Lumea Poeziilor - Octavian Goga

 

Noi, troglodiții planetei...

Lasă, mă, că rămânem noi cu râul, ramul, din astea, codrul ne este prieten, mai ardem neşte păduri, mai otrăvim neşte fântâni.

Ne descurcăm, ce naiba, că d-aia suntem geto-daci viteji, ăi mai buni dintre traci, alea, alea....

Ne-a făcut pe noi americanu?

La masa lui ne-am îngrăşat?

Îi arătăm noi imediat cine-i şăful!

Mândrii şi cu mucii pă piept înfruntăm satana...

Vai steaua noastră de troglodiții planetei...

Adriana Stoicescu

Noi, caii de povară

                                                           de Gheorghe Pârja

Această poveste am mai spus-o în șezătorile mele scrise. I-a plăcut și profesorului Vasile Leschian, care este și un creator de prestigiu și un fin analist al lumii culturale. Haideți, deci, să reiau povestea. Pe o pășune din preajma satului meu pășteau, parcă pierduți de vreme, doi cai îndesați, doi cai de munte, care au tras după ei multe din greutățile gospodărești. Pășteau de când ieșea colțul ierbii, până toamna târziu, când se așezau brumele târzii și le strepezeau dinții de iarba măruntă, prelinsă prin crăpăturile pământului. Erau doi cai de povară, care au dus ani în șir holdele satului spre batoză, iarna aduceau fânul de pe hotar, iar primăvara trăgeau la plug, precum cei mai aprigi cai din sat. Oamenii îi cunoșteau, unul era breaz, iar celălalt alb, și-i respectau ca pe o avere comună, ca o mirare că împodobeau lumea satului. Apoi au devenit doi cai bătrâni, băteau ulițele nepotcoviți și parcă uitați de stăpân. Deși aveau noaptea grajdul lor, ziua aparțineau celor din jur.

Când treceau cu copitele roase de piatra uliței, gospodarii ieșeau la poartă cu o găleată de apă, ori cu un braț de otavă. Când venea primăvara, caii de povară ieșeau pe dealuri la păscut, spre Valea Mătrăgunii, sau alte locuri în care iarba creștea mai repede și nimeni nu-i alunga de pe propriul loc. Deși au trăit o viață într-o proprietate privată, caii de povară mergeau acum liberi, în voia lor, pe orice pășune. Chiar și în Pășunea Soarelui. Mai ales vara, când stava urca spre Izvoare, cei doi cai de povară știau unde le este locul de vărat. Stăvarul Nicolae le purta de grijă, deși nimeni nu-i dădea nici un fel de plată. Acolo, printre alți cai, ei își găseau singurătatea proprie, pășteau la izvoarele Marei, veneau până spre Bandrea, prin sehelbea păzită strașnic de pădurari. Era locul plantat cu puieți de fag, de brad, de paltin, sau stejar, care trebuiau protejați deoarece era vorba de viitoarea pădure.

Dar pădurarii, oameni înțelegători pentru caii de povară, îi lăsau să pască în locul interzis, pentru a se hrăni cu bărsacăn. Apoi se retrăgeau la umbra pădurii, merizând singuri. Colo, spre sfârșitul lunii august, coborau toți caii spre sat. Caii de povară își continuau libertatea pe hotar și pe ulițele satului. Doi cai bătrâni, ce se bucurau de grija celor din jur. Au rămas o metaforă puternică pentru multe întâmplări care ne înconjoară. Satul nu s-a lepădat de ei, deși erau bătrâni. Mi-am amintit de aceste animale de povară, acum când și în lumea noastră se configurează măsuri, care se vor urgente, multe întoarse pe dos. Mulțimile devin un fel de cai de povară. Li se pun în căruța vieții multe biruri, motivate sau nemotivate, cu promisiunea că vom ajunge într-un loc luminos și plin de verdeață.

Promisiuni de mai bine au tot fost, iar războiul din Ucraina rămâne singurul vinovat de toate strîmtorările care ne pasc. O fi și asta o cauză, dar hibele în societatea noastră sunt mai vechi. Acum am ajuns la austeritate. Pachetul 1,2,3,4,5, iar prețurile cresc alarmant. Trăim vremea austerității cu tot ce presupune îngrijorarea. Care este păguboasă și extrem de dăunătoare pentru starea de spirit a populației.

Se umple căruța, domnilor, iar caii de povară, adică acest popor, se poticnesc. Dacă nu se poate merge spre bine, măcar spuneți. Că dezacordurile din coaliția de guvernare le vedem și noi. Și le simțim. Chiar în aceste zile. Știu că fiecare trage foc la oala partidului din care face parte, dar la țară și oameni cine se gândește? Cei care ați ajuns în ștraf, faceți ceva ca el să nu se împotmolească. Găsiți soluții, folositoare, demne. De aceea mi-am adus aminte de pilda cailor de povară din satul meu.

Când să închei textul, prin preajma casei din sat trecea o nuntă, spre biserică, după regula știută prin vreme. Călăreți, ceteră, druște, stegar, dobă, alai și evident mirii. Feciorii horeau după datină. Am reținut o dorință a lor: „Doi cai și hamuri bune/ Și-o căruță să nu sune.” Sau o atitudine a demnității: „Focul lor, și-a domnilor/ Nu mă sui în carul lor”. Fragmentele de cântec se potrivesc cu textul meu, cu toate înțelesurile necesare pentru această vreme. De aceea le-am reluat pe hârtie.

Noi, pasărea și gardul

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja 

Într-o lume fără repere, cum este și a noastră, valorile rătăcesc. Ori sunt acoperite de uitare, sunt sfidate, sau înlocuite cu aburi. Mai ieri, într-un dialog cu universitarul clujean, istoricul și criticul literar Mircea Popa, mi se destăinuia cu năduf și supărare că despre moartea scriitorului, academicianului D.R. Popescu, televiziunile nu au difuzat nicio știre. Scriitorul a marcat literatura română a ultimei jumătăți de veac. Ne întrebam, ne miram și ne îngrijoram dacă mai putem salva ceva din sinele nostru, care ne-a dat durată. Sub presiunea uluitoare, și greu de controlat a globalizării, a nivelării lumii, identitatea dă semne de oboseală. Chiar nu mai intră în calculul zilei de mâine. Noi, cei care am fost educați de dascăli crescuți la școala Marii Uniri, mai avem reflexe identitare. Dar rândul de oameni, din care face parte această navă bine dirijată, se lovește ca de o stavilă.

Cu toată asumarea și comentariile unora de a fi numiți conservatori. Din vechime, modernizarea trage după ea o serie de traume. Politice, economice, dar mai ales spirituale. Identitatea orgolioasă este sancționată și din interior, dar mai ales din exterior. După cum am mai scris, la această rubrică, sunt printre noi trompete ale autoflagelării. Parcă o genă rebelă ne dă tot timpul târcoale. Nu sunt adeptul unor laude găunoase, dar nici batjocura în oglindă nu ne este de folos. Aud adesea: la noi orice este posibil! Că această expresie nu este nouă ne-o spunea și maestrul I.L. Caragiale, cu mai bine de un veac în urmă. Scriind despre anomaliile spiritului românesc, marele observator sufletesc spune că două expresii fac carieră în vorbirea noastră: „Ca la noi la nimeni”, ori „la Dumnezeu și la noi toate sunt cu putință.”

Greu, foarte greu ne putem găsi reazem în noi înșine. Priviți în jur! Câți semeni sunt dispuși să evoce binele, faptele de urmat ale oamenilor strălucitori? Mai sunt, dar puțini. Ne este la îndemână să facem tăiței din realitate. Nu prea am har să încep cu răul din lume, cum, mai nou, este obiceiul. Cine ne mai adună în jurul unei idei nobile? Cine este dispus să mai asculte lecții despre omenie? Mai suntem dispuși să recunoaștem meritele unor semeni, cu adevărat valoroși? S-a descumpănit balanța cu isprăvi bune? Asistăm la un fenomen de renunțare la date esențiale din identitatea noastră. Care își pot afla rostul și în context modern.

Deși Maramureșul încă mai păstrează, prin revigorare, însemne ale duratei noastre, au fost și perioade de risipă. S-a aruncat totul pe vale. Oale, ulcele, case, porți, spunându-ne că nici la muzeu nu mai sunt bune. Noroc că au intervenit oameni luminați de la muzee, mai ales de la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, care au salvat mari valori. Nu-i uit pe Francisc Nistor și Mihai Dăncuș, pilduitori în acest sens. Ei, și mulți ca ei, cum a fost savantul Mihai Pop, ne-au sfătuit să nu ne aruncăm și sufletul pe vale. Că nădejdea este numai în noi. Nu vedeți ce fire negre se croșetează în jurul nostru? Cine ne apără? Pe temele amintite mai sus, noi suntem singurii noștri apărători.

Unii se miră de noi și pleacă. Alții, mai școliți, își dau seama că noi avem ceva ce ei au pierdut. Scriu aceste rânduri cu intenții salvatoare. De ce? Celebrul Samuel P. Huntington, fost profesor la Harvard, care a scris texte de referință pentru știința politică, culminând cu „Ciocnirea civilizațiilor”, deplânge ascensiunea unei dureroase perioade de autodevorare identitară și cere urgent revizuirea conceptului de identitate americană. Mai pe scurt, cere reamericanizarea culturii Americii. Și noi strigam pe toate ulițele țării: Vrem o țară ca afară! Se vede că ne-am pripit.

Măi, de unde sare iepurele? Din buricul democrației. Așa că, să nu ne fie jenă de valorile noastre, pe care le avem la îndemână, și ne dau durată și identitate. Că le vom pierde și numai atunci ne vom da seama ce-am pierdut. Sau, cum se zice pe la noi, nu da pasărea din mână pentru cea de pe gard.

Noi, pasărea și gardul

 Într-o lume fără repere, valorile rătăcesc. Ori se răstoarnă de pe soclu. Nu se afirmă, sau au toate șansele de a cădea în abis. Mă întreb retoric, și cu firească neliniște, mai putem salva ceva din sinele nostru care ne-a dat durată? Sub presiunea uluitoare și greu de controlat a globalizării, a nivelării lumii, a împuținării ei, identitatea dă semne de oboseală. Ajutată copios de noile teorii care împânzesc lumea. Parcă au intrat în calculul zilei de mâine. Mai există, și la noi, un rând de oameni de care această navă se lovește, ca de o stavilă. Cu toată asumarea, puțin prăfuită, de a fi numită conservatoare. Vedem cu toate simțurile că trecutul nostru, pentru unii, este un timp defunct. Cea mai elocventă probă este indiferența față de istorie în școli. Ori față de limba maternă, care este semnul decisiv al identității unui popor. Orice modernizare a lumii vine după ea cu o serie de traume.

Identitatea orgolioasă este sancționată și dinlăuntru, dar și dinafară. Suntem martorii acestei ofensive. Noi, românii, în asemenea situații, avem harul nepermis de a ne autoflagela. O genă rebelă ne cutreieră viața cotidiană. Predomină, în discursul public, lipsurile și se uită calitățile. Chiar nu avem nimic bun și frumos în condiția noastră ca neam? Știu că psihologia poporului român este înzestrată cu izbânzi, nu numai cu eșecuri. Altfel, nu am fi ajuns, ca popor, până în ziua de astăzi. Auzi adesea: „La noi, orice este posibil!” Că această expresie nu este nouă, ne-o spunea și maestrul Caragiale, cu mai bine un secol în urmă. Scriind despre anomalii, marele observator al societății românești, din vremea lui, spune că două expresii se potrivesc în țara noastră. „Ca la noi la nimeni!”, sau „La Dumnezeu și la noi, toate sunt cu putință!”
Cu asemenea aprecieri, greu, foarte greu să ne găsim sprijin în noi înșine. Să spunem, răspicat, că avem și noi ceva bun. Ne place mult să facem tăiței din realitate. Ocazie prielnică să alegem grâul de neghină. Să ne gândim că mai sunt stâlpi care să ne adune în jurul unei idei nobile. Să avem exercițiul sănătos de a ne recunoaște meritele, unii altora. Oare nu mai avem nimic sfânt în noi? Eu cred că da. Mă mir, cu câtă ușurință, renunțăm la câteva date esențiale, care nu sunt caraghioase. Nici în context modern. Înțeleg roata generațiilor, care nu iau tot din ce au creat înaintașii. Dar de coloana vertebrală a spiritului nostru nu ne putem despărți. Dacă o facem, ne pierdem. Nici Maramureșul nu face excepție de la mișcarea browniană a acestei lumi. Cine are dor și putere de înțelegere va observa că s-au prelins, până la noi, porți pe care se mai sprijină lumea de astăzi. Este și varianta renunțării.
Aruncăm multe lucruri pe vale. Oale, ulcele, case, porți, spunând că nici la muzeu nu sunt bune. Unii sunt în stare să-și arunce și sufletul. Atunci ce mai rămâne în noi? Dinafară suntem priviți prin mai multe oglinzi. Unii propagandiști tineri, cu aspirații politice, spun că nu mai contează dacă nu avem note bune în catalogul celor mari, deoarece toți suntem europeni. Vorbe de plutit pe ape. O giruietă bine construită le-a răzvrătit mintea limpede. Cine vă dă dreptul să anulați identitatea noastră? Pe cine ați întrebat? Grăbiți să fiți vizionari, călcați în străchini. Că pe la mine prin sat merge o vorbă: „Lasă lumea cum îi ea/ N-o face din bună rea!” Oricum, lumea se schimbă, dar nu trebuie scoasă din matcă. Cred că matca este încă prezentă la români! Teoriile venite de aiurea sunt înșelătoare. Nu ni se potrivesc. Și cei care le provoacă se răzgândesc.
Celebrul Samuel P. Huntington, profesor la Harvard, care a scris texte de referință pentru știința politică actuală, culminând cu volumul „Ciocnirea civilizațiilor,” deplânge acum ascensiunea unei dureroase perioade de autodevorare identitară și cere revizuirea conceptului de identitate americană sub presiunea multiculturalismului. Mai pe scurt, cere reamericanizarea culturii Americii. Măi, de unde sare iepurele! Din buricul democrației. Așa că, să nu ne fie jenă de valorile noastre care ne atestă vechimea pe aceste locuri. Că un gânditor din cea mai mare putere a lumii se întoarce la matca ei tânără. Și să ținem seama că lumea asta și-a cam luat nasul la purtare. Să nu pierdem ce ne reprezintă. Că le vom pierde și nu vom ști ai cui suntem.
Să nu dăm pasărea din mână pentru cea din gard. Că, oricum, păsările zboară.

Noi artiști la Untold 2019

 La cea de-a cincea ediție a festivalului Untold, în line-up se adună unele dintre cele mai importante nume de pe scena internațională a muzicii electro-dance și nu numai.

3 are Legend, Busta Rhymes, Don Diablo, Nicky Romero, Steve Aoki, Tinie Tempah, Tove Lo și Tujamo se alătura în line-up celorlalți artiști anunțați deja de organizatorii festivalului: Martin Garrix, David Guetta, Bastille, Dimitri Vegas&Like Mike, James Arthur și nu în ultimul rând Armin Van Buuren, cel care va aduce la Cluj-Napoca un show, unic, exclusiv la nivel mondial, „Armin Untold”.

Proiectul 3 are Legend înseamnă Dimitri Vegas&Like Mike și dj-ul american Steve Aoki. Cei trei se declară foarte buni prieteni și și-au propus în 2014 înființarea acestui proiect, iar de atunci fanii îi pot vedea împreună pe scenele marilor festivaluri de muzică din întreaga lume. Fanii îi vor putea vedea pentru prima data în această formula, pe scena festivalului Untold, în perioada 1-4 august, la Cluj-Napoca.

Rapper-ul american Busta Rhymes vine pentru prima dată pe scena festivalului UNTOLD. Artistul are o carieră îndelungată care a cuprins colaborări cu artiști importanți ca și Mary J Blige, Mariah Carey, Sean Paul, Janet Jackson, Puff Daddy, Kelis, Pharell, Chris Brown, Lil Wayne, dar și cu Tiesto sau Diplo. Fanii artistului vor putea auzi live, în vară, hituri cunoscute ca și “I know what you want” sau “Break ya neck”.

Don Diablo, Steve Aoki și Tujamo sunt deja cunoscuți fanilor festivalului și au spus prezent pentru cea de-a cincea ediție a festivalului. Nicky Romero vine pentru prima dată la Untold, însă promite să facă un show și mai intens decât la prima ediție a festivalului Neversea. De la cea mai tare și cea mai mare petrecere aniversară nu putea să lipsească artistul britanic, Tinie Tempah, care a fost prezent la aproape toate edițiile festivalului clujean. Artista suedeza Tove Lo vine prima dată la festival și promite că își va face un obicei din asta. Hitul „Habbits” și „Cool girl” vor răsuna în vară, la Cluj-Napoca.

Scena Alchemy adresează comunității sale din cadrul festivalului Untold, al doilea val de headlineri care vor completa experimentul muzical aniversar din 2019. Laboratorul de bas, Alchemy va fi onorat în continuare cu prezență de spirit și forță muzicală de către A Skillz B2B Krafty Kuts, Congo Natty, Dub Fx, Roni Size și Nero DJ Set. Alchimiști din toată țara, uniți-vă!

Scena Untold Galaxy își dezvăluie al doilea val de stele călăuzitoare care vor lumina călătoria intergalactică aniversară din 2019. Vor completă mișcarea de revoluție în jurul soarelui pe orbita Galaxy cu frecvențe sonice intense presărate cu melodii techno, acid house și deep tech-house, Paul Kalkbrenner live, Elax, Jamie Jones B2B Martinez Brothers, Joseph Capriati, Oxia și Seth Troxler.

Abonamentele pentru cele 4 zile de festival se pot achiziționa de pe untold.com. Festivalul Untold are loc în perioada 1-4 august 2019, la Cluj-Napoca.

                                                                                     NapocaNews

NOI, CEI MULȚI

Recent, la Turda, ”Acolo unde voievodul  MIHAI CEL BRAV  a fost ucis” a avut loc o adunare a unor rămășițe nostalgice după apuse vremuri feudale. Reprezentanți ai celor patru religii ”recepte”ale minorității maghiare din Transilvania, au comemorat 450 de ani de la Hotărîrea Dietei nobiliare, ținută la Turda în ianuarie 1568, prin care s-a proclamat libertatea religioasă pentru cele trei confesiuni ungurești, ce luaseră calea reformei religioase: unitariană, luterană și reformată. De la această dată, noile confesiuni reformate urmau să fie considerate egale cu religia romano-catolică, din care s-au desprins, și libere în manifestarea cultică.

Participanții la acest eveniment au ridicat în slăvi acest fel de libertate, de care urmau să se bucure doar cei puțini, opresorii, în timp ce  ortodoxia ” dreapta credință”,religia celor mulți, religia românilor, populație majoritară în Marele Principat al Transilvaniei, nici măcar n-a fost amintită. Iar Hotărîrea prevedea că se acordă libertate de manifestare tuturor confesiunilor religioase. Unii din ce prezenți, dându-se democrați și europeni, au încercat să scuze această omisiune, afirmând că ulterior, Dieta ar fi admis, tacit, ca religia românilor să  aibă statut de religie ”tolerată”.

Așadar, în viziunea participanților la festivitate, noi, românii nu  vom beneficia de libertatea proclamată atunci la Turda. Nu vom fi egali  cu cele patru ”recepte” nici măcar în manifestările religiose. Rămânem în continuare doar cu statutul de ”tolerați”, soartă stabilită de către cei puternici, după înăbușirea răscoalei iobagilor români, de la Bobâlna la 1437. Atunci, minoritățile din Transilvania: ungurii, sașii și săcuii au constituit acel pact Unio Trium Naționum, ”CONTRA PLURES”, legiferat apoi prin Tripartitul lui Werbotzi. Cei puțini dar puternici în epocă se proclamă națiuni, își acordă drepturi și libertăți, mereu refuzate populației majoritare a Principatului Transilvaniei. Legiuirile tiranilor nu acordă niciun fel de drepturi celor mulți. De drepturi și libertăți se bucură numai cele trei religii ”recepte”ale celor puțini. Numai acestea se pot  împroprietări cu pământurile noastre, cu pădurile și apele  munților noștri. Biserica românilor este exclusă, nefiind recunoscută ca subiect de drept.

Dar până unde mergea această toleranță acordată tacit de către tiranii opresori ai evului mediu?. Sau ”barbarii de tirani ”cum sunt numiți în versurile Imnului nostru național.   O spune răspicat chiar un nobil, membru al Dietei, care se laudă cât este el de tolerant cu iobagii: ”Io am grijă de iobagii mei, ca și de vitele de jug, că numai așa îmi pot lucra pământurile”. Deci: toleranță până la puterea de a munci pentru stăpâni, de a fi stors de vlagă, de a cădea pe brazdă alături de animalele de povară. La o atare condiție umană era concepută toleranța acordată nouă, românilor, de către ...„Stăpâni luați din drum” cum îi numește George Coșbuc.

Dacă revenim în actualitate, vom înțelege ce se ascunde sub haina unor asemenea manifestări, menite să ne reamintească, să actualizeze și să reînvie situații din trecut, favorabile foștilor opresori, dureroase și umilitoare pentru noi cei mulți.. Zilnic vedem cum sunt revendicate și acaparate bunuri și valori din avuția noastră națională, de către urmași ai foștilor stăpâni, adesea  în numele celor patru ”recepte” ale minorității maghiare. Sunt revendicate întinse pământuri și loturi agricole, munți întregi cu pădurile respective, monumente istorice, clădiri de patrimoniu și chiar străzi întregi în unele orașe din Ardeal și Banat. Totul se poate pretinde și se obține pe baza unor legi și înțelegeri dubioase, prin care  s-a promis ”restitutio in integrum”, în schimbul susținerii  unor guverne iresponsabile, prin voturile minorităților. Dar până unde se  merge în negura evului mediu cu acest ”restitutio”,valabil pentru minoritatea maghiară,  nu și pentru noi?.

Un exemplu, din miile cunoscute. Satul românesc, Nadăș, din județul Arad a fost revendicat, cu acte false, de o urmașă a unei servitoare credincioasă  ultimei baroane, stăpâna acestor locuri pe la anul 1800. Prezentând aceste acte la judecătoria din Salonta, obține dreptul de proprietate pe mii de hectare de teren agricol, inclusiv  întreaga vatră a satului, cu biserica și cimitirul. Românii din acest sat, proprietari de drept, în urma Reformei agrare a Regelui Frdinand, sunt somați să plece. Urmează un șir de procese, nici astăzi încheiat, ignorându-se faptul real al despăgubirii de către statul român , cu aur, a foștilor moșieri , anterior anului 1918, ”optanții”, cei care au ales să părăsească țara.

Recent, o pretinsă urmașă a contelui Banffy, tot pe baza unor acte dubioase  prezentate la judecătoria Huedin, pretinde mii de hectare de pădure din munții comunei Poieni, din județul Cluj. Mai vrea și toate carierele de ”piatră de Ciucea” și terenurile agricole din defileul Ciucea-Negreni. Culmea tupeului:  revendică și  cetatea Bologa, pe care la 1399 regele Ungariei o recunoște, împreună cu cetatea Bran, ca fiind în stăpânirea domnului Țării Românești, Mircea cel Bătrân. Iată cât de mult înapoi în timp merg unii în propria noastră istorie! Scotocesc adânc, pentru a putea jefui  cât mai mult.

Și cine permite acest jaf, la lunina zilei? Nu trebuie să ne întrebăm prea mult. E suficient să privim, măcar din când în când, la lucrările acestui nemaipomenit Parlament al României. Vedem cocoțat la tribună un reprezentant al minorității maghiare, cum justifică defrișările ilegale din munții noștri. Simplu, cinic: ”Nu-i prost cine cere, e prost cine dă. Noi am cerut Guvernului, pe baza protocolului  de suținere în Parlament, și când au avut nevoie de voturile noastre, au cedat”. Și de la aceeași tribună ni se spune și cine-s proștii: noi. Cine alții? Cine închide ochii? Ce organ de stat s-a sesizat, ori a intervenit să pună capăt  unor asemenea revoltătoare stări de lucruri? Din nenorocire, toate guvernele din acești ani ai ”jafului general”, au făcut apel la voturile minorităților, pentru a-și ascunde abuzurile și nelegiuirile, pentru a fugi de răspundere, pentru a putea comite noi ilegalități.

Cine îndrăznește să vorbească despre aceste anomalii și abuzuri, cu aspect legal, obținute prin șantaj, i se pune în față conceptul ”discriminării pozitive”, pe care tânăra democrație românească, model în Europa, o asigură naționalitătăților conlocuitoare. Cine critică  modul în  care se profită de această politică, este taxat drept ”naționalist”. Iar noi, românii, n-avem voie să fim naționaliști. Alții au. N-avem voie să vorbim despre caracterul național al statului român. Ni se cere chiar să ștergem din Constituție această sintagmă  definitorie. N-veam voie să afirmăm identitatea noastră națională. Astăzi se duce o luptă deschisă, supervizată chiar de Consiliul European, pe tema renunțării la identitatea națonală, în favoarea globalizării. Ni se atrage mereu atenția, de la Bruxelles, că numai astfel ne vom integra  pe deplin în Uniunea Europeană.

Pentru ca acest demers să aibă succes, asistăm la  o campania susținută, externă și internă, de defăimare și umilire a României. Suntem asaltați, zilnic, prin organe de presă și alte mijloace de comunicare,  se scriu studii și cărți în care este falsificat adevărul istoric, sau cel demografic.  Profesioniști ai defăimării merg până la negarea latinitățiii și continuității poporului român pe acest teritoriu, oferind în schimb origini suspecte;  din cumani și ostrogoți. Se caută a se induce ideea că spiritul nostru tolerant este, de fapt, slăbiciune și incompetență. Se emit teorii despre incapacitatea statului român de a stăpâni și administra  economia națională. Se justifica astfel înstrăinarea tuturor capacităților industriale, și chiar și  a solului agricol, sub pretextul ”privatizării”.  O altă formă de jaf.

De mult timp se duc campanii de defăimarea a prestigiului unora din  cei mai iubiți eroi  naționali, precum Avram Iancu- sau poetul emblematic- Mihai Eminescu. În trecutul de luptă pentru libertatea națională al lui Avram Iancu, sau ce-a scris Mihai Eminescu, poezie și scieri politice, se caută  accente de naționalism, pentru a fi blamați din perspectiva integratoare europeană. N-avem voie să-i admirăm ori să mergem pe urmele acestor eroi, ca să nu comiten păcatul  de a fi naționaliști.

Mihai Viteazul, primul unificator al celor Trei Țări Românești, este vizat de o acțiune de mare amploare de contestare și diminuare a măreței lui realizări- Unirea de la 1600. Se vehiculează teoria istoricilor unguri, supărați că ”valahul” i-a învins la Șelimber. Se vorbește numai despre „condotierul”, aventurierul, care a cuprins Ardealul și Moldova prin războaie de cucerie, nu că ar fi fost conștient de unitatea de limbă și credință a românilor din cele trei țări. Se trece cu vederea  faptul că după ce s-a încoronat, la Alba Iulia, ca Domn al Țării Românești, al Ardealului și toată Țara Moldovei, a ridicat Episcopia ortodoxă la rangul de Mitropolie a Ardealului. El răspundea astfel așteptărilor românilor din Marele Principat al Transilvaniei, bucuriei și speranței  trezită la aceștia de  ”un Domn de aceeași lege cu noi”.

Unii istorici susțin că acest moment astral al istoriei noastre- Unirea de la 1600, nu s-a datorat coștiinței naționale a românilor, întrucât  în epocă nu se vorbea încă de ideea unității de neam, sau de națiune. Trebuia așteptat secolul al XIX-lea, declarat ”secolul națiunilor„  Numai că pe noi, pe românii, ne-a unit atunci și ne unește și azi aceeași ”lege românească”, afirmată mai întâi de cronicarii moldoveni și munteni, și justificată apoi științific de corifeii Școlii Ardelene, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Inochentie Micu, prin studii și cărți de istorie și limbă românească. Și astăzi în unele sate românești tradiționale, legea morală românească rezolvă pricinile dintre oameni mai bine decât legiuirile mereu schimbătoare. La această  lege  a făcut apel și Horia, în timpul Răscoalei iobagilor români, de la 1784-85, împotriva latifundiarilor unguri, când a poruncit ca nobilii prinși să nu fie omorîți, gândind cu bunăcredință: ”I-om face oameni, ca și noi; dacă i-om boteza și i-om cununa în legea noastră românească”.

Această lege românească, unitatea de limbă și credință, a fost fundamentul și izvorul redeșteptării noastre naționale, care, în secolul  al XIX-lea, a dus la cristalizarea ideii de națiune.Iar contribuția generației revoluționare de la 1848, din Țara Românească, din Moldova și din Ardeal, a fost hotărîtoare. Ideea unității naționale a românilor nu s-a născut din neant, ori din decrete ale unor cancelarii diplomatice. Ea s-a făurit în lupta dusă de toți românii, de-a lungul veacurilor, și era firesc să fie încoronată, în anul de grație 1918, prin realizarea unității statale a României, hotărîtă de întregul popor român, în Adunări plebiscitare la  Cernăuți, Chișinău și Alba Iulia.

Negarea  astăzi a acțiunii unificatoare a lui Mihai Viteazul, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru noi, întrucât se vizează negarea unității statului național român. La unele posturi  TV, aici la Cluj, se bate zilnic monedă (se bat câmpii) pe diferența dintre Transilvania și ”Vechiul Regat”. Locuitorii sunt numiți ”transilvăneni”, nu români. Curentul separatist se numește ”transilvanism”. Perspectiva promisă? Ce bine ne-ar fi nouă, aici în Ardeal, să fim separați de București, să fim conduși de cei care știu să conducă, așa cum au arătat înainte de 1918. Pentru aceasta, e nevoie să fie  obținută  o anumită autonomie. Culturală, mai întâi, până nu se observă adevăratele intenții și nu se prind„ proștii”. Apoi, autonomie financiară și în sfârșit autonomie teritorială. Până atunci, să fie șterse, pe cât se poate, urmele locuirii acestei provincii de către români. Eventual, alungați precum românii din Harghita și Covasna. La nevoie, chiar și un mic genocid, ca la lp și Tresnea. Cu ”numai” câteva sute de morți. Ca avertisment. Ca să știe românii la ce să se aștepte.

Mergeți și vedeți cum a fost vandalizat monumentul   lui Mihai Viteazul, ridicat  la Cluj-Napoca, în piața cu același nume. Sau, în același oraș, cum a fost ciopârțită inscripția de pe statuia lui Baba Novac...  Iată că pe lângă vorbe și teorii ”prietenii” noștri comit și fapte:  acțiuni reprobabile și provocatoare .Acesta să  fie modul de a-și manifesta recunoștința pentru discriminarea pozitivă?„.

Să mai reținem, că la manifestarea de la Turda,  cei prezenți, în totalitate reprezentanți ai partidelor și bisericilor maghiare, au elaborat o hotărîre prin care cer ca Guvernul României să ridice un monument, care se va numi „Al libertății religioase”. Ce fel de libertate, știm acuma și din nenorocire știam cam de prea multă vreme... Se revine și se actualizeasă acel „Unio Trium Naționum”, îndreptat de la început împotriva noastră, a românilor. Se validează vechi drepturi și privilegii ale celor puțini, pe care le folosesc astăzi împotriva noastră, a celor mulți. Astăzi, în anul Centenarului Unității Noastre Naționale!. Nu sună  asta a sfidare? A obrăznicie?

VALER POPA, CLUJ NAPOCA, FEBRUARIE 2018

                                                                            

NOI, ANIMALELE INJUGATE!

 In noiembrie se implinesc 100 de ani de la Revolutia Bolsevica, un subiect asupra caruia intentionam sa revenim spre sfarsitul anului. Deja se scrie mult asupra subiectului si mai in fiecare saptamina dam peste recenzia unei noi carti privind subiectul. Opiniile difera de la autor la autor. In general, insa, publicatiile occidentale comenteaza cu o oarecare nostalgie asupra subiectului. Si asta poate nu ar trebui sa ne surprinda avind in vedere ca revizionismul istoric e in voga astazi. Cu exceptia Germaniei de Est, occidentalii nu au avut parte de tirania comunista, ceea ce explica tendita lor de a romantiza comunismul. Se afirma in unele din recenzii, printre linii, ca experimentul comunist, bine intentionat la inceput, zic autorii, a fost aplicat gresit, iar apoi denaturat de Stalin si ceilalti tirani ai comunismului Secolului XX. Cert e ca scriitorii occidentali nu au inteles comunismul inainte de 1989 si nu il inteleg nici azi, o dovada recenta fiind elegiile facute la adresa lui Castro de unii membrii ai Parlamentului European prilejuite de moartea acestuia anul trecut. Din nefericire, lipsa de intelegere a comunismului se rasfringe si asupra tinerilor. Tineretul occidental de pe ambele maluri ale Atlanticului devine tot mai interesat in comunism iar numarul simpatizantilor comunismului e in crestere. De fapt, cu citeva luni in urma un grup de tineri americani simpatizanti ai comunismului au vandalizat monumentul de comemorare a victimelor comunismului ridicat de Administratia Bush in urma cu aproximativ un deceniu.

 

Stanga europeana iubeste Corea de Nord

 

Un comentariu publicat chiar ieri de un ziar din Suedia atrage atentia, exact asa cum facem noi azi, ca stanga europana inca nu a abandonat comunismul si simpatizeaza cu regimurile comuniste contemporane. Unul dintre ele, despre care comentam astazi, e comunismul din Corea de Nord. Redam un paragraph din comentariul suedez intitulat Stanga inca sprijina regimul din Pyongyang (“Left still supports Pyongyang”): “The glorification of the regime in North Korea by certain sections of the left in the West is increasingly incomprehensible. With reference to North Korea the Communist Party [in Sweden] writes among other things: 'We admire North Korea's firm stand against imperialism and for peace and reconciliation on the North Korean peninsula.' The Revolutionary Communist Youth organisation adds: 'The North Korean example shows that despite everything socialism is the superior system.' It's staggering that in 2017 there are still people in the West who see conciliatory aspects in a regime armed with nuclear weapons that keeps its own people imprisoned and tortures and starves them. The left's misguided path is evident in its support for dictatorships like the one that has just murdered Otto Warmbier.” [Restul articolului poate fi citit aici: http://www.dn.se/ledare/huvudledare/otto-warmbier-mordad-av-nordkoreas-terrorregim/]

 

Ignorarea comunismului ori romanizarea lui nu sunt lucruri potrivite, comunismul fiind cel mai diabolic sistem politic cunoscut omenirii, un experiment secular si secularist care a falimentat si nu trebuie repetat. Romantizarea lui este unul din motivele pentru care, sugeram noi, se scrie atit de putin despre comunismul contemporan, dar mai ales despre cel nord corean. Pe linga lipsa de interes, e extrem de dificil pentru jurnalisti ori cercetatori sa viziteze Corea de Nord, iar informatiile care parvin de acolo sunt filtrate, cenzurate, distorsionate, si dificil de interpretat cu acuratete. Autocenzura constituie un impediment in plus, jurnalistii occidentali stiind ca daca publica negativ despre comunismul nord corean, nu vor mai obtine vize pentru Corea de Nord, nici ei dar nici organizatiile de mass media pentru care lucreaza.

 

Animale injugate

 

Mai putin cunoscut privind comunismul nord corean, insa, este faptul ca, la fel ca si in Uniunea Sovietica, Europa de Est si Romania, in Corea de Nord exista o miscare intelectuala dizidenta. Aproape invizibila, dar exista. Daca Uniunea Sovietica l-a avut pe Alexandr Solzhenitsyn, si Romania pe Paul Goma (si altii), Corea de Nord il are pe scriitorul cunoscut in occident sub pseudonimul de Bandi, care inseamna “licurici” in coreana. Din motive usor de inteles, numele real a lui Bandi nu a fost divulgat. In 2013, un manuscris a lui de 743 de pagini, scris de mina pe coale de hirtie de calitate inferioara si legat cu sfoara, a ajuns in Corea de Sud. Expertii spun ca a fost primul manuscris de acest gen care a fost scos pe furis din Corea de Nord. Titlul cartii e “Acuzarea” si contine sapte (7) nuvele care descriu viata oamenilor de rind din Corea de Nord. Autorul isi numeste concetatenii “masini care vorbesc, animale injugate”. Cartea a fost tradusa in 18 limbi, iar in martie a fost publicata prima editie in limba engleza din Statele Unite, cu titlul “The Accusation: Forbidden Stories from Inside North Korea”: (“Acuzarea: povesti interzise din Corea de Nord”). Asteptarile privind publicarea in traducere engleza a cartii lui Bandi sunt la fel ca cele care au prilejuit publicarea cartii lui Solzhenitsyn, Arhipelagul Gulag: constientizarea lumii privind atrocitatile comunismului din Corea de Nord.

 

Felul cum manuscrisul a fost scos din Corea de Nord e o poveste aparte. In 2012 graniceri chinezi au interceptat o femeie care fugise din Corea de Nord si au vrut sa o dea inapoi. Autoritatile sud coreene au platit autoritatile chineze sa nu o dea inapoi iar in timp femeia a ajuns in Corea de Sud. Pe parcursul interogarilor a dezvaluit ca Bandi e o rudenie de-a ei si ca inainte de a pleca din Corea de Nord si-a vizitat rudeniile sa-si ia ramas bun de la ele. Bandi, unul din verisorii ei, a rugat-o sa duca manuscrisul cu ea, dar de teama a refuzat. A divulgat autoritatilor sud coreene numele autentic a lui Bandi si unde poate fi aflat. Un agent sud corean deghizat in turist a trecut in Corea de Nord si l-a contactat pe Bandi. Bandi i-a inminat manuscrisul, iar agentul sud corean l-a dat, la rindul lui, unui om de afaceri care cumpara si distribuia in Occident operele comuniste ale liderilor comunisti nord coreeni. Astfel, printre volumele numeroase ale lui Kim Il-sung, impachetate cu grija pentru a fi scoase din Corea de Nord, s-a strecurat si manuscrisul cartii lui Bandi, ajungind in Corea de Sud.

 

Occidentul nepasator

 

Casele de editura din Corea de Sud au refuzat sa publice manuscrisul, avind indoieli privind autenticitatea lui ori existenta reala a lui Bandi. La urma urmelor, pina in 2013 nimeni nu mai pretinsese sa fi scris un manuscris anti-comunist in Corea de Nord. Existenta reala a lui Bandi nu putea fi divulgata de teama sa nu fie executat de autoritatile comuniste. Datele facute public despre el au fost si inca ramin putine. Stim ca s-a nascut in 1950, si ca o vreme a fost membru in Alianta Scriitorilor Coreeni, o breasla a scriitorilor coreeni comunisti de genul celor care au existat si in Romaia comunista inainte de 1989.

 

In 2014, manuscrisul a fost publicat pentru prima data de o publicatie conservatoare sud coreana online, fara, insa, a atrage interesul ori atentia Ocidentului. Dar coreenii care doreau publicarea manuscrisului au persistat pe linga diferite case de editura din Occident sa-l publice. In 2014, manuscrisul a fost publicat in franceza de o casa de editura din Franta, prima limba straina in care cartea a fost publicata. Au urmat apoi alte traduceri, inclusiv in Statele Unite in martie. Cu toate acestea, cartea lui Bandi nu a devenit un best seller, castigul din drepturile de autor a lui Bandi ajungind la doar $10.000. Motivul ar putea fi ceea ce am afirmat mai devreme: lipsa de interes a Occidentului fata de atrocitatile comunismului si romantizarea lui.

 

Doar un numar limitat de persone au avut acces la manuscrisul original a lui Bandi. Fotografierea lui e interzisa, de teama ca autoritatile nord coreene vor folosi scrisul de mina sa incerce identificarea autorului si sa-l execute. Din acelasi motiv, datele geografice si numele persoanelor din manuscris au fost modificate, cu toate ca se presupune ca ele sunt fictive in original.

 

Scriitori nord coreeni din exil au examinat si ei manuscrisul ajungind la concluzia ca e autentic. Manuscrisul contine expresii tipic nord coreene care ar fi putut fi cunoscute doar unui scriitor nord corean crescut la tara.

 

Care sunt subiectele unora din nuvelele lui Bandi? O nuvela descrie viata unei femei al carei sot a fost dus intr-un lagar al dizidentilor politici iar ei i s-a impus sa tina un discurs public elogios la adresa liderilor comunisti. Iar o alta nuvela descrie tristetea unui tinar al carui mama a murit fara ca lui sa-i fie emisa autorizatia de calatorie pentru a merge sa o ingroape. O recenzie a cartii, facuta de New York Times, poate fi citita aici: https://www.nytimes.com/2017/03/19/books/north-korea-the-accusation.html.

 

VRETI SA FITI INFORMATI?

 

 

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro. 

 

Alianta Familiilor din Romania
Alianta Familiilor din Romania
Str. Zmeica nr. 12, sector 4
Bucuresti, N/A N/A, Romania