Acum 19
ani, 23 de milioane de români, unii dintre cei mai saraci europeni, au fost
obligati de stat sa strângă o cheta de 600 de milioane de dolari (azi ar valora
mult peste 1 miliard de dolari), pentru a-i da un imprumut celui mai bogat
cetatean al tarii, Dinu Patriciu, scrie Petrișor Peiu în www.ziare.com.
Acesta a
luat împrumutul si, cu banii aia, a produs 3 miliarde de dolari, pe care i-a
tocat cu o chinezoaica pe la Londra. De imprumutul de la noi a uitat, i l-a
pasat celui mai longeviv dictator post-sovietic, care nici macar nu l-a luat in
serios. Adica, banii nostri au ajuns sa-l faca miliardar pe Patriciu si sa ii
imbogateasca pe urmasii cu ochi oblici ai unui sultan de departe. Sper ca macar
miliardarul roman sa fie inca in viata, ascuns printr-un paradis tropical, unde
sa rontaie fericit agoniseala concetatenilor sai saraci si dispretuiti...
In
aceasta tragedie exista si o parte comica: marti, 10 decembrie 2019, un
procuror inamovibil, pe care nici macar nu stim cum il cheama, ne-a anuntat
senin ca el, in numele nostru, al tuturor, decide sa renunte la cei 600 de
milioane de dolari, care ar fi, de fapt, vreun miliard de dolari, in banii de
azi. Un om care ridica lunar un salariu urias si va primi o pensie speciala de
cateva mii de euro, de la o varsta la care noi, ceilalti fraieri, muncim pe ogoare
si in fabrici, decide, in numele nostru, ca nu e nimic suspect in cel mai
important dosar anchetat astazi de vreun parchet din Romania.
Filmul
celui mai mare furt comis de o persoana in istoria tarii este banal de simplu:
in anul 2000, persoana Dinu Patriciu cumpara de la stat, cu doar 50 milioane de
dolari, o rafinarie care valora 2,5 miliarde de dolari. Dupa vreo 3 ani,
guvernul isi aduce aminte ca mai era la mijloc o datorie de doar 600 milioane
de dolari si, pentru a nu-l supara prea tare pe investitorul-deputat, ii
transforma datoria in imprumut din partea statului, pe o perioada de 20 de ani
si la o dobanda la care statul roman nu s-a imprumutat niciodata, nici macar
astazi. Peste 4 ani, un guvern condus de cel mai bun prieten al investitorului
Dinu Costache Patriciu il lasa pe acesta sa plece acasa cu cei 3 miliarde de
dolari pe care i-a luat din vanzarea rafinariei catre o companie a sultanului
caspic Nazarbaev, uitand sa ii ceara datoria pentru visteria statului. La
scadenta, kazahii lui Nazarbaev ne mai platesc doar o mica parte din imprumut,
iar de restul ne fac actionari minoritari, tocmai buni sa aplaudam deciziile
lor din companie.
Rafinaria
Petromidia, cu o capacitate de rafinare de peste 100.000-110.000 de barili/zi,
este cea mai mare rafinarie din tara si se situeaza pe locurile 7-8-9 in
regiunea Europei Centrale si de Est, impreuna cu rafinaria croata de la Rijeka
si cea slovaca de la Bratislava, depasita de doua rafinarii poloneze (Plock si
Gdansk, fiecare de peste 200.000 de barili/zi), de Neftochim Burgas (tot peste
200.000 barili/zi), de Schwechat (OMV, Austria, 175.000 barili/zi), de cea a
MOL din Ungaria (peste 160.000 barili/zi) si de cea ceheasca de la Litvinov
(120.000 barili/zi). O rafinarie presupunea, in anul 2000, o investitie de cel
putin 25.000 dolari/baril procesat. Adica, rafinaria Petromidia ar fi costat,
daca ar fi fost atunci construita, cel putin 2,5 miliarde de dolari SUA,
exceptand terenul pe care se afla (peste 480 hectare, din care 37 de hectare
smulse din mare).
Pozitionata
strategic, la Marea Neagra, avand alaturi portul Midia si conductele de
aprovizionare de la Oil Terminal, Petromidia a devenit o tinta majora pentru
diferiti rechini internationali sau nationali. Primul escroc de calibru care
vaneaza averea de 2 miliarde si jumatate de dolari este chiar celebrul Mark
Rich, care se grabeste, inca din 1990, sa se inscrie pe lista celor care
primesc (in mod ilegal, evident) avantaje inventate in competitia pentru
preluarea rafinariei. Astfel, in decembrie 1990, Mark Rich inlesneste un credit
de 50 de milioane de dolari catre Petromidia, pentru care primeste nici mai
mult nici mai putin decat preemtiunea pentru cumpararea a 40% din actiunile
firmei constantene. Ei, poate va intrebati cine era acest Mark Rich, asa de
bine primit de guvernul Petre Roman? Nimeni altul decat, la acea vreme,
subiectul celui mai mare dosar de evaziune fiscala din istoria SUA, Rich era
inculpat din 1983 de catre procurorul federal Rudy Giuliani (legendarul primar
al New York-ului) pentru 65 de infractiuni fiscale, pentru care se cerea
inchisoare pe 300 de ani! Rich a trait din 1983 pana in 2001 ca unul dintre cei
mai cautati (de catre FBI) 10 fugari americani si si-a cumparat gratierea in
ultima ora de mandat al lui Bill Clinton, pe 20 ianurie 2001. (sursa: AICI).
Rich
si-a platit gratierea cu 1 milion de dolari donati Partidului Democrat, 450.000
dolari donati Bibliotecii Clinton si 100.000 dolari donati campaniei
senatoriale a lui Hillary Clinton (sursa: AICI). Frica de consecinte din partea
americanilor a oprit guvernul Vacaroiu sa mearga pana la capat cu planul lui
Rich pentru Petromidia. Nu-i nimic, n-a fost sa fie cu Mark Rich, poate se va
putea cu altii. Si asa au aparut, in 1996, noii pretendenti, botezati nici mai
mult nici mai putin decat Petromidia US, adica un parteneriat strategic avant
la lettre intre primul capitalist al Romaniei, deputatul (pe atunci) Dinu
Patriciu si americanul Douglas Combs, acesta din urma suspect in multe cazuri
de coruptie si dedat la multe rele in comertul cu produse romanesti. Normal ca
Patriciu se infratise cu americanul Combs nu din dragoste, ci pentru ca isi
dorea Petromidia, dar fara licitatie si pe bani putini. Si ce scuza mai buna ar
fi avut, daca nu binecuvantarea unui american adevarat, fost adjunct al
secretarului marinei americane! Numai ca pana si odiosul FPS s-a speriat de ce
vroia sa comita Patriciu si l-a refuzat. In urma alegerilor din 1996, la putere
vine Conventia Democrata, iar presedinte devine Emil Constantinescu, un
apropiat al lui Dinu Patriciu.
Intre
timp, rafinaria Petromidia incepea sa gafaie sub povara unor conduceri aservite
companiilor de trading si unor lideri sindicali aflati in slujba negustorilor
de petrol. Sute de milioane de dolari ajunsesera datoriile catre bugete si
catre banci.
FPS-ul
sub conducerea lui Sorin Dimitriu scoate rafinaria la privatizare si licitatia
este castigata de catre firma turceasca Akmaya in noiembrie 1998. Numai ca
turcii ofereau un pret prea mare: 10 dolari/actiune, adica 238 de milioane de
dolari pentru actiuni (mai putin de 10% din valoare, totusi!), isi asumau
investitii de alte 235 de milioane si plata datoriei calculate atunci la peste
317 milioane de dolari. Ceva era in neregula, totusi.
Noroc ca
nefericitul de Dimitriu este schimbat chiar atunci cu omul de incredere al lui
Constantinescu, Radu Sarbu. Acesta patroneaza o operatiune fabuloasa prin care
turcii sunt trimisi la plimbare, licitatia se anuleaza si Petromidia redevine
libera pentru cel care trebuia s-o primeasca, capitalistul Dinu Costache
Patriciu. Nu pot sa uit cum, prin ianuarie 1999, la o sedinta a guvernului Radu
Vasile, a fost un hohot generalizat de ras la povestea ca turcii trimisesera
ultima oferta cu un "0" mai putin, desi mai apoi se dovedise ca
secretara care primise faxul stersese cu manutele ei, din greseala, nu?,
tonerul corespunzator acelui "0". Ingenios, nu?
Cert e
ca se creeaza legenda si isteria: Petromidia e in faliment, guvernul o va
lichida pe altarul reformei, angajatii vor deveni someri si Constanta va
saraci. Ei, in toata aceasta isterie nationala, se pare ca un singur om a ramas
lucid: ati ghicit, Dinu Patriciu! Acesta, care primise intre timp de la FPS
rafinaria Vega, vine calare pe calul alb numit Rompetrol si participa singur la
o licitatie mai "atent" organizata de catre Radu Sarbu in anul 2000.
Si se petrece, in sfarsit, minunea de toti asteptata: Rompetrolul lui Patriciu
capata cu acte in regula 70% din rafinarie, la un pret de doar 2 dolari/actiune
(adica 50 de milioane de dolari). Asa mai merge, nene: cum naiba sa incasezi 10
dolari/actiune cand poti sa primesti doar 2 dolari/actiune? Curat capitalism.
Normal, intaiul patron al natiunii promite, pe cuvant de onoare, ca va plati si
datoriile de 340 milioane de dolari si va mai investi alte 225 milioane de
dolari).
Numai ca
nu ne-a mai spus si cand va plati datoriile alea. Dar Romania astepta sa
primeasca datoriile inapoi si ar fi asteptat mult si bine daca, prin 2003,
apropiata intrare in UE nu ar fi transformat in ajutor de stat ilegal faptul ca
statul se facea ca asteapta ca Rompetrol sa isi plateasca datoriile. Nu-i bai,
ingeniosii ministri Mihai Tanasescu (de la Finante) si Dan Ioan Popescu
(celebrul DIP de la Industrii) pun bazele unui blat care se va dovedi trainic,
nasind celebra Ordonanta de urgenta nr. 118/2003, prin care datoriile
Petromidiei, ajunse acum la peste 600 milioane de dolari, se transforma intr-un
imprumut pe care generosul guvern roman il acorda lui Patriciu pe termen de 20
de ani, cu dobanda EURIBOR +1,5%. Sa traducem: datoriile unei firme se transforma
in credit pe care statul l-ar fi dat acelei firme, pe o perioada de 20 de ani
si la o dobanda incredibila pentru acea perioada (statul nostru nu putea atunci
sa se imprumute de nicaieri la o scadenta de 20 de ani, nici macar acum nu
poate!!!, darmite cu dobanda aia, de EURIBOR+1,5%). (Sursa: AICI).
De
fericire ca i-a "facut" pe fraierii de la PSD, Patriciu demisioneaza
din Parlament si se dedica afacerilor, in timpul liber mai chibitand ceva
politica si cu amicul sau Calin Constantin Anton Tariceanu.
Ei, si
cum facea Dinu cel harnic milioane pentru a hrani mitul antreprenorul roman, ce
credeti ca gaseste el in ghetute la final de 2004, ca un mic cadou de Craciun?
Ia, acolo, un mizilic: un nou guvern cu amicul sau Tariceanu prim ministru.
Asa, de ochii lumii, prin 2005, Parlamentul modifica Ordonanta 118/2003 si
reduce durata creditului la 7 ani, in loc de 20. Nici nu mai conta, jocurile
erau deja facute: in august 2007, Patriciu vinde 75% din Rompetrol (iar in
2009, restul de 25%) contra sumei de 2,7 miliarde de euro! Pai da, cam atat
valora rafinaria. Romanii bucurosi credeau ca, in sfarsit, statul isi va primi
cei 660 de milioane de dolari (cam atat ajunsese datoria, cu dobanzi cu tot) si
ii va cheltui pe constructia de autostrazi, scoli sau spitale. Sau, ma rog, ii
va cheltui pe pomeni electorale catre baronii locali, depinde de gusturi. Ei,
na! Doar nu credeati ca prietenul Tariceanu i-ar fi facut una ca asta lui Dinu
Costache Patriciu? Doamne fereste! Cum sa aiba Tariceanu grija la interesele statului?
Pai ce primeaza: prietenia sau prostia asta abstracta de stat? Pai nu vrea el
stat minimal? Cum adica sa isi ia statul datoria inapoi, ce e vreo banca neagra
la suflet? S-o fi sfatuit cu Daniel Zamfir, cine stie?
Hai ca
ati ghicit: guvernul Tariceanu (cu Varujan Vosganian, stapan absolut al
finantelor si economiei) a intors privirea in alta parte si s-a facut ca nu
vede banetul din curtea prietenului sau de table si nici nu l-a intrebat cum
ramane cu datoria. Doar intre gentlemani nu se face sa vorbesti de bani, nu?
Asa ca Patriciu a luat purcoiul de bani si i-a pierdut cu chinezoaica lui in
afacerea mic.ro, unde a mai falimentat inca vreo cateva sute de producatori
romani...
Rafinaria
a ajuns tocmai la statul kazah, adica la firma de stat KazMunaiGaz, unde a
continuat sa produca multi bani. Pana cand a venit anul 2010, se implinisera
cei 7 ani adica de credit ieftin de la stat si trebuia sa fie rascumparate
obligatiunile. Ei, ca un facut, abia acum au vazut si functionarii statului si
ministrii si parlamentarii cu pensii speciale ce grozavii erau scrise in
Ordonanta 118/2003. Pe la articolul 3 alin 3) scria asa: "Obligatiunile
vor fi nominative, dematerializate, transferabile, cu o valoare nominala de 25
euro", iar art 7 modificat in Parlament zice ca: "Obligatiunile
nerascumparate in conditiile art. 5 sunt convertibile la data scadentei, la
optiunea emitentului, in actiuni ordinare avand un rang pari passu cu actiunile
ordinare existente la data emisiunii. Valoarea nominala, exprimata in lei, a
unei actiuni sau a totalului valorilor nominale, exprimate in lei, a numarului
de actiuni rezultate din modificarea ulterioara, in sensul diminuarii sau
majorarii valorii nominale, exprimata in lei, a unei actiuni la data emisiunii
va fi egala cu valoarea nominala a unei actiuni de la data emisiunii, exprimata
in lei, inmultita cu raportul dintre cursul de schimb euro/leu comunicat de
Banca Nationala a Romaniei pentru data scadentei si cursul de schimb euro/leu
comunicat de Banca Nationala a Romaniei pentru data emisiuni"i. ( sursa:
AICI).
Sa
traducem: statul nu emisese doar o obligatiune de 600 de milioane de dolari, ci
mai multe obligatiuni mici-mici-mici, fiecare in valoare de doar 25 euro iar,
la scadenta, stapanul Petromidiei putea sa rascumpere doar cate obligatiuni
vroia muschiul lui, iar de restul putea sa-i dea statului actiuni... Hai, mai,
sa fim seriosi: e ca si cum iei un credit pentru o casa, iar la scadenta alegi
sa platesti doar jumatate si de restul ii dai bancii actiuni la casa ta,
evident tu ramanand cu majoritatea actiunilor, ca sa faci ce vrei si sa ii dai
bancii cu tifla! Profitand de textul prietenos al legii, kazahii cu ochii
oblici i-au platit statului cateva obligatiuni, in bataie de joc, iar de restul
i-au dat actiuni, astfel incat azi Romania detine 44.6959% din Petromidia.
Oricum ei au majoritatea, peste 48%, si decid ce vor ei:
De aici
incolo, restul e can-can. Victor Ponta incearca in 2013, printr-un memorandum
cu kazahii, sa ii puna pe acestia sa mai rascumpere obligatiuni de vreo 200 de
milioane de dolari, iar de restul datoriei sa investeasca in benzinarii;
presedintele Traian Basescu se opune acestei legi si o blocheaza, generand,
astfel, o mare disputa intre el si Ponta.
Evident
ca e cam greu de acceptat si varianta Ponta: cum adica in contul datoriei sa
faca kazahii investitii in dezvoltarea propriei afaceri? Adica daca nu platesti
datoria intreaga catre banca, poti sa iti mai construiesti o camera in plus?
Numai ca Ponta lucra pe o situatie pe care nu el o creease si care parea fara
solutie. De atunci, lucrurile nu au mai avansat deloc, decat in intentia
guvernelor Dragnea de a aplica memorandumul Ponta imbunatatit. Problema e ca
Ponta si Basescu se cearta pe ceva ce nu ei au creat, iar marele vinovat,
Tariceanu, ramane sa ne zambeasca photosopat din afisele electorale.
Faptul
ca statul român a acceptat o pozitie nefireasca in favoarea lui Dinu Patriciu
i-a impins pe procurori sa constituie dosarul "Rompetrol 2" si sa
instituie sechestru pe active ale Rompetrol in valoare de 660 milioane de
dolari. Mai aveam o speranta. Asta pana marti, 10 decembrie 2019, cand un
procuror oarecare, fara nume si chip, ne-a anuntat solemn ca ridica sechestrul
si ca arunca dosarul in magazia din spate, in asteptarea unei binemeritate
pensii speciale incasate, probabil, de la venerabila varsta de 45 de ani.
Interesant este ca niciunui procuror nu i s-a parut ciudat ca guvernul
Tariceanu nu a cerut datoria catre stat in anul 2007, cu ocazia vanzarii
Petromidiei catre kazahi.
Mai
tineti minte poezia lui Cosbuc "Noi vrem pamant"?
"N-avem
puteri si chip de-acum
Sa mai
traim cersind mereu,
Ca prea
ne schingiuiesc cum vreau
Stapani
luati din drum!
Sa nu
dea Dumnezeu cel sfant,
Sa vrem
noi sange, nu pamant!
Cand nu
vom mai putea rabda,
Cand
foamea ne va rascula,
Hristosi
sa fiti, nu veti scapa
Nici in
mormant!"
A, au
scos-o din manual! Nici nu ma mir...
Notă. Petrisor
Gabriel Peiu este doctor al Universitatii Politehnica din Bucuresti (1996), a
fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) si al premierului Adrian
Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003)
si vicepresedinte al Agentiei pentru Investitii Straine (2003-2004). Este
coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundatiei Universitare a
Marii Negre (FUMN).
RGN
