temniţă?

Ce răscolitor sună colindul prizonierilor din Siberia:

“La fereastra amintirii ne-adunăm

Cântecul de altădată, colindăm…”

Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm în anul Domnului 1954.

(Pr. Liviu Brânzaș – Raza din catacombă)

Florin Dobrescu

"Domnilor, ați învins!…”

 „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui.” (Matei 24, 13)

Astăzi, de Ziua Crucii, când la Aiud, conform unei tradiții de aproape trei decenii, sunt comemorați deținuții politici exterminați în cumplitul penitenciar politic comunist și îngropați noaptea, în taină, în lutul Râpei Robilor, gândul mă duce la o fotografie din arhivele Securității…

 Imaginea prezintă un grup de ofiţeri din conducerea Penitenciarului Aiud, pozând triumfători, cu țigările în mâini, în faţa uriaşei lozinci arborate în timpul reeducării de la Aiud (1962-1964): „Legionarismul s-a născut în închisoare, / Din ură, sânge şi crimă. / Legionarismul a murit pentru totdeauna, / Aici, în Aiud, prin reeducare”…

 Cei care s-au aflat, ca deţinuţi politici, în închisoarea Aiud a acelor ani, îşi amintesc cu frisoane de acea inscripţie prin care se dorea pecetluirea, în triumf, a mormântului biologic, dar mai ales moral, al Mişcării.  A fost o luptă inegală, în care călăii au folosit cele mai perfide mijloace, încercând să folosească orice slăbiciune, orice punct vulnerabil și orice spaimă, pentru a înșela vigilența și pentru a obține capitularea morală a victimelor aflate total la discreția lor. În cei mai bine de doi ani, cât a durat diabolicul experiment al reeducării de la Aiud, foarte mulţi au căzut, rând pe rând, sub presiunea, şantajul şi condiţiile de exterminare utilizate de comunişti. Alții au rezistat sancționați în terifiantul izolator de la Zarka Aiudului, veritabil spațiu de exterminare, în condiții limită de supraviețuire, iar dintre aceștia mulți au murit, din lipsa asistenței medicale, a foamei și frigului… Presat de Occident să elibereze toţi deţinuţii politici, regimul comunist din România era nevoit să dea drumul și acestor ultimi rezistenţi asediaţi în citadela intimă a sufletelor lor. Lipsiți de orice legătură cu lumea de dincolo de sârmele ghimpate, deținuții politici nu avuseseră de unde să cunoască aceste evoluții internaționale. Lor li se pusese înainte fie posibilitatea eliberării după detenția îndelungată și întoarcerii la familiile lor, desigur, în schimbul apostaziei, fie perspectiva putrezirii între zidurile Aiudului. Nici unul dintre ei nu a știut că eliberarea avea să vină oricum. Și a urmat o moară a dracilor, care a măcinat și a cernut, timp de mai bine de doi ani. Savantul George Manu și scriitorul Constantin Gane sunt doar două dintre numele foarte cunoscute în rândul celor ce au rămas „sub zidurile Troiei”…

Nimeni nu poate fi judecat pentru alegerea făcută sub acea zodie a lui Cain…

 Şi totuşi, în august 1964, atunci când ultimii rezistenţi, slabi, palizi, subnutriți sau devorați de tuberculoză ori reumatism, au părăsit penitenciarul rămas gol, clătinându-se pe picioare și sprijinindu-se unii pe alții, diabolicul colonel Crăciun, cel care coordonase teribilul experiment sufletesc de la Aiud, a găsit puterea să le spună: „Domnilor, aţi învins!…”

 De ce m-am dus cu gândul astăzi, în preajma lui 14 septembrie, la acest moment? Pentru că trăim vremuri în care apostazia ne este cerută nu prin suplicii și constrângeri contondente, ci mai degrabă momiți cu farmecul plăcerilor și poftelor noastre lăuntrice. Diavolul lepădării de principii și de modul de viață al înaintașilor noștri se insinuează astăzi din fiecare tentație scăpărată pe device-uri sau împrejurul nostru, la tot pasul. Însăși normalitatea statuată de Creator în legile firii a devenit opțiune într-o largă paletă de alegeri. Iar „minunata lume nouă” exportată și în viețile noastre din cancelariile birocrației europene extaziate la măreția operei lui Marx, ne cere nici mai mult nici mai puțin decât să ne lepădăm de această normalitate.

Nu exterminarea este astăzi pedeapsa refuzului, ca în 1964. Ci marginalizarea, excluziunea socială. Riscul de a fi ridiculizat de mulțimea „progresistă”, de a ajunge să fii privit ca un inadaptat primitiv.

 Vom fi noi acea generație bicisnică și lașă, care va ceda de bună voie ceea ce alții au apărat cu preț de sânge? Libertatea interioară este  de natură divină, căci ea este parte a sufletului omenesc. Să nu fim deci veriga slabă a neamului nostru!

„În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi! Iată, Eu am îndrăznit şi am biruit lumea…” (Ioan 16 : 33)”.

 Florin Dobrescu -Buciumul

Noi nu uităm!

 NOI NU UITĂM! Comemoram începerea ultimului război desfășurat pe teritoriul românesc, agresiunea Rusiei impotriva pasnicului popor roman din Basarabia, numită oficial Republica Moldova. Este un remember pentru noi toti, în aceste vremuri în care se uită adevăratul caracter expansionist al Rusiei, mulți naivi privind cu simpatie spre regimul oligarhic-kgb-ist de la Kremlin.

In urmă cu 27 de ani, în urma unor îndelungi provocări şi diversiuni ale serviciilor secrete ruse şi ale Armatei a 14-a Ruse, începea războiul de pe Nistru. Un masacru oribil care avea să dureze până în vara acelui an. Un conflict artificial creat de Moscova, pentru a preîntâmpina în proaspăt declarata Republică Moldova un parcurs similar celui pe care Lituania, Letonia şi Estonia se înscriseseră deja, căpătând independența și ieșind de sub tutela Moscovei. Armata a 14-a Rusă, ajutată de regimente întregi de mercenari cazaci aduşi din stepele kalmuce, din Siberia şi fundurile Asiei s-au năpustit asupra unui teritoriu care nu le aparţinea şi pe care Moscova ar fi trebuit să-l elibereze după o ocupaţie de peste 40 de ani. Am cunoscut familii întregi care au fost nevoite să-şi părăsească sălaşurile din localităţile din stânga Nistrului ori din zona Tighinei, care nici astăzi nu se pot întoarce la casele lor. Mercenarii şi soldaţii ruşi au revărsat asupra paşnicului popor român de pe Nistru tot întunericul, sălbăticia şi înapoierea unei lumi revolute, ucigând, violând şi jefuind tot ce le ieşea în cale, după cum ne-au obişnui aceşti sălbatici în toate incursiunile lor din ultimile secole, pe pămînturile noastre.

Rusia nu şi-a cerut niciodată scuze pentru aceste atrocităţi, după cum nu a regretat niciodată atrocităţile de după 1940 şi 1944, continuând să menţină sub ocupaţie armată estul actualei Republicii Moldova, unde a instituit un regim pur comunist (Republica Sovietică Socialistă Nistreană), coordonat de un serviciu secret numit KGB, persecutând sistematic populaţia românească. Rusia are şi azi statutul unui stat agresor, care menţine sub ocupaţie armată un teritoriu românesc.

Priviţi aceste imagini. Veţi vedea încleştări, distrugeri, morţi şi refugiaţi. Căci cel mai mare pericol este să nu uităm!

Astăzi se împlinesc 27 de ani la conflictul armat de pe Nistru. Tragicul eveniment s-a declanşat pe 2 martie 1992, după ce preşedintele de atunci, Mircea Snegur, a autorizat o intervenţie militară împotriva unor grupări comuniste teroriste care atacaseră posturile de poliţie loiale Chişinăului de pe malul stâng al Nistrului.

Prin decizia Guvernului Republicii Moldova, ziua de 2 martie a fost declarată de către Parlament Ziua Memoriei.

Iniţial, pe 2 septembrie 1990, Tiraspolul a proclamat independenţa regiunii, iar doi ani mai târziu a început războiul. Efective ale gărzii transnistrene şi unităţi de cazaci au atacat postul de poliţie din Dubăsari. În acea perioadă Republica Moldova nu avea armată. Astfel, autorităţile de la Chişinău au ripostat cu forţe de poliţişti. Polițiștii și voluntarii moldoveni s-au întrecut în vitejie, ținând piept luni de zile efectivelor uriașei Armate a 14-a Ruse.

În conflict au fost implicaţi şi militari ruşi, Armata a 14-a, cu un efectiv de peste 6000 de soldaţi. La 21 iulie 1992, a fost semnat acordul de încetare a focului între ex-preşedintele Mircea Snegur şi preşedintele de atunci al Rusiei, Boris Elţin.

 In timpul conflictului armat, cele mai grele lupte s-au dat la Dubăsari, Corjova, Coşniţa, Cocieri, Roghi, Tighina şi Varniţa. Potrivit datelor Ministerului Apărării, în timpul conflictului au murit 286 de oameni, iar alţi 284 au rămas invalizi. Mii de familii si-au parasit definitiv localitățile de baștină.

În Transnistria a rămas un regim de tip comunist, sprijinit oficial de Moscova, o zonă stăpânită de structuri de crimă organizată provenite din cadrele fostului KGB, care patronează uriașe operațiuni de trafic de persoane, droguri, arme și materiale radioactive, un paradis al răufăcătorilor si al faradelegii.

Românii din stanga Nistrului continuă să suporte un regim opresiv, discriminator si asimilator, în care drepturile elementare ale omului sunt frecvent încălcate.

Dumnezeu sa ii odihnească pe cei căzuți iar pe noi sa ne invredniceasca sa nu uităm.

Florin Dobrescu

Basarabenii primiţi cu bastoane şi pumni de jandarmi la un miting patriotic în Bucureşti!

Scriu din stradă. Scriu cu furie, scriu cu încrâncenarea neputinţei civice împotriva forţei militarizate a statului, încotoşmănată în armurile şi căştile negre, lucioase, ale jandarmilor înarmaţi cu bastoane şi pistoale, care au năvălit, zdrobind în pumni şi picioare, manifestanţii paşnici ai unui marş patriotic. 

Nu credeam să trăiesc vreodată asemenea scene de coşmar. Ca o ironie faţă de numele istoric al Pieţei Victoriei. De mîine, piaţa unde se află palatul Guvernului va trebui să se numească Piaţa Ruşinii.

Marşul început la Piaţa Unirii a străbătut bulevardele centrale ale Capitalei până în Piaţa Victoriei. Acolo urma să aibă loc un miting în faţa Guvernului. Nu se ştie de ce, participanţii au decis să o cotească pe Calea Victoriei, intenţionând să meargă spre Universitate. Reprezentanţii Ministerului de Interne susţin că nu exista autorizare pentru acest traseu. Aşa e. Dar haideţi să vedem cât de gravă era iniţiativa unioniştilor.

În primul rând, nu era un protest politic. Acţiunea stradală nu leza pe absolut nimeni. Era o manifestaţie patriotică, cu un public aparţinând unui spectru larg de opţiuni. Era un moment care trebuia să ne facă fraţi, un moment de înălţare naţională. O adevărată sărbătoare românească.

Apoi, o mare parte dintre participanţi erau basarabeni, unii din ei copii, elevi de liceu sau studenţi, dar şi oameni veniţi din diferite zone ale ţării. Obosiţi de o noapte petrecută pe drum, aceşti oameni meritau să fie primiţi cu flori, nu cu lovituri de bâtă, cu îmbrânceli şi pistoale.

În fine, era sâmbătă. Arterele Bucureştiului erau pustii. În maximum treizeci de minute, această manifestare ar fi parcurs Calea Victoriei şi s-ar fi încheiat la Universitate. Şi am fi fost cu toţii scutiţi de tulburările care continuă şi acum, după căderea nopţii

Apoi, însăşi legislaţia statului român prevede că reacţia organelor ordinii publice trebuie să fie proporţională cu actele de încălcare a legii. Or Jandarmeria a făcut astăzi, la Piaţa Victoriei, o demonstraţie de forţă absolut gratuită, fără obiect, împotriva unor oameni paşnici, mulţi dintre ei venişi acolo cu copii mici, care numai la aşa ceva nu s-ar fi aşteptat.

M-am gândit că poate unii dintre tinerii şi adolescenţii basarabeni, veniţi la acest marş, puneau pentru prima oară piciorul pe Calea Victoriei. Celebra Cale a Victoriei, din Bucureştiul povestit de bunicii lor, la care visaseră atâţia şi atâţia ani… Şi care va fi prima lor amintire legată de Calea Victoriei? Pe lângă că nici un oficial al guvernului nu i-a aşteptat să-i salute, au mai şi primit pumni, bastoane şi îmbrânceli.

Pe Calea Victoriei unde, în unele zile, nu se poate circula de sirenele coloanelor oficiale ale lui Iohannis, Cioloş sau ale ministrului de interne, nu au putut pune piciorul copiii Basarabiei.

Pas cu pas, mandatul preşedintelui Iohannis, pe acelaşi balansoar politic cu cel al premierul Cioloş, tinde să se asemene tot mai mult cu ultimii ani ai mandatului lui Băsescu. Pâcla rece şi neagră a aroganţei, a brutalităţii şi abuzului se aşterne şi peste faţa umană a regimului Iohannis-Cioloş. Este aceeaşi mâzgă ce ne-a umbrit existenţa şi pe vremea lui Năstase, şi pe vremea lui Băsescu şi Boc. Pentru că, dincolo de schimbările de decor, sistemul este acelaşi. Faţa hâdă a urmaşilor Securităţii zâmbeşte cinic din tenebrele unde se pun la cale diversiuni, scenarii şi strategii de ţară. 

Când jandarmii au făcut exces de zel, călcând în picioare sentimentele patriotice ale unioniştilor la Piaţa Victoriei, mi-am amintit că, în urmă cu aproape un an, când mii de „tineri frumoşi şi curaţi” inundaseră arterele Capitalei după carnagiul de la Colectiv, aceeaşi Jandarmerie i-a lăsat să circule, escortându-i, pe unde le-a poftit inima. Ah, am uitat! Atunci trebuia să cadă un guvern, pentru a fi adus altul, al domnului Preşedinte… Atunci manifestaţiile erau necesare deoarece Bruxelles-ul trebuia să pună cu penseta, la Bucureşti, un premier. Al lor, nu al nostru.

Şi, da, Bruxelles-ul, ca de altfel şi Berlinul doamnei Merkel, nu agreează deloc povestea aceasta cu unirea Basarabiei cu ţara mamă. De ceva vreme, centrul de putere al Uniunii Europene se firitiseşte cu Kremlinul mai ceva decât o făcea Hitler cu Stalin în 1939, când au semnat pactul prin care ne-a fost răpită Basarabia.

Poate în această cheie trebuie privită intervenţia de astăzi a rinocerilor din Jandarmerie împotriva copiilor Basarabiei. Şi atunci, se impun două măsuri urgente. Dar foarte urgente. Demisia ministrului de interne şi a premierului Cioloş.

                                                    Florin Dobrescu – Buciumul.ro