La Tablă

 

O oră obișnuită în școala din 2026: ce nu văd părinții și comentatorii de pe internet. Sunt profesoară cu vechime și gradul 1. Nu mă consider nici dintre cei care dramatizează tot ce se întâmplă în școală, dar nici dintre cei care pretind că totul este minunat și că problemele există doar în imaginația profesorilor.

Este ora 10:00. Intru într-o clasă de gimnaziu. Înainte să ajung la catedră observ că trei elevi au telefoanele pe bancă. Unul urmărește un videoclip. Altul răspunde la mesaje. Al treilea se joacă.

Le atrag atenția, conform regulamentului. Doi se conformează imediat. Al treilea mă privește calm și îmi spune cu un aer inteligent:

- Doamna, verificam doar o informație pentru temă.

Știu foarte bine că nu verifica nimic legat de școală. Dar aleg să-i dau impresia că-l cred spre amuzamentul celorlalți și să continui ora, ca să nu mai pierdem timpul.

În primele cinci minute încerc să recapitulez lecția anterioară. Pun o întrebare.

Nimeni nu reacționează.

Mai pun una. O elevă ridică timid mâna.

Înainte să apuce să răspundă, din ultima bancă se aude:

- Tocilara iar știe!

Clasa râde zgomotos, fata se timorează. Și lasă mâna jos. Încă cinci minute pierdute.

Nu am cum să nu intervin, ar fi ca și cum aș tolera asemenea atitudine. Discutăm despre respect. Despre cum fiecare are dreptul să participe fără să fie ironizat. Le explic, le vorbesc părintește.

Unii ascultă. Alții râd pe înfundate. Un elev își pune hanoracul peste cap și...

Restul articolului îl puteți citi accesând https://latabla.ro/.../212-elevii-care-vor-sa-invete...

Prof. Ana-Maria IONESCU

La Tablă

 

Am 55 de ani și lucrez într-o unitate de învățământ de când aveam 25 de ani. Am grijă de copii și chiar de locație. Sunt unul dintre oamenii aceia care deschid școala dimineața și pleacă printre ultimii.

Fac parte din categoria despre care se vorbește rar și se știe puțin, dar fără de care școala nu ar funcționa nici măcar o zi. În ultima lună am auzit din nou aceleași discuții. Că angajații din învățământ cer prea mult și că în educație sunt prea multe beneficii.

De asemenea, am auzit și că trebuie să avem răbdare. Noi mereu trebuie să avem răbdare. Că de zeci de ani avem răbdare.

Între timp, prețurile n-au avut. Acum câteva zile am ieșit din supermarket cu două plase și aproape 350 de lei cheltuiți. M-am uitat în portbagaj și am avut senzația că lipsește ceva. Nu lipsea nimic. Doar că, în urmă cu câțiva ani, de banii aceia umpleam portbagajul, nu doar două sacoșe.

Cred că mulți dintre cei care lucrează în școli au făcut aceeași comparație în ultima perioadă, fără a mai vorbi de vacanțe, economii sau cumpărături din plăcere.

Vorbim despre facturi, despre medicamente, despre cât costă o vizită la dentist amânată cu anii. Despre cât costă să trăiești normal.

Și mai ales despre cât de greu a devenit să nu te simți vinovat pentru fiecare leu cheltuit. Cum te simți? În condițiile în care noi nu lucrăm cu saci de cartofi, lucrăm cu copii mici. Nu ne permitem anxietate, griji, stres, depresie... trebuie să fim prezenți și relaxați cu ei, concentrați la ceea ce facem nu cu grija zilei de mâine.

În primăvară, fiica mea mi-a spus că pleacă. Definitiv. Avea deja contractul semnat pentru un loc de muncă în afară, în educație. A primit chirie, asigurare și mai presus de orice, respect. Totul pus la punct.

M-a întrebat dacă sunt supărată, văzând că am lacrimi în ochi.

I-am spus că...

Sursa: INTERNET

La Tablă (pamflet)

 E ora 8:00 dimineața. Intru la clasă cu laptopul, catalogul electronic și o cafea băută pe jumătate pe fugă. Clasa a VII-a. 29 de elevi. Patru dintre ei deja filmează ceva pentru TikTok înainte să intru pe ușă. Doi poartă căști într-o ureche. Unul doarme cu capul pe bancă. Alții țipă unii la alții peste muzica dată încet de pe un telefon ascuns în penar.

„Bună dimineața!”, spun apăsat.

Răspund câțiva. Restul continuă conversațiile.

Le cer să pună telefoanele în ghiozdane. Trei se conformează. Un elev îmi spune direct: „N-aveți voie să-mi luați telefonul, am citit regulamentul.” Și are dreptate parțial. După ultimele modificări și interpretări ale regulamentelor, fiecare intervenție trebuie făcută cu grijă milimetrică, ca nu cumva să apară o reclamație, o filmare scoasă din context sau o postare virală despre „profesorul abuziv”.

Încep ora. Încerc să explic lecția. Din spate se aud râsete. Un elev imită vocea mea. Altul aruncă o hârtie mototolită. Îi atrag atenția. Ridică din umeri: „Glumeam și eu.”

În banca din mijloc, o fată chiar încearcă să fie atentă. Scrie conștiincios. Dar la fiecare două minute se întoarce speriată când începe scandalul în spate.

Continui lecția. Un elev refuză să deschidă caietul. Îmi spune relaxat: „Oricum nu mă mai interesează școala. Mă fac influencer.” Clasa râde. Alți doi îl aplaudă.

Îi explic calm că are absențe multe, că riscă scăderea notei la purtare și probleme serioase la final de an. Îmi răspunde fără emoție: „Și ce-mi faceți?”

Aici e întrebarea pe care mulți părinți și oameni din afara sistemului nu o înțeleg.

Ce să îi fac?

Nu am voie să îl scot din clasă decât în condiții extrem de stricte. Dacă ridic tonul, risc reclamație. Dacă îl filmează colegii și apare doar reacția mea pe internet, eu devin problema. Dacă îi confisc telefonul, urmează...

Sursa: Opinii