Romulus Moldovan ne invită să trecem un ”Pod de
cuvinte”
Romulus Moldovan este un poet care s-a apucat să
compună târziu poezie, după 50 de ani. Formația sa militară i-a încorsetat
transcendentalul liric de-a lungul vieții cazone, iar pensia binemeritată a
venit ca o eliberare a eului poetic. Deși a început să scrie poezie la o vârstă
când alții au depus pixurile jos, Romulus Moldovan surprinde frumos și
neașteptat cititorul, cu o adolescență lirică întârziată, în care s-au
comprimat experiențele unei vieții împlinite într-o aventură livrescă suficient
de stufoasă. Cu volumul ”Pod de cuvinte” (Ed. Ecou Transilvan, 2021,
Cluj-Napoca) poetul Romulus Molodvan ne deschide o fereastră simbolică spre
simbolistă, de trecere de la imanent la transcendent. Poetul face parte din
generația de un alcalin liric debordant, reprezentată de Dumitru Cerna, dar nu
refuză incisivitatea combustiei metaforelor explodate în neantul preajmei în
manierismul formei lui Sandu Cătinean sau Ștefan Popa. Recentul volum de
versuri publicat se bucură de o prezentare și introducere elitistă din partea
literelor clujene, fiind însoțit de prefața exhaustive, și la limita
generozității scrisă, de Ion Cristofor, precum și de două texte remarcabile pe
coperta patru ale celor doi corifei ai poeziei ardelene: Adrian Popescu și Ion
Mureșan. Poetul Ion Cristofor îl surprinde structural pe poet ca ”un fin
caligraf al memoriei”, iar ”stelistul” Adrian Popescu consideră că ”textul are
o stranietate, un aer aleatoriu”. Liderul poeților optzeciști, Ion Mureșan, al
cărui cenaclu de la UBB poetul Romulus Moldovan îl frecventează cu o sfioasă
prezență și în care este promovat, face o descriere a poeziei autorului, ca
fiind ”un ritual de trecere, un pod de cuvinte”. Deși aflat la al doilea volum
de versuri publicat, Romulus Moldovan se auto-oferă și auto-devoră ca o
prezență lirică numai bună de împărtășit și consumat la masa comuniunii
poetice. Versurile sale mustesc de melancolia singurătății și se conturează
plenar în salturi de-liricizate, primordial fiind mesajul ideatic și mai puțin
emoția obținută de receptacol. Romulus Moldovan driblează cu curaj printre
metafore, oferiind un univers al însingurării, melancoliei, tristeții într-o
lume surprinsă de perenitatea suferinței și din care nu se poate salva decât
scriind poezie. Versurile poetului sunt mai degrabă reflecții filosofice
brodate pe motive lirice universal recunoscute. Poetul nu ține morțiș să fie un
originar sau original de ocazie, ci își dezbracă sufletul de naivitatea
propriei tristeți, pe care o oferă generos, ca o haină de împrumut cititorului.
”Pod de cuvinte” este construit pe capitole
–”Vadurile melancoliei”, ”Ochii minții”, ”Fereastră deschisă” – în care
tematica nu este neapărat unitară, legătura dintre poeme fiind legată doar de
motivul ”caligrafiei tristeții și melancoliei”. Capitolul I intitulat ”De pe
Cetățuie” este un omagiu, în stil post-modern, adus Clujului, un oraș
post-diluvian în care se risipesc în singurătate ”tristețile” unor ”iubiri
uzate scurgându-se pe străzile Clujului/spre gurile de canal”. Poetul este
martor însingurat a unei lumi care se îndepărtează de ființa introvertită a
poetului și care nu vrea să fie neapărat înțeles de cei din jur. Clujul este de
fapt martorul propriei retrageri din lume. ”Melancolică/ privirea mea hoinărește/prin
penumbra/și prin rățuștele sălbatice/care înoată pe Someș/sau pe Canalul Morii”
(Țintă fără țel). Sufletul poetului se dedublează în două lumi paralele care
doar originea comună devine ”o eternă reîntoarcere”. Această disjuncție lirică
se poate observa doar de către finețea de cursă lungă a unui cititor de poezie
bună. ”Apa Someșului curge impasibilă/despicând cetatea Clujului în două” (Apa
Someșului). Întreaga construcție lirică a volumului stă sub semnul dedublării,
între un suflet chinuit de singurătate și un citadin prea imund. ”Acel răstimp
miraculos/se împarte întotdeauna la doi./De aceea îndrăgostiților/li se pare un
vis atât de scurt” (Călugărul din tren). Se observă la poet o ”teribilă
disociere a simțurilor” ca și fantasticul tren despicat de tunelul, care
transformă realitatea în irealitate, care este de fapt poarta spre poezie. ”La
ieșirea trenului din tunel/priveai surâzând/cum jumătatea ta de tren/se
îndepărtează de jumătatea mea de tren/cum așezați pe aceleași scaune/ne îndepărtăm
unul de altul” (Tren). ”Pod de cuvinte” nu este o punte dintre realitățile
poetului, ci doar o formă de dedublare a liricului, care la poet nu unește, ci
desparte trăirea temătoare a poetului. ”Podurile” sau ”Ferestrele” nu sunt
treceri între efluvii, ci, paradoxal, ”uși închise”, între mirările și
întrebările poetului. Este o ”sinucidere” crudă în fața unei realități care nu
mai concordă cu o inimă ce nu mai poate asimila mesajul preajmei agresive. ”Un
lanț al miracolelor/îmi ștrangulează rațiunea/ca un cordon ombilical/înfășurat
în jurul gâtului” (Grifon domestic). Poetul pare că știe ”acum nimic nu ne
poate surpa/echilibrul și bucuria…va fi momentul crucial/în care se dă startul
veșniciei”. Salvarea poetului se descoperă în căutarile febrile ale perenității,
dincolo de cotidian și universul intimist. Romulus Molodvan se teme că ”uitarea
se așează/domol ca un fum/negru, înecăcios,/pe cele main oi
amintiri,/pipăindu-mi creierul/în mod misterioso”. Poezia lui Romulus Moldovan
este strigătul melancolic al unui lup singuratic care năpârlește timpul, care
se transfigurează de teama ”uitării” și atunci alege să scrie poezie, ca o
salvare a simțurilor în fața agresivității timpului fie el citadin, bucolic sau
suprarealist. Pentru autor, poezia este un ”alter ego” al orgoliului propriu
”care își urmează impasibil calea/precum cămila prin urechile acului”.
Zbuciumul său poetic este remarcabil prin voința de a evada în vremurile când
”au amuțit toate ceasurile” și ”ascuțitul liniștii ratează dulcegăriile
sufletești” (Zbucium). Romulus Moldovan nu scrie în maniera ”noului val liric”
ardelean, cu îndrăznețe aventuri lexicale de semantică pură, prin ”învârtoșarea
versului”, ”frângerea metaforei”, ”cuvântul tăiat” sau ”întorsături simbolice
neașteptate”, dar are ceva indicibil și profund suav, din sinergia acestei
generații post-decembriste indelebile, care se aventurează prin trăiri fantasme
avangardiste. Volumul de versuri ”Pod de cuvinte” este și un jurnal intim al
propriilor trăiri lirice expuse nud, cu idealism și candoare, și atâta
seninătate, de Romulus Moldovan, nu neapărat pentru a da marea lovitură pe
traiectoria istoriei liricii locale, ci mai degrabă pentru a arăta lumii că
poate să lase poarta poeziei deschisă și să invite mereu alți trecători.
Ionuț
Țene, USR
