Andrei Marga: „Fraudând alegeri, se distruge durabil ceea ce ține laolaltă o societate bazată pe drepturi și libertăți individuale.”

 
O nemulțumire persistă cu privire la diferența dintre ceea ce cugetă în sinea lor decidenții, ce promit și ceea ce fac. Discontinuitățile sunt izbitoare, iar în România ultimilor ani se bate recordul. S-a promis „lucrul bine făcut” și a ieșit un stat avariat în toate privințele. S-a promis „normalitate” și iese o degradare fără precedent. Se proclamă stat de drept și iese fraudare pe scară largă, începând cu alegerile. Se perorează cât de „răi” au fost cei care au guvernat, dar cei de acum nu sunt în stare să plătească remunerații conform legilor. Oricare cetățean își poate da exemple nenumărate.

La o asemenea prăbușire se dau explicații istorice (trecutul dificil) sau politice (măsuri greșite) sau culturale (nepriceperea) sau contextuale (derapaje). Toate sunt adevărate. Numai că nici o explicație nu poate ocoli în cele din urmă valoarea scăzută a decidenților și, prin implicație, o lacună hotărâtoare – absența integrității.

Despre integritate se discută încă puțin. Oricum, prea puțin în raport cu degradarea din jur și cu faptul că democrația nu supraviețuiește fără minimă cultură. Iar fără interiorizarea culturii, nu are cum.

Să observăm, la rândul nostru, că cineva care vorbește ridică patru pretenții, odată cu cea mai simplă propoziție pe care o exprimă, fie și numai tacit. Spunând, de pildă, „virusul este periculos” el ridică pretențiile de inteligibilitate a exprimării, de veracitate a propriei persoane, de adevăr al susținerii și de justețe a relației sale cu interlocutorul. Comunicarea nu este posibilă fără angaja aceste pretenții, fie și numai tacit.

Prin „veracitate” înțelegem că vorbitorul spune ceea ce gândește și nu ascunde ceva atunci când exprimă propoziția. Apropiată de „veracitate” este „veridicitatea”, care se referă la faptul că ceea ce spune vorbitorul este conform adevărului, chiar dacă abia se verifică. Apropiată este și „sinceritatea”, care se referă la împrejurarea că subiectul chiar așa gândește (anume “el crede efectiv că …”). În sfârșit, bate în apropiere și „corectitudinea”. Aceasta semnalează că vorbitorul respectă reguli (de limbă, de stabilire a faptelor, de logică, de etică etc.) atunci când se exprimă.

„Integritatea” (integrity, Integrität) este mai mult decât toate acestea, chiar dacă interferează cu fiecare. Ea este, într-un fel, mai mult decât cunoașterea. Vorbitorul poate cunoaște adevărul, dar să nu fie integru în exprimări. El poate ști ce înseamnă justiția, dar să nu procedeze integru în acțiuni.

Din capul locului, integritatea este promovare nepusă sub condiții a adevărului și a dreptății. În mod exact, ea se referă, însă, nu la stări de lucruri din afara noastră, ci la regia dinspre interiorul nostru a exprimărilor și faptelor proprii. Este vorba de o regie nu parțială – precum în cazul sincerității sau veracității – ci de o regie cuprinzătoare, care ne angajează cu întreaga personalitate.

Integritatea nu are grade – ești integru sau nu ești. Antonimele ei uzuale sunt „mincinos”, „fățarnic”, „ipocrit”, „falsificator”, „impostor”, „câinos”. Integritatea constă din asumarea de către persoană a unui adevăr sau a unui fapt de dreptate, fără alterări, și exprimarea lor dintr-un imbold lăuntric, indiferent de presiunile celor din jur și de reacțiile acestora. Poți fi, de exemplu, în situația în care este dovedit că în comunitatea din care faci parte nu decid cei pricepuți, dar integru ești dacă îți asumi acest adevăr și îl exprimi, oricare ar fi inconvenientele. Poți fi în situația în care observi că se comit abuzuri, că le fac chiar cei care jură pe Biblie să apere dreptatea, dar integru ești dacă semnalezi nevinovăția celor vizați și exprimi faptele, oricare ar fi împrejurările.

Fiind legată de regia lăuntrică a persoanei, integritatea alunecă ușor în dogmă și sectarism. Un proverb din diverse culturi și spune „să te ferească Dumnezeu de prostul harnic în a-și apăra aberațiile!” De fapt întruchipează integritatea cel care se interoghează continuu, își pune la încercare opiniile și cedează argumentelor mai bune, iar acestea sunt, în bună parte, concrete, precum viața.

Integritatea are ca suport trăiri morale, civismul, oricum, convingeri izvorâte din înțelegerea superioară a sensului vieții. Nu are cum să fie integru acela care crede că totul se încheie pe terenul „luptelor” sale. Numai cel care știe că în viață nu ești plătit pentru tot ce faci și că sunt valori mai presus de avantajul personal sau colectiv poate fi integru. Obtuzitatea, oportunismul și egoismul exclud integritatea. Aceasta nu este rezervată vreunei profesii, vreunui statut social sau vreunei culturi.

Integritatea este o exigență ce ne vine din vechime, chiar dacă rareori s-a folosit cuvântul.
În tradiția iudeo-creștină, integritatea este inclusă în raportarea persoanei la Dumnezeu. Vechiul Testament presupune integritatea în fiecare moment. Solomon, de exemplu, pune în fața înțelepciunii „frica de Dumnezeu” (Proverbele lui Solomon, 1, 7). Deviza „să nu fii înțelept de dragul ochilor tăi, ci teme-te de Dumnezeu și ferește-te de tot răul” (3, 7) ne aduce dincoace de orice, la trăirile persoanei și la cum ar trebui ele să fie.

Potrivit Noului Testament, ispitit la un moment dat de diavol, care îi oferă „toate împărățiile lumii și slava lor”, Iisus răspunde amintind maxima biblică „Domnul Dumnezeului tău să i te închini și numai lui să îi slujești” (Evanghelia după Matei, 4, 10). Este aici nu doar respectul cuvântului dat de strămoși lui Dumnezeu și al legământului ce vine de demult, ci și respectul de sine cel mai profund. În spusele și faptele lui Iisus, integritatea este de fiecare dată inclusă. Ea îl caracterizează pe cel care se încredințează voinței lui Dumnezeu.

Gândirea vechilor greci a considerat integritatea printre condițiile vieții în comunitate. În Republica lui Platon, de pildă, se pune frontal chestiunea dreptății ca valoare conducătoare a societății și se convine că „nedreptatea supremă este să pari a fi drept, fără să fii”. În diversele ei exprimări, cultura greacă clasică, care a profilat marea temă a dreptății în societate, nu a omis relația omului cu sine, dar avea să o transfere de fapt fazei ei târzii elenismul.

Odată cu Cartea riturilor (sec.2 î.e.n.), cultura antică a chinezilor a ajuns să-i contrapună în mod explicit „ipocriziei” ceea ce s-a anumit chengxin și s-a tradus în alte limbi prin integritate. După cum ne spun istoricii, noțiunea s-a format în cadrul rugăciunii adresate zeităților. Integritatea era condiție a acceptării sacrificiului în vederea obținerii unui favor din partea deității. „Cheng are de a face mai mult cu sinele lăuntric propriu cuiva, se referă la o atitudine și calitate reală și sinceră” (Liu Xiang, Xue Gang, Integrity, China Renmin University Press, Beijing, 2015, p.5). Confucius a pus integritatea la baza guvernării într-o societate ce trece pragul civilizației.

În societățile modernității târzii din zilele noastre, se pun din nou, tot mai mult, întrebări grave, pe fondul multiplelor crize. Se simt din orice direcție o „criză economică” (în miez, discrepanța dintre sărăcia publică și bogăția privată), o „criză de raționalitate” (dificultatea de a concilia creșterea consumului cu stimularea investițiilor), o „criză de legitimare” (divergența dintre respectarea regulilor democrației și setea de putere), o „criză de motivare” (prelucrarea culturală a noilor situații de viață a rămas în urma realităților). Se parcurge, însă, și o „criză morală” – s-au erodat tradițiile de integrare a oamenilor prin valori, dar noi integrări nu au fost găsite.

„Criza morală” include inevitabil și o „criză a integrității”. Comportamentele oamenilor sunt dirijate de interese, de competiții, de disciplinări în vederea câștigării acestora. Și cam atât! Ceea ce se numește „strategia”, înțeleasă ca un fel de calcul al descurcării imediate și al avantajului egoist, anulează orice altceva. Integritatea a pierdut terenul și a mai rămas pe insulițe în marea agitată a vieții de azi.

În cazul intelectualilor, chestiunea integrității se pune mai acut dat fiind rolul lor ca decidenți, în unele cazuri, dar și ca persoane care pot influența deciziile, le justifică sau cel puțin le aplică la diferite eșaloane ale organizărilor. Mai cu seamă în societățile care-și propun organizarea pe baza cunoașterii evoluate, de integritatea intelectualilor depinde practic viața oamenilor. Când ei spun pe nume falsului atunci când este fals și nedreptății când este nedreptate, respectiv contrarul acestora, se produc consecințe pe scară largă.

De aceea, s-a și reaprins discuția asupra integrității intelectualilor. Bunăoară, Pascal Boniface, cunoscut specialist francez în studii strategice, spune cu franchețe că „intelectualii integri iau poziție din convingere nu din interes. Ei nu sunt prizonierii unui clan, unui trib. Ei rezistă presiunilor. Ei nu au teamă. Ei nu plătesc pentru notorietatea lor, nu fac ceva la schimb cu recompense morale sau materiale. Ei nu ezită să meargă contra vânturilor dominante, dacă aceasta le pare corespunzător ideii ce li se pare justă. Ei au angajamente, dar acestea nu sunt rezultatul avantajelor sau al solidarității clanice, sociale, religioase sau etnice. Ele provin mai curând dintr-o năzuință universală. Ei sunt capabili să gândească contra lor înșiși și pentru toți. Ei nu calculează, înainte de a lua poziție, dacă ceea ce vor exprima place sau nu, dacă le va spori sau nu popularitatea sau contul în bancă. Ei se întreabă invers, dacă este just sau nu și nu pot recurge la minciună, căci dorința lor de ceva universal ar fi afectată” (Pascal Boniface, Les intellectuelles integres, Jean Claude Gawsewitsch Editeur, Paris, 2013, p.14). Un portret care nu lasă loc completărilor!

La opusul „intelectualilor integri” sunt „intelectualii falsificatori”. Primii au scrupule, ultimii au calcule. La ultimii, scopul scuză mijloacele, la primii, nu. „Integrii se pun în serviciul cauzelor pe care le socotesc juste. Chiar dacă aceasta este riscant, ei nu se servesc de luptele lor pentru ei înșiși. Falsificatorii se servesc de cauze larg validate de media pentru avantajul lor personal. Ei suflă în sensul vânturilor dominante, pozând în curajoși rezistenți. Ei se lasă purtați de curent, în vreme ce afirmă că merg împotriva acestuia. permit înțelegerea mai bună a lumii și oferă cheile pentru a încerca ameliorarea ei. , dincolo de o retorică morală ipocrită, contribuie la a menține injustițiile estompând pistele” (p.15). Se mai poate spune că „a rămâne integru, pentru a exista, pretinde un capital intelectual superior. …A trișa este semnul slăbiciunii” (p.15). Nu este nevoie de adăugiri!

Revine, desigur, întrebarea: sunt „falsificatorii” intelectuali? Bronislaw Gyeremek spunea, într-un discurs memorabil susținut în Aula Magna a universității clujene, că „intelectual este cel care se dedică celorlalți”. Mi se pare cea mai concentrată caracterizare! Aș adăuga, totuși, definiția mai detaliată a mereu iscoditorului Emmanuel Todd: „intelectualul este un om care a făcut o operă și care intervine la un moment dat într-o chestiune a societății, a politicii, a justiției, fără raport neapărat cu travaliul său” (p.253). Aș spune că intelectual înseamnă operă, înainte de orice, apoi intervenție în chestiunile cruciale ale vieții din jur – societate, politică, justiție – intelectualul fiind conștient de importanța acestora pentru soarta celor în mijlocul cărora trăiește.

Între „intelectuali integri” și „intelectuali falsificatori” caută să se plaseze cei care nu vor să participe la falsificări, dar nu au curajul, poate nici tăria, de a spune lucrurilor pe nume. Aceștia sunt cei mai mulți – mai ales când însuși sistemul cultivă inși care execută „ceea ce li se cere”. Nietzsche i-a portretizat aspru (Așa grăit-a Zarathustra, 1885, partea a III-a) ca victorie a „mediocrității (Mittelmässigkeit)”, care face ca unii să-și ia „lașitatea” drept „virtute”, încât se transformă pe nesimțite în „cele mai bune animale de casă pentru alți oameni”.

Oricum i-am privi, ei formează ceea ce se numește azi „mediocrația” (Alain Deneault, La mediocratie, Lux, Quebec, 2015). Aceasta se referă la partea mai estompată, dar descurcăreață a societății, care se strecoară, dar nu-și asumă răspunderea. Înainte, Carlo M. Cipola (Le leggi fondamentali della stupidita umana, 1973) găsise însă categoria proștilor, care a și devenit, cu timpul, dătătoare de ton în anumite societăți. Aceste societăți plătesc din greu ascensiunea proștilor cu degradarea activităților și instituțiilor.

În zilele noastre se observă lesne că, mai ales în societăți fără cultura civică a modernității, interesul egoist prevalează uneori până la a topi pur și simplu interesul public într-un fel de sumă a intereselor private. Satisfacerea necondiționată a interesului egoist trece drept axiomă de la sine înțeleasă a comportamentelor. Un soi de primitivism al inșilor „reușiți în viață” se instalează pe nesimțite.

O societate bazată exclusiv pe interese, adică fără fairness, autenticitate, bunăvoință, originalitate, solidaritate, compasiune, nu este funcțională, Crizele recurente ale societății moderne din ultimul secol o probează. De aceea, în reacție la individualismul primitiv s-a și dezvoltat individualismul modern, care este asociat cu o solidă conștiință a interesului public și a valorilor acestuia.

Și astăzi, acest cadru al unui individualism care își asumă interesul public împreună cu personalizările este baza normativă a oricărei organizări raționale și realiste a societății. Nu s-a găsit una mai bună. Nici corporatismul, nici comunismul, nici anarhismul, nici totalitarismul, nici individualismul primitiv nu sunt alternative viabile, iar istoria a probat și acest fapt de nenumărate ori.

România actuală probează din plin că unde nu este integritate, orice organizare și orice putere se sfarmă la primele ocazii sau nu dă rezultate. De mai bine de cincisprezece ani, se încearcă politici străine nu numai de meritocrație, nu numai de valori, ci și de integritate. Aceste politici au dat, cum mulți am avertizat la timp, o țară la coada Europei, cu adânci probleme nerezolvate și cu dificultăți redutabile.
În locul deciziilor luate democratic, mulți se iau iarăși după inși rudimentari, care nu par să știe că pe lume există integritate și duc o țară de izbeliște. Doar două exemple.

Pluralismul politic este periclitat acum mai mult decât oricând în trei decenii de atacarea opoziției, cu mijloace la care nu se recurge în nici o altă țară europeană. S-a ajuns până acolo încât, atunci când trebuie decis ceva prin vot în Parlament sau oriunde, cineva sare ca la comandă pentru a sprijini nu cântărirea cu pricepere a lucrurilor, ci disciplinarea nudă, în fond opresiunea. Inși dirijați din umbră sunt împinși în fruntea unor partide – spre a le face simplu instrument al unei „președinții” exercitată cu mărginirea izvorâtă din lipsa culturii și rea credință, „africană” după criteriile constituționaliștilor. Fapt este că un democrat integru cultivă pluralismul, nu caută să-l dărâme cu justiția aservită și noua Securitate!

Tot felul de neisprăviți vor acum alegeri iute și în orice chip, într-o țară în care nu se cunoaște precis nici acum efectivul de votanți și se falsifică continuu date. Ca efect, „autoritățile” nu pot stăpâni epidemia din 2020, după ce alegerile locale recente, ca și scrutinurile din 2019, au fost fraudate voios, cu „tehnologii” specifice. În anii treizeci, se falsificau alegeri cu acțiuni prin cârciumi, cu saci cu făină și extorcări prin primării și prefecturi. Acum, se fraudează împiedicând cunoașterea de către alegători a ceea ce au de ales, eliminând candidați incomozi, fugind de dezbateri și aplicând „tehnici” noi: „greșeli” la numărarea voturilor, „neglijențe” în comisii, interesate de răsplată mai mult decât de corectitudine, softuri și computerizări ce falsifică, președinți de comisii corupți și, în final, misiunea sts-ului.

Nu insist aici asupra faptului că alegerile libere sunt cu totul altceva decât înțeleg decidenții României actuale. În țările democratice, alegerile se fac integru – adică nu pentru a cumula, cu orice mijloc, o putere de decizie pentru care, așa cum se vede, nici nu ești de fapt pregătit și nici nu te pricepi să o folosești în interes public. Alegerile se fac pentru a stabili curat, cum s-a spus și în Proclamația de la Alba Iulia în 1918, voința politică a cetățenilor.
Distrugând pluralismul, se distruge principalul mecanism al înnoirii într-o democrație. Fraudând alegeri, se distruge durabil ceea ce ține laolaltă o societate bazată pe drepturi și libertăți individuale.

Nu se poate construi nimic temeinic pe absența adevărului și pe absența justiției. De aceea, se poate spune că cine trădează integritatea, trădează până la urmă orice cauză.

Autor: Andrei Marga

Sursa: corectnews.com

Mein Kampf-ul de la Cotroceni

 Fraudarea alegerilor din România, a câta în ultimii ani?, aflată iarăși sub anchete ce duc nicăieri, este îngrijorătoare. Erau deja indicii că în 2019 s-a fraudat din vreme, organizat, până la capăt. După ce s-au eliminat candidați cu șanse mai mari și s-a ruinat orice legitimare democratică prin trecerea la „guvernul meu”, după ce nu s-a discutat nimic și s-a fugit de dezbatere, s-a rămas cu diabolizarea unor oameni și cu reluarea a ceea ce a fost mai urât în istorie. Mărturiile încep, de altfel, să explodeze. Au fost „alegeri”, dar nimic credibil pentru un cetățean matur.

Cu alegerile locale din 2020 a devenit doar mai clară „tehnologia” prin care rezultatele „oficiale” sunt astăzi altfel decât votează cetățenii. Este vorba de „greșeli” la numărarea voturilor, de „neglijențe” în comisii – mulți fiind mai preocupați de remunerație, decât de corectitudine – de softuri și computerizări ce falsifică, de președinți de comisii corupți și, în final, de misiunea sts-ului.

Fapt este că nimeni în România actuală nu garantează corectitudinea alegerilor. Așa cum nu există un act, sub semnătură, că în țară este epidemie care să justifice măsurile luate – nu sanitare, ce pot fi firești, ci militaro-polițienești! De ce nimeni nu garantează și nu semnează?

În nicio țară europeană nu se practică asemenea fraudări. Ele țin, desigur, de o anume înapoiere a unor inși implicați. Dar ele indică și o voință malefică în spatele lor.

Nu este prima oară în România când calamitatea vine de sus. Actualul „președinte” este diletant, cum a consemnat și presa internațională, și, vădit, fără scrupule civice și umanitare. Mai grav, el se ia, în pofida Constituției , drept „șef al statului” și, după ce comite răul, aruncă răspunderea pe umerii altora, din afara țării venind apoi persoane să-l aprobe.

În România actuală se calcă în picioare de sus, cu aplombul lipsei de cultură, reguli simple, verificate de istorie, ca și cum nu va fi o scadență. Va fi, totuși! Pentru tot ce este fals și nedrept cineva plătește pînă la urmă!

Corupția, în toate formele, a înflorit ca niciodată în ultimii ani. „Lupta cu corupția”, la care, în zilele trecute, „președintele” chema din nou dna-ul, nu rezolvă nimic, căci nu se știe despre ce este vorba și nu există vreo analiză serioasă. Din start, „lupta (der Kampf)” cu corupția de la Cotroceni-ul de azi este nu pentru asanări in interes public, ci pentru răfuieli.

Se ridică însă întrebarea: este „președintele” mai puțin corupt? Dacă justiția – nu cea aservită, pe care o păstorește, ca nu cumva să fie independentă efectiv – și-ar face numai datoria, ar fi surprize.

„Președintele” și-a pus de două ori „guvernul meu”, în 2016 și 2020, în loc de „guvernul țării”. Guverne, cum s-a spus, securiste și incapabile! Nu mai târziu decât zilele trecute, trimișii săi au profitat din nou de lipsa de informare și apatia de la Bruxelles și au plasat iarăși frazări în rezoluții pentru a justifica „european” răfuiala sa în țară.

Unii ziariști au consemnat faptul că „președintele” are obsesia eliminării social-democrației. O și declară repetat, chiar dacă este la îndemână o altă întrebare: „președintele” ce a făcut în șase ani, căci vreo înfăptuire nu se poate constata?

Am vrut să mă conving dacă obsesia este, într-adevăr, cum mulți miniștri, parlamentari, cetățeni au semnalat, adesea cu jenă, cea a lui Adolf Hitler. M-am întrebat, la rândul meu, onest: până acolo să fi ajuns stupiditatea?

Contemporaneist fiind, am citit Mein Kampf, căci citesc diversele abordări ale lumii. Știu despre ce este vorba și din istoriografia perioadei, datorată lui Martin Broszat, Hans Mommsen, Andreas Hillgruber, Joachim Fest și altor istorici de calibru.

Nu sunt psd-ist, deși cunosc bine doctrina social-democrației. Nici nu este greu, cunosc liberalismul mai bine decât „liberalii” de azi! Eu consider că, cel puțin în România, se cer soluții cu mult mai integrative decât ale liberalismului actual și mai coerente decât ale social-democrației de azi. Și social-democrați și liberali m-au invitat în guvern, încât nu am resentimente.

Nu am prejudecăți și nu cred că cineva este urmașul lui Adolf Hitler. Dar, în situația de azi a țării în care trăim, când un „președinte” depășit de funcție și fără vreo realizare, reia, în orice chip, Mein Kampf, socotesc apărarea pluralismului și a democratizării drept datorie.

Să citim, însă, ce spune Adolf Hitler (Mein Kampf, Zentralverlag NSDAP, München, 1943). Și, desigur, „președintele”.

În paginile pe care le consacră social-democrației, Adolf Hitler se plânge că în anii săi „într-adevăr oamenii nu trăiesc unul cu altul, ci se apasă unul pe altul” (p.32). Evaluarea sa este că social-democrația „a condus lupta pentru vot universal și secret”, încât continuă scriind „această activitate a social-democrației nu mi-a fost nesimpatică” (p.39).

Adolf Hitler își declară insistent nemulțumirea față de poziția social-democrației în chestiunea etnicității (p.39) și, mai ales, iritarea față de audiența mare de care social-democrația se bucură în populație (p.43). El susține că, întrucât este condusă de evrei (p.64), social-democrația nu ar ține de poporul german (p.82). De aceea, vede în social-democrația organizată ca partid „o armată amenințătoare (bedrohlichen Heere)” (p.43), care exercită „o înșelare a poporului (Volksbetrug)” (p.40), o „terorizare spirituală (geistige Terrorisierung)”(p.44). Ea ar pune piedici formării burgheziei, care nu ar fi „nici moral, nici sufletește matură” încât să se poată susține singură (p.45). Social-democrația ar fi „ciumă (Pest)” (p.170). Führerul cerea „luptă fără scrupule (der Kampf rucksichtloser aufzunehmen) (p.192) cu social-democrația, după ce pretindea abandonarea „democrației pacifiste” (p.191) – echivalentă cu o distrugere a democrației.

Zice “președintele” în anii în curs altceva rău despre social-democrație? Oricine poate compara și își poate răspunde.

Cam la fel de necontrolat și căutând evident să înșele oamenii, „președintele” vorbește de „România captivă”, de „asalturile agresive al psd”, sugerează că acesta vrea să desființeze alegerile și promite că „războiul nu s-a încheiat”, precum și alte bazaconii. „Președintele” debitează iresponsabil toate acestea despre un partid care, place-nu place, a contribuit la România democratică în care trăim . A contribuit incomparabil mai mult decât el și adepții săi – a contribuit, desigur, la o democrație atât de permisivă, încât și nepregătiții ajung unde nu este cazul.

Cine are timp poate întocmi antologia inepțiilor „prezidențiale” privind „scoaterea din țară” a social-democrației și eliminarea ei „definitivă”. Mai recent (28 septembrie 2020), “președintele”, ce iese curent din limitele Constituției, dar se pretinde, mai mult decât comic, „al tuturor românilor”, declară: „Pentru ca România să se modernizeze, epoca psd trebuie să se încheie definitiv… Victoria de la locale trebuie confirmată la alegerile din decembrie, când majoritatea toxică ce a acaparat Parlamentul va putea fi oprită prin votul cetățenilor să mai producă daune ireparabile”. Câte fraze, atâtea aberații! Teama „președintelui” este aici, evident, ca nu cumva social-democrația să-și poată aplica legile prin care se măresc alocații, salarii, pensii!

Trec peste faptul că “președintele” nu știe nici măcar cum se elaborează o hotărâre de guvern. A fost grotesc când actualul “guvern al meu” emitea hotărâri neconstituționale, iar “președintele” ataca social-democrația că nu tace din gură! Nici Emil Bobu, simbol durabil al mărginirii decidenților, nu săvârșea asemenea confuzii!

Trec și peste faptul că “președintele” ignoră, precum în Mein Kampf, că modernizarea se ramifică – este tehnologică, infrastructurală, economică, instituțională, culturală. Printre componentele ei sunt, de pildă, negocierile. În mod exemplar, în Germania este punct cheie în programe, nu doar al social-democraților, ci și al creștin-democraților, de la Adenauer și Erhard încoace, vestitul “drept de codecizie (Mitbestimmungsrecht)”. Se știe de multă vreme că o modernizare fracturată are urmări nefaste.

„Președintele” a atacat cooperarea guvernului anterior cu “niște evrei”, în împrejurările recunoașterii Jerusalimului drept capitală a Israelului. Îți dai seama ușor că atacul nu era original.

“Toxic”, “ciuma roșie” și altele din vocabularul calic al “președintelui” sunt ale lui Goebbels. “Președintele” vrea și el să inducă în eroare oameni plini de grija zilei de mâine agitând fantome. Este drept, s-au cîștigat cu ani în urmă alegeri agitând “pericolul comunismului” – când acesta era mort demult. “Președintele” și ai săi îi dau acum cu “ciuma”. Curând vine la rând “pericolul asiatic”, căci pe Führer îl obsedau și “slavii”.

Dar, peste toate, ce este mai „toxic” decât nepriceperea și reaua credință? Ce face mai mult rău unei societăți, direct și indirect, imediat și în timp, decât incompetența, lipsa culturii și absența chibzuinței care-l face pe om sensibil la suferința altora și democrat?

Nu se trăiesc vremuri ușoare acum în lume. Numai că se plătește în plus, din greu, pentru politruci care au în cap demagogie ieftină. De când cu această demagogie, România nu numai că înaintează împiedicat, dar a fost împinsă la coada Europei și stă acolo. Nimeni nu spune să nu te ferești de trecutul clasat, dar fă-o cu cap și nu te plasa de la început printre ignoranți!

La începutul pandemiei, Giorgio Agamben anticipa că regimuri decrepite vor abuza de stări excepționale. Apelul Vigano, în frunte cu cardinalul Christian Müller, a semnalat deteriorarea democrației în unele țări cu astfel de stări. Azi, România este campioană și în această privință. S-a proclamat starea de urgență (convertind vizibil urgența sanitară într-una politico-militaro-polițienească!) și s-a continuat cu stări de alertă, de fapt pentru a salva un guvern dovedit și demis ca incapabil. Adolf Hitler a guvernat cvasipermanent cu stări de necesitate o țară extraordinară. Cum se vede, ideea are adepți!

Se ridică însă întrebarea, românii pot fi oare guvernați doar cu Mein Kampf? Îmi asum că democrația, care a dus la dezvoltare rapidă societăți întregi, este și pentru ei. “Democrația cu conducător (Führer)” nu a dus decât la tragedii. O concluzie din micul tratat al lui Carlo M. Cipola (Le leggi fondamentali della stupidita umana, Il Mulino, Bologna, 2015) se impune: un prost nu este aproape niciodată doar prost! El poate fi pericol public.

Un președinte veritabil apără cetățenii, indiferent de opțiunea lor politică. “Președintele” declara în afara țării că decidenții nu ar fi capabili. El insistă că românii trebuie educați mai înainte. Noroc cu parlamentari francezi, maghiari și polonezi, care au atras atenția unor carpatici că au luat-o prin bălării.

Eu cred că România ar trebui acomodată nu cu Mein Kampf, ci cu Montesquieu, Jefferson, Brandeis, cu Helmut Schmidt, Delors și Prodi, cu Gyeremek, Havel și democrații Europei Centrale, cu democrații și juriștii ei, cu mulți alți democrați. De ce oare nici un intelectual de calitate nu este în trena “președintelui”?

Socotesc că orice persoană are libertăți și drepturi și nimeni nu are căderea să o închidă în etnicitatea ei. Etnicismul este doar un narcotic otrăvitor. Susțin însă că România nu are nevoie de dărâmarea pluralismului, ci de consolidarea acestuia. Că țara s-a procopsit, deocamdată, urmare a unor tertipuri jalnice, ce se demască pe măsura trecerii timpului, cu un “președinte” rudimentar, se va recunoaște într-o bună zi. Adevărul nu se lasă ascuns la nesfârșit.

De obicei, în România, la necazuri, se sare direct în speculații despre ce fac serviciile secrete ale altor țări. Nu cunosc vreo probă. Țin seama, însă, de un senator prestigios de azi, care spunea că nu înțelege cum cetățenii și-au dat votul unui ins care nu a realizat nimic și nu a promis ceva. Și de ceea ce declara oripilat liderul unui partid apropiat de arcul administrației actuale, anume, că „România nu are acum președinte normal”. Așadar, înainte de vedea ce fac sau nu fac unii sau alții, este timpul să se vadă ce votează cetățenii României și cine fraudează alegerile.

Să admitem că un ins ajunge întâmplător la opiniile lui Adolf Hitler. Dar, atunci, se pune întrebarea: nu era responsabil din partea aceluia să-și fi adunat o minimă informare pentru a nu păși pe cărări compromise? Întrebarea merge și mai adânc: atâta dispreț ai pentru cetățenii cărora le ceri voturi încât îi faci să înghită mizeriile istoriei? Și le mai și ceri să se „educe”? Și să fie „normali”?

Cine este needucat?! Cine este de fapt anormal?! 

(Fragment din volumul Andrei Marga, Statul actual, în curs de publicare)