Se afișează postările cu eticheta națională și internațională. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta națională și internațională. Afișați toate postările

sâmbătă, 21 decembrie 2024

De ce vreau să plec din România după 15 ani de experiență în presa locală, națională și internațională!


Am privit multă vreme în jurul meu, încercând să găsesc motive să rămân. Am crescut cu povești despre sacrificii, despre cum fiecare generație a tras mai tare pentru un viitor mai bun. Dar, în timp ce anii trec, iar speranțele se împuținează, mă lovesc de o realitate care nu se schimbă: fețele triste și goale ale celor care, parcă, au uitat să mai spere.

România a fost și este o țară cu un potențial uriaș. Peisajele ei încă mă fac să mă pierd cu privirea, tradițiile încă îmi încălzesc sufletul, iar limba, cu toate nuanțele ei, îmi rămâne aproape. Și totuși, nimic din aceste comori nu mai este suficient pentru a înăbuși sentimentul acela constant de apăsare.
Pe stradă, la birou, în mijloacele de transport, oriunde mă uit, întâlnesc oameni obosiți. Ochii lor vorbesc despre compromisuri, despre vise lăsate la colțul drumului, despre o luptă perpetuă pentru a supraviețui, nu pentru a trăi. Zâmbetele sunt rare, iar când apar, sunt mai degrabă o mască decât o reală expresie de bucurie.
Am obosit să văd cum talentul se irosește, cum oameni inteligenți și creativi aleg să plece, cum cei rămași își târăsc viețile printr-un sistem care îi sufocă. În loc să ne ridicăm unii pe alții, ne prăbușim împreună. Nu e vina unui om sau a unei generații, ci a unui întreg mecanism defect care ne-a dezumanizat treptat.
Poate că cineva îmi va spune că fug. Dar nu fug de responsabilitate, ci fug de apatie. Fug de sentimentul că orice ai face, nimic nu se schimbă. Plec pentru că vreau să trăiesc într-un loc unde speranța e reală, unde oamenii încă mai visează, unde nu sunt doar un număr într-o statistică.
Nu vreau să mă obișnuiesc cu fețe goale și priviri pierdute. Nu vreau ca tristețea să devină normă. Poate că într-o zi voi reveni, dar până atunci, simt că trebuie să plec pentru a nu mă pierde și eu în această mare de resemnare.
Plec, dar iau cu mine ceea ce iubesc din România: limba, amintirile și visul că, poate, într-o zi, zâmbetele se vor întoarce și aici. Până atunci, îmi caut un loc unde viața să fie mai mult decât o luptă.

Călin Ioan DRAGOMIR