Cărțile anului, 2023

 

                                                                                 de Gheorghe Pârja

Și a fost concursul Cărțile anului 2023, manifestare organizată în această toamnă numai de către revista de cultură NORD LITERAR. O manifestare sub semnul unei apreciabile durate. După calculele mele, date culese din presă, s-ar rotunji mintenaș trei decenii. O vreme lungă pentru literatură, în vremi cu alte priorități. La multe dintre edițiile precedente am fost martor. Da, un timp literar cu marcă băimăreană, cu participanți de valoare ai literaturii române! Se celebra o sărbătoare a scrisului românesc, prin care se aprecia valoarea cărților confraților din Maramureș. Făcută de scriitori precum Augustin Buzura, Nicolae Breban, Cornel Ungureanu, Mircea Muthu, Varujan Vosganian, Mircea Petean, Ioan Moldovan. Și lista celor veniți în Nord este lungă, precum este și viața manifestării. Era un regal al dialogului despre literatură, despre noi, oamenii care ne-am pus sufletul în cărți.

Pentru mine, această ediție a Cărților anului a fost și un prilej de a evalua meritele celor care au pus struțul pe poarta acestei idei. Sunt intelectuali consecvenți cu ei înșiși, cu operă literară confirmată de critică, cu suflul entuziast de a disloca comoditatea și vremea unduitoare. Da, criteriul valoric înainte de toate. Îi am în față, în felul meu, pe ziditorii, prin timp, ai acestui act cultural de referință. Pe regretatul critic literar, Augustin Cozmuța, recunoscut printre inițiatorii acestui eveniment, pe consecventul întru Cărțile anului, criticul și istoricul literar Săluc Horvat, fost manager al revistei, tot în eșalonul dintru început. Foarte aproape de ei au fost universitarul Gheorghe Glodeanu, V.R Ghenceanu, Ion M. Mihai, Mircea Bochiș. Apoi, în jurul revistei s-au adunat și alte nume de scriitori, care fac ca publicația să-și vadă de valoarea ei recunoscută. Apare și sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Am simțit nevoia să fac această recapitulare, pe sărite, dar cu eroi reali, acum la Sărbătoarea Cărților anului 2023. Vineri, 6 octombrie, în Sala “Bogdan Vodă” a Palatului Administrativ din Baia Mare, a avut loc decernarea premiilor Cărțile anului. Au ținut să fie alături de scriitorii maramureșeni prefectul județului, domnul Rudolf Stauder, și vicepreședintele Consiliului Județean, domnul Radu Trufan, care au spus cuvinte de apreciere despre eveniment, despre autori și cărțile lor. A fost o ediție de calitate, ilustrată de valoarea cărților trimise în concurs. Actualul manager al revistei de cultură NORD LITERAR, doamna Dana Buzura-Gagniuc, a demonstrat lejer exercițiul bunei gazde. A făcut aprecieri valorice despre cărțile primite pentru jurizare, despre autorii care au cercetat liric, epic și științific domenii de interes. Și pe mine m-au interesat cărțile trimise spre judecare valorică.

După o perioadă de acalmie economică, de griji sociale, de alte tulburări din jur, autorii care cred în scrisul lor nu s-au dezmințit. Concursul, sobru în esența lui, a fost și o provocare de bun augur. Juriul, al cărui președinte a fost poetul, teologul, cărturarul IOAN PINTEA, directorul Bibliotecii „George Coșbuc” din Bistrița, a pus pe portativul valorii volumele primite la concurs. Au fost premiate și apreciate cărți din domenii diverse. De la poezie, la critică literară, de la cartea de știință, la studii de cercetări în domeniul etnografiei și folclorului, memorialistică, ori cartea de istorie.

Premiul pentru Cartea anului, aici spun și numele laureatului, a fost acordat criticului și istoricului literar, universitarului Gheorghe Glodeanu, pentru volumul „Incursiuni în imaginarul ezoteric”, un volum apreciat de critica și istoria literară. Despre multe dintre aparițiile, premiate și apreciate la această ediție a Cărților anului, am scris la timpul potrivit. Fără a ști că vor fi o probă de juriu. M-a bucurat coincidența aprecierilor mele cu cele ale juraților.

Da, ediția 2023 a fost una care confirmă că mai avem în Maramureș autori ce trebuie prețuiți. Iar această ediție a făcut-o. După cum ne-a spus și doamna manager la deschiderea manifestării: „O carte se scrie în singurătate, împotriva singurătății. Vom duce mai departe o tradiție! Pentru că tot ce e bun trebuie să meargă mai departe.” Așa să fie! Noi, breasla scriitorilor din Maramureș, vom susține, cum am făcut-o și până acum, ca scrisul nostru să fie o marcă a vremii în care suntem. Să fim alături de revista NORD LITERAR, pentru suveranitatea valorii creației noastre. A fost o ediție de aplaudat premiile, mențiunile și participanții. Ei au dat farmecul duratei manifestării. Dar și a celei din această toamnă. Să ne vedem la anul care vine.

Între două lumi

 

                                                                                   de Gheorghe Pârja

În ultimele trei decenii mi-am pus mai multe întrebări în legătură cu un fenomen de anvergură care se petrece cu poporul român. Ați ghicit, este vorba despre emigrația românilor, într-un număr mare, prin felurite colțuri ale lumii. Nimeni nu știe cu precizie câți conaționali se află pe alte meleaguri. Sunt atent la felul în care emigrantul român se raportează la țara unde a decis să se stabilească, dar mai ales cum este primit, văzut, apreciat, ori nu, cum stă cu porția de singurătate, sau de integrare. Puține mărturisiri sincere am întâlnit. Unii evită subiectul, alții folosesc clișee din care nu afli mare lucru. Și, totuși, cine caută găsește. Așa am citit într-un număr recent al revistei “Observator cultural” un interviu cu tânăra prozatoare Andreea Simionel, acum trăitoare în Torino.

S-a născut și a trăit la Botoșani până la vârsta de 11 ani, când a emigrat cu familia sa în Italia. Scriitoarea a debutat anul trecut cu romanul “Male a Est” (Italo Svevo, Edizioni) nominalizat, într-o primă etapă, la Premiul Strega. Este un roman despre consecințele emoționale ale emigrării, din care reies încercările, pierderile, izbânzile, dar mai presus de toate, cartea evidențiază traumele unei noi limbi, care înlocuiește limba maternă. Și-a dorit să devină scriitoare încă din liceu. A ales să scrie în limba italiană, fiind unicul mod de a supraviețui. Pentru mulți ani a abandonat limba română deoarece era nevoie să se integreze. A făcut exerciții de uitare a limbii române. Trebuia să intre în miezul limbii italiene, se pregătea să scrie romanul.

Sinceritatea tinerei prozatoare m-a cucerit. Nu dorea să trăiască între două lumi. Cum a fost etichetată o scriitoare din Slovacia, care scrie în italiană, dar cu sincope și influențe din limba maternă. După unii, această atitudine a scriitoarei Andreea Simionel, născută în Botoșani, pare nedreaptă față de limba maternă. Dar ea și-a luat îndârjirea drept colac de salvare. Nu dorea să fie definită ca o scriitoare de mijloc, adică între două lumi, cum sunt numiți de obicei emigranții. Dorește să fie stăpână pe uneltele sale. Mai circulă o idee interesantă prin Italia. Profesorul Roberto Merlo, de la Universitatea din Torino, un bun traducător din limba română, așteaptă să ajungă acei români în Italia, care vor scrie în italiană și vor modifica această limbă. Interesantă părere!

O fi sărăcit italiana în expresivitate? Andreea îl evocă și pe scriitorul și traducătorul Bruno Mazzoni, profesor de limba română la Universitatea din Pisa, care a cunoscut și Maramureșul. L-a străbătut cu pasul, a fost oaspetele sculptorului Vida Gheza și a descifrat și interpretat epitafurile din Cimitirul Vesel din Săpânța. I-a pus în circuitul literaturii italiene pe Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Max Blecher. L-am întâlnit la un Festival Internațional de Poezie, unde, în discursul său, făcea aluzie la nevoia îmbogățirii limbii italiene. Că mai obosesc și limbile câteodată!

Autoarea noastră dorește să se impună cu seriozitate în limba lui Cesare Pavese. Are cititori italieni și români, care trăiesc în Italia de mulți ani și care au descoperit în cartea ei multe amintiri. A scris despre Botoșaniul ei, familia ei, despre câinele ei, dar a surprins și atmosfera în care trăiesc românii în Italia. Nu a vrut să scrie o carte despre traumă, deoarece acest tip de literatură este suprasaturată. Citându-l pe profesorul Roberto Merlo, crede că proza socială este una dintre crengile uscate ale literaturii. Îl citește pe Kafka, în care a descoperit boala ireversibilității. Îi place să facă literatură și să scrie despre lumea în care trăiește. Una este în cer și alta pe pământ, dar marii scriitori au încercat să medieze între aceste două stări aparent imposibile.

Cu luciditate, analizează condiția străinilor din Franța, unde fenomenul migrantului este mult mai amplificat. Sunt mulți și nu sunt reprezentați, ei trebuie să-și ascundă cultura și atunci recurg la gesturi radicale. Cartea ei este o izbucnire de furie. A acumulat multe frustrări în timp, mai ales faptul că nu ești respectat în lumea pentru care ai optat din rațiuni diferite.

Coșmarul tinerei scriitoare din Botoșani în Italia este de ordin lingvistic. Recurge la fapte care ne pot surprinde. Când aude vorbind o badantă în limba română se preface că nu înțelege și continuă să vorbească italiana. Acest gest se proiectează pe dorința de integrare. Că drama migrantului este tocmai lipsa de integrare. Dacă rămâi în așteptare vei fi mereu izolată, mereu o ciudată care trăiești între două lumi, crede prozatoarea. Ce înseamnă să fii străin toată viața? Această condiție a dorit să o depășească Andreea Simionel. Nu a uitat limba română. Interviul la care m-am referit în acest text stă mărturie. Răspunde la întrebări într-o limbă română curată, cu efecte plastice în exprimare.

Semnificativă este nașterea titlului cărții ei – „Male a Est”. Ea ni l-a tradus ca fiind durere la est. I-a venit în gând când și-a luat cetățenia italiană. Când a depus jurământul că va respecta Republica și legile ei. Atunci a luat-o o durere în partea de est a corpului, dar și una mai profundă, cu același punct cardinal. Am înțeles mai bine condiția omului care își părăsește locurile natale și a ales să trăiască în altă țară, să scrie în altă limbă. Pentru mine, experiența inedită a tinerei prozatoare reprezintă fața mai puțin cunoscută a migrantului.

Clasa politică unitară?

 

                                                         de Gheorghe Pârja

Cu acest titlu îmi ridic, la prima vedere, lumea în cap. Mi se va spune că nu văd ce se întâmplă în jurul nostru. Cum seară de seară politicienii își aduc reproșuri, se urcă în jilțuri iluzorii, din care împart soluții convenabile lor, cu serioase accente partinice. Mă salvează, totuși, semnul întrebării. Dar, oameni buni, nici nu se poate altfel. Fiecare cu acoperișul lui politic, iar eu fac parte dintre cetățenii acestei țări care socotesc că fără instituții democratice țara se duce pe vale în jos. A face observații de bună cuviință celor care ne conduc mi se pare absolut necesar. Mă străduiesc să nu exagerez prin comentarii, să nu jignesc aleșii poporului, ci să le spun în scris ce cred, dar mai ales ce socotesc și alții. Că ei, oamenii politici, aruncă în spațiul public afirmații care ne pun pe gânduri.

Îmi vine în minte trista veste că țara ar avea un deficit de vreo douăzeci de miliarde de lei. Alarmă pe toate fronturile. De unde această gaură financiară? Au dat din colț în colț, dar nu i-au dat de capăt. Ca să nu ne întristeze în ajun de Sărbători, președintele Iohannis și premierul Ciucă au venit în fața poporului și i-au spus că nenorocirea nu este atât de mare, iar acoperirea deficitului nu va afecta echilibrul social al țării. Cică au croit prost proiecția bugetară. Cei doi ne asigurau că nu vor fi tăieri de salarii, nici oameni dați afară din sectorul de stat, nu vor fi nici creșteri de taxe și impozite. După ce au mâncat pasca sfințită, parcă au uitat ce au spus înainte de Sfintele Sărbători.

Președintele a plecat prin America de Sud, Marcel Ciolacu, la Muntele Athos, iar premierul a rămas să-i aștepte acasă. Au ieșit la rampă economiștii, care lucrează cu cifre statistice și nu prea cad în plasa de conjunctură. I-am ascultat și eu, ca mulți dintre noi, și am constatat că adevărul este trist. România este amenințată de o criză economică, cu consecințe sociale dure, conform spuselor economistului Mircea Coșea. Guvernul stabilității nu a reușit să atingă toate obiectivele de dezvoltare a țării. Nu a reușit să oprească cursa scumpirilor. De o vreme încoace se discută aprins despre faptul că nu s-au absorbit eficient fondurile europene acordate prin controversatul PNRR.

Pentru mine, acesta este un proiect enigmatic, cu promisiuni acaparatoare și cu realizări în așteptare. O nebuloasă care nu se vrea limpezită. Cum tot atât de misterioase sunt și împrumuturile scumpe, care îndatorează România pentru multă vreme. Cetățenii nu prea știu pentru ce se folosesc acești bani. Este o ceață stranie, secretoasă. Cum secret de stat au devenit și costurile călătoriilor diplomatice ale președintelui țării. Ca un observator ce sunt, constat o atitudine unilaterală a clasei politice față de stat. Pentru ei, cât se poate de mult, pentru ceilalți, ce rămâne. Cu tot respectul de care vorbeam mai sus, nu pot uita firescul cu care și-au aprobat majorări de venituri. Așa, ca un fulger de cuțit pe fruntea latinității, cum spunea frumos pe vremuri poeta Ileana Zubașcu.

Nici primarii nu au fost uitați de la acest ospăț, cărora li s-a părut firesc. E nevoie de ei, că doar vine la anul campania electorală. Că ei sunt stâlpii comunităților pe care le conduc. Sunt de părere că lumea are nevoie de bani. Unii au șansa, alții sunt ochiți de ordonanțe de urgențe. Da, clasa politică este unitară în apărarea intereselor acestei caste. Povestea este știută, că angajații la stat, de obicei, sunt cea mai sigură plajă electorală. PSD-ul și PNL-ul, partide opuse în principiu, ca doctrină și program, au fost îmbrățișate de președinte pentru a salva țara în această perioadă tulbure. Un fapt demn de luat în seamă. Dar cu ce consecințe? Liberalii au lăsat-o mai calm cu vocația lor reformistă, adică au uitat de întreprinzătorii individuali, în favoarea birocraților neproductivi. Buni și ei, dar au constatat că sunt cam mulți, acum când rezervele bugetului sunt în faza de epuizare. Fostul lider liberal a sugerat partidului pe care l-a condus să aibă curaj în conservarea identității. Acum, i se pare lui Valeriu Stoica, liberalii sunt un breloc al pesediștilor.

În preajma alegerilor trebuie să func­ționeze mecanismul selecției valorice a liderilor liberali. Sfaturi de la un fost lider. E atâta vânzoleală televizată, cu eroi politici, cu păreri fără soluții, de te apucă marile întrebări. Pentru calmarea cititorilor, spun că și în vremea interbelică au fost spovedanii fără patrafir. Dar orice generație pretinde de la liderii ei, tocmai așezarea și apărarea țării. Și mai ales renunțarea la secrete inutile, care ne pun pe gânduri. Aud că țara are creștere economică, dar oamenii politici plănuiesc măsuri de austeritate. Ce să mai înțelegem? Stăm pe gânduri și visăm la o clasă politică unitară în decizii și pentru cei mulți.

Iubirea și roboții

 

                                                                                                      de Gheorghe Pârja

Buna mea cunoștință Alexandru Mironov, cu care am împărtășit timp de vreo opt ani o frumoasă experiență în conducerea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, președinte fiind profesorul universitar Mihai Miron, ne-a spus, într-o seară la televizor, că nu peste mulți ani, unii dintre pământeni vor avea un robot prin preajmă. Nu un robot de bucătărie, cum au gospodinele noastre, ci unul care îți aduce apă, îl trimiți la cumpărături, îți păzește casa de hoți și multe altele. Îmi aduc aminte de o noapte de poveste la Craiova, dimpreună cu regretatul prieten din Vârșeț, poetul Petru Cârdu, când Alexandru Mironov, jurnalistul de știință, ne-a vorbit cu patos despre cărțile lui Isaac Asimov, ori Carl Sagan, cei care au închipuit lumea roboților.

Atunci mi-am dat seama că Mironov, dacă nu s-ar fi născut într-o așezare basarabeană, ar fi trebuit inventat ca personaj de povești despre viitor. Atât de convingător ne-a vorbit despre mașină­riile lumii de mâine, că, ajuns acasă, am visat că mi-a bătut un robot la ușă. Printre pandemie, crize și război se strecoară și texte care se referă la timpul care vine. Un articol recent al profesorului Sorin Costreie mi-a adus aminte de Star Trek, acel univers ima­ginar de factură science fiction. Domnul profesor ne vorbește despre iubirea în vremea inteligenței artificiale. Se crede că această viteză cotidiană a modificat fundamental și modul în care iubesc oamenii. Felul în care generația de astăzi se angajează în relații personale prefațează tocmai programele de inteligență artificială.

Marea provocare ar fi testarea umanității noastre. Oare cât omenesc mai rămâne în noi? Văd o fotografie în care apar un robot și o femeie-robot (că roboată nu merge!), care încearcă o îmbrățișare, simulând un sărut. Repede mi-au venit în minte marile modele ale iubirii din literatură. M-am gândit că iubirea este un sentiment complex, ilustrat încă din operele literare antice, este profund uman, este, cum spunea profesorul, marele test al umanității noastre, pe care trebuie să-l trecem în fața mașinilor. Mare încercare! Vedem cu ochii noștri cum lumea se robotizează cu mare poftă, dar în același timp ne însingurăm pe zi ce trece. Chiar banala observație a străzii poate spune multe. Oamenii, mai ales cei tineri, merg pe stradă cu ochii și gândul în telefonul mobil.

Și cum mașinăriile devin din ce în ce mai inteligente, comunicarea tandră dintre noi își pierde din intensitate. Pe de altă parte, preocuparea oamenilor este dacă roboții făcuți de ei sunt capabili să iubească. Adică cum? Pot fi însuflețite niște metale? Putem iubi cu adevărat niște roboți și să fim iubiți de aceștia? Problema care ne frământă este dacă mașinăria poate avea emoții, intimitate, compasiune, înțelegere, poate sfătui și câte nu-și spun oamenii între ei. Cum poate fi o tandrețe metalică? După cum vă așteptați, imaginația mea nu află rezolvări la aceste întrebări. Dar să ascultăm și părerea profesorului: „Umanitatea noastră este testată și de iubirea altor specii, câini, pisici, ori maimuțe, drept care granița poate fi sărită, cred, și în cazul în care semeni de-ai noștri iubesc diverși roboți. Aceștia pot fi acum programați să mimeze comportamentul îndrăgostitului și să ne lase impresia că mașinăria respectivă chiar este îndrăgostită de noi.”

Se discută și despre fantezii amoroase cu roboți. Numai că mașinăria nu te poate face să ai fluturi în stomac. Poate un robot să fie subiectiv, să plângă după persoana iubită? Pot fi geloși? Da, domnule profesor, cred că am mers prea departe cu acest exercițiu de ima­ginație. Oare ar putea iubi cu sentimentele noastre profund umane? Cred și eu că aici este hotarul ultim, care ne desparte de alcătuirea metalică. O mașinărie, cât ar fi de perfecționată, nu cred că se poate simți îndrăgostită. Poate trăi drame, tragedii, măreții în dragoste? Cum s-ar sinucide din deznădejde, ori cum s-ar jertfi din iubire? Ar putea depăși iubirea dintre Paris și Elena din Troia, dintre Romeo și Julieta, dintre Cătălina și Hyperion și multe, multe pilde care au înfruntat timpul?

Profesorul Costreie vine cu o idee mai liniștitoare. Cică inteligența artificială, care va fi o prezență banală în viața noastră, cum au fost marile descoperiri umane, nu va reuși niciodată să iubească, deci să înlocuiască declarația de dragoste. O iubire dacă este adevărată nu poate fi artificială. Și apoi să nu uităm că iubirea este fruct divin! Îmi aduc aminte cum a încheiat domnul Mironov seara aceea de la Craiova: „Suntem o specie condamnată la eternitate!” Deci, iubiți-vă ca oamenii, nu ca mașinile. Mai ales că vine primăvara.

P.S. Când tocmai să închei textul, aud că domnul premier Nicolae Ciucă are un robot pe post de consilier. Pe numele lui, Ion. Care nu critică, ci numai laudă guvernarea și priveliștile României. Deci iubește binele. Nu știu ce grad are robotul domnului general. Mă informez și vă spun.

În fața legendei, Gheza Vida

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

De ce am scris acest text? Din prietenie, respect și valoare. Prietenul Teodor Ardelean, din această agitată buclă a timpului, îmi dă de știre că astăzi, 2 martie, încep manifestările omagiale dedicate împlinirii a 110 ani de la nașterea marelui sculptor Gheza Vida. Membru corespondent al Academiei Române, Maestru Emerit al Artei, autorul Monumentului Martirilor de la Moisei, Sfatul Bătrânilor din Baia Mare, ori Monumentul Ostașului Român, de la Carei. Mă sună și academicianul Marius Porumb, ginerele marelui artist, care dorește ca evenimentul să nu treacă neobservat. Așa m-am pornit pe drumul scrisului, și rescrisului, despre această legendă a Nordului și a Țării. După atâta vreme, îmi dau seama cum un om, în timpul vieții, umbla prin lume însoțit de legenda lui.

Numele lui Gheza Vida era cunoscut prin satele Maramureșului, întrucât artistul cutreiera ținutul în căutare de lemn potrivit pentru sculpturile lui. Era profund legat de Ținut. Era născut într-o familie de mineri, tatăl provenea dintr-o familie de țărani români, iar mama, Rozalia, avea origini slovace. A avut parte și de o întâmplare, mai hazlie, dar cu morală la urmă. Care a dovedit că realitatea se poate preface în legendă. Povestea am auzit-o în satul Budești, în pruncia mea, de la un sătean care se ocupa cu lemnul pădurii. Se zice că sculptorul a ajuns în sat pentru procurare de lemn potrivit. L-a întâlnit pe omul meu, care a devenit povestitor. I-a cerut să-i aducă un lemn spre nevoia lui artistică. Au bătut palma, sculptorul i-a dat adresa, au stabilit ziua când tileaga budeșteanului să ajungă în Baia Mare.

Omul s-a ținut de cuvânt. La data stabilită, o căruță cu lemne, tăiate colteși, adică bucăți, oprea la poarta sculptorului. Când Maestrul a văzut isprava țăranului, s-a prins cu mâinile de cap. Ar fi exclamat: „Ce-ai făcut omule? Sunt pe nicări.” Adică artistul a cerut un lemn întreg, să-l gândească el, pe când omul nostru a adus o căruță cu lemne, tăiate scurt, bune pentru foc. Pățania a fost povestită de budeștean la întoarcerea acasă. Apoi s-a rostogolit prin tot ținutul. Și astăzi, când ai parte de o nepotrivire într-o înțelegere dintre doi târgari, auzi pe cel păgubit exclamând: „Sunt pe nicări, ca Vida Gheza!” Și mama o folosea adesea. Cred că numai notorietatea sculptorului, în lumea satelor maramureșene, a dat întâmplării aura legendei.

Știa să se poarte cu omul simplu. Te fascinau privirea lui blajină, vorba așezată. Pentru noi, cei mai tineri, preocupați de cultură, Gheza Vida tot sub formă de legendă ni se înfățișa. A participat la războiul civil din Spania, a respirat aerul artistic al lui Picasso. Au apărut marile grupuri statuare de la Moisei, Carei și Baia Mare. Știam de participări ale artistului cu lucrări în lemn la mari expoziții europene. Nu uit nicio fotografie a unei actrițe italiene, care îmbrățișa „Sfatul bătrânilor,” varianta în lemn, într-o expoziție de la Belgrad.

O fi fost Sophia Loren? O fi fost Gina Lolobrigida? Eu am venit în Baia Mare, din Ținutul Marmației, cu emoția legendei marelui sculptor. Când într-o dimineață, la fosta Cofetărie „Crinul”, din municipiul de pe Săsar, m-am pomenit cu Gheza Vida la o masă. Emoționat și astăzi, pot spune că am stat în fața legendei. Nu știu ce am vorbit. Cred că mai mult am tăcut. Dar îmi stăruie în memorie vorba blândă, sfătoasă, bunătatea sufletească, simplitatea directă. Întâmplarea mi-a rămas reper de onoare în viață. Într-un rând, sau două, am fost luat de cineva să trec pragul atelierului. Nu am fost departe nici de legendara lui colecție de cactuși. Nu uit nici spectacolul cu piesa „Steaua Zimbrului”, de Valeriu Anania, de la Teatrul Dramatic din Baia Mare, în regia lui Marius Popescu. Scenografia fiind realizată de Vida Gheza. Care a adus pe scenă imagini ale Monumentului de la Moisei. A folosit și detalii ale unor opere sculptate cu dalta.

Despre unicitatea viziunii artistice au scris mulți critici de artă, scriitori. Rețin aprecierea lui Geo Bogza despre ansamblul de la Moisei: „Un complex monumental, căruia i se poate spune așa pe bună dreptate, ca și celui ridicat de Brâncuși la Târgu Jiu. Totul e sobru, sever, plin de simboluri și semnificații profunde, scoțând de sub tristețile cimentului, și integrându-le în nobilele tradiții ale Maramureșului, amintirea celor 29 de fii uciși. Autorul acestui monument, inspirat din sanctuarul dacic de la Grădiștea, este sculptorul Vida Gheza, al cărui fapt merită lauda întregului nostru popor.”

Eu am fost fascinat, și așa am rămas, de dimensiunea mitologică a operei sale. Poate fiindcă am crescut pe sub poale de pădure. De la Omul Nopții, la Fata Pădurii, Omul apelor, Solomonarul. Apoi mi-am luminat legenda lui Vida Gheza, că și legendele au nevoie de lumină, citind scrierile de referință despre unica lui operă. Descifrarea simbolurilor a fost preocuparea criticii de artă. Mirabilă mi-a rămas întâlnirea cu Raoul Șorban, în atelierul sculptorului Ioan Marchiș, cel care a realizat un expresiv bust al lui Vida Gheza. Mai vin cu o amintire. Mă aflam cu scriitorul Pop Simion în fața monumentului de la Moisei. Într-o carte a lui a intuit, în măștile de acolo, fastuoase table de legi. Cum ar fi: să nu mai tragă nimeni în oameni nevinovați, să nu se mai prade fructele și grânele din hambare, să nu mai fie aruncați feciori în războaie, să nu mai fie închisă lumea în țarcuri ori să nu mai piară oameni în dorul de libertate pe drumul înstrăinării.

Cred că este atât de firească valoarea artistului Gheza Vida, încât este țesută în misterul Maramureșului. Mai știu că personalitatea lui l-a așezat printre cei o sută de români pentru istoria lumii. Este adevărat, memoria trebuie, din când în când, provocată. Că s-a născut în ziua de 28 februarie, 1913, în Baia Mare. Să ne amintim că marele artist s-a mutat pe Dealul Florilor în urmă cu 43 de ani. Dar legenda lui are aură pe cerul Maramureșului. Mulțumesc academicianului Marius Porumb că mi-a amintit de acest text. L-am reluat, îmbunătățit, pentru ziua de astăzi, 2 martie, când încep manifestările omagiale, având grijă ca legenda să nu dispără din el.

Când calmul devine strigăt

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

În ultima vreme s-au întețit scenariile privind destinul Transilvaniei. Eu le-am catalogat, până la un punct, dreptul la libera exprimare a unei minorități într-o democrație. Dar lucrurile încep să se precipite. Ni se încearcă răbdarea și demnitatea. Mai nou, s-a trimis o scrisoare pe adresa președintelui României, cu date exacte, când trebuie să predăm Transilvania unei independențe iluzorii. Se scrie în deliranta scrisoare a unui maghiar din Viena că pe data de 4 iunie 2023, 16 județe din Transilvania vor avea administrație proprie. Se vor despărți de România. Printre ele este inclus și Maramureșul. Din nou am tratat cu calm năzbâtiile unui personaj cu apucături secesioniste.

Doar că obsesia unor lideri de la Budapesta de a pofti Transilvania este mai veche. Iar pe fondul războiului din Ucraina, se pare că țesătura se îndeasă. Prietenia lui Viktor Orban cu Putin este de luat în seamă. Se discută mult pe această temă. Puternicii noștri oameni politici nu tresar. Într-un târziu, ministrul de externe l-a convocat pe ambasadorul Ungariei la București. Și ce i-a spus? Ca un locuitor al spațiului vizat, ca jurnalist, am lăsat calmul la o parte și m-am apropiat de strigăt. Mai ales că bățul prin gard este din ce în ce mai afurisit. Dar să vă spun o întâmplare cu mai multe înțelesuri.

Recent, pe un post de televiziune am revăzut un film difuzat în urmă cu mai mulți ani la Bruxelles. Este vorba de filmul documentar „Made în România”, al regizoarei maghiare Zsofia Vitezy. Autorul manifestării a fost un deputat maghiar din partidul FIDESZ. Subtitlul filmului este: copiii din diaspora ceangăilor din România. Acest subtitlu și comentariile regizoarei au iritat spiritul unor europarlamentari români, care au fost în sală. În prezentare se arată că este vorba despre o comunitate de ceangăi, trăitoare în Moldova și Transilvania, ce numără vreo 60 000 de membri. În film se spune că nu își folosesc limba maternă, maghiara, deoarece sunt obligați să vorbească românește atunci când intră în contact cu autoritățile, la grădiniță, la școală, ori la biserică. Cei care folosesc limba lor maternă sunt rușinați, ori pedepsiți, se mai comentează în film.

Este mare păcat că s-a făcut o alertă europeană, când se știe că este un litigiu cărturăresc între români și maghiari pe tema ceangăilor. Orice alte observații se pot lămuri acasă, nu la Parlamentul European. Întâmplător, cu ani în urmă am participat la un colocviu în care s-a discutat problema ceangăilor, pornind de la cartea profesorului Dumitru Mărtinaș. Atunci am înțeles că este un fenomen în cercetare, suficient de complex. Cu păreri împărțite. S-a spus acolo că nici cercetătorii maghiari, în urmă cu un secol, nu au ajuns la o concluzie limpede. Totul depinde de ceangăi. Unii se declară români, alții maghiari. O situație suficient de calmă în țară a ajuns strigăt în limba maghiară în Parlamentul European.

Nu uit cât zgomot s-a făcut în jurul filmului „Trianon,” care ne-a alertat sentimentul istoric. Unii parlamentari români, nu mai are rost să le dau numele, au socotit pelicula cu ceangăii o furtună într-un pahar cu apă, alții o mișcare împotriva României. Nu-i nevinovată reluarea acelui film. Intră în concertul atitudinilor unor demnitari români din UDMR, care au o atitudine fățișă față de liniștea țării. Au mai apărut cu insistență voci care sfidează valorile naționale românești. Noi scriem cu discreție despre situația românilor din Harghita și Covasna. Din păcate, realitatea istorică este acaparată de partide care strigă și nu au soluții de rezolvare.

Ce mai spuneți de discursul premierului Viktor Orban de la Băile Tușnad, de anul trecut? L-am citit cu atenție și acolo sunt multe insinuări la România și la Uniunea Europeană. Nu am talent la conspirații, mă feresc să pun oamenii pe gânduri inventate, dar în ultima vreme diplomația din vecini nu are astâmpăr când este vorba despre Transilvania. De aceea mi-am propus să mă documentez profund când abordez un asemenea subiect, delicat și neastâmpărat. Eu rămân mirat de ce liderii de vârf ai României ocolesc acest subiect. Unii spun că nu este bine să le dăm apă la moară. Dar ei, deși sunt în pustă, au apă suficientă să ne tulbure liniștea. Și așa furată de alții.

Chiar așteptam un răspuns din partea președintelui Țării în legătură cu scrisoarea maghiarului vienez. Care se referă la problema Transilvaniei. Am discutat cu oameni înțelepți, cu viziune geostrategică și mi-au spus că măcar jurnaliștii să spună ce se întâmplă în jurul nostru. Nu doresc a speria pe nimeni, dar este bine să știm cu ce ne amenință alții pe noi. Că prea s-au adunat în ultima vreme multe de luat în seamă. Noi suntem calmi, dar alții strigă. Sper să strige în pustiu. Când scriu asemenea texte mă refer la liderii politici, nu la poporul Ungariei. Eu nu sunt altceva decât cutia de rezonanță a reacției publice. Ascultați ce spune lumea. Eu asta fac.

Dualismul românesc

 

                                                                                        de Gheorghe Pârja

Astăzi, 24 ianuarie, cinstim un eveniment major din viața politică și culturală a poporului român: Unirea Moldovei cu Țara Românească, din anul 1859, care a dus spre Unirea cea Mare. Nu uit istețimea boierimii din cele două țări care l-au susținut pe Cuza domn în ambele principate. Nu-l uit nici pe Moș Ion Roată, dar nici parte din puterile Europei de atunci care au înclinat spre ideea ca noi să începem să fim laolaltă ca stat. Academicianul Răzvan Teodorescu mi-a amintit de o carte din bibliotecă a slavistului P.P. Panaitescu, un studiu cunoscut între specialiști, dar mai puțin de către cititori. Acolo ni se dă o primă lămurire și un răspuns la întrebările: De ce au fost Țara Românească și Moldova țări separate? Sau: De ce n-au cucerit turcii țările române? P.P. Panaitescu a lansat și a consolidat teza dualismului politic românesc, un fenomen istoric fără asemănări în Europa.

Particularitate confirmată și demonstrată și de academician. Faptul că unitatea geografică și economică a spațiului românesc nu a dus la o unitate politică, în absența unui nucleu central la vremea întemeierilor statale, a făcut ca drumurile comerciale să aibă direcții diferite în cele două provincii. De la Cetatea Albă la Lvov, de la Raguza la Vidin. De aceea, sugerează istoricul, așezarea geografică a favorizat formarea a două state feudale, un dualism politic românesc, deosebit pentru istoria politică a românilor. Aceasta se datorează lipsei sâmburelui central, Transilvania, rămasă în mâini străine. Acest dualism politic și cultural era proiectat pe un fond lingvistic care ne-a ținut aproape. Istoria a consemnat fapte istorice de temelie, care stau la începutul vieții noastre politice în Evul Mediu. Academicianul consideră că „unitatea românească rămâne un fapt fundamental, ce poate fi mărturisit oricum la două niveluri: cel popular, al graiului romanic și al credinței ortodoxe, și cel al elitelor sociale boierești și domnești, care au avut unele afinități ce au pregătit lent și durabil unirile istorice din 1859 și 1918”.

După cum știm din istorie și literatură, în mentalul românesc medieval era crezul înrudirii feudalității moldave cu cea munteană încă de pe la anul 1400. Vlad Dracul a fost rudă cu Alexandru cel Bun, iar Vlad Țepeș, cu Ștefan cel Mare. Portretele domnitorilor moldoveni erau la curțile domnitorilor munteni și invers. Celebra Doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareș, s-a căsătorit cu Mircea Ciobanul, din Muntenia. Apropierile au fost și mai evidente în epoca fanariotă, care, în condiții politice tensionate, au continuat realitatea românească a statalității. Se prefigura o lume tot mai unificată, mai ales la nivelul elitelor. În primii ani de domnie ai lui Cuza, un guvern al Munteniei a fost prezidat de un moldovean, Manole Epureanu, iar un guvern al Moldovei, de munteanul Ion Ghica.

Academicianul Teodorescu a dezvoltat și a definit un dualism cultural românesc în cele două Țări românești. Scrie istoricul-academician: „Ca și dualismul politic definit în interbelic, dualismul cultural românesc evocat astăzi este, fără doar și poate, o realitate a istoriei naționale, care face mai nuanțată și mai bogată devenirea civilizației noastre”. Auritul veac – secolul european al Luminilor – se răsfrânge și în Moldova la curțile boierilor. Se citește la Iași din Voltaire, Metastasio, dar și Volney și Florian. Mărturii emoționante ne-au lăsat călătorii străini care au trecut prin Țările române. Dar și statura enciclopedică a lui Cantemir, ori aventura cărturărească a lui Milescu Spătaru fac parte din temeiurile unității românești. Să nu uităm și interferențele arhitecturii. Și în preajma anului 1859 a fost o impresionantă solidaritate intelectuală între moldoveni și munteni, sub semnul Limbii Române. A apărut și geniul eminescian ca spirit unificator. Nu uităm nici energia latinistă a Școlii Ardelene.

În vremuri cutremurate, spiritul românesc a triumfat. A fost o vitalitate spirituală care ne-a adus până la Alba Iulia. În urmă cu 164 de ani a fost un moment istoric, după cum am văzut pregătit prin secoli. Vorba istoricului Gheorghe Brătianu, asta face parte din miracolul poporului român. Să nu fim fără nădejde, dar la vremuri îndârjite ne trebuie oameni dârji. Zic asta deoarece în numele europenismului s-a trecut la eliminarea personalităților istorice, a scriitorilor, cu o operă marcată de patriotism și afirmare a identității naționale. Peste noapte s-a decretat că nu există valori românești. De aceea avem nevoie de oameni care să ne apere de aluviunile prezentului. Simbolul Unirii din ianuarie rămâne Cuza.

Coșbuc și porțelanul de Sèvres

 

                                                                                                              de Gheorghe Pârja

Poetul Nichita Stănescu a avut o mare prețuire pentru clasicii literaturii române. Chiar pentru unii care sunt rău înțeleși. Ceea ce iubesc trecătorii prin cărți, asta nu înseamnă că este o poezie ieftină. Cum este poezia lui Topârceanu, care pe adolescenții vârstei lui Nichita i-a salvat de vulgaritate. La Ploiești, adică în acest oraș festiv al Limbii Române, unde am fost de multe ori, întețirea silabei înroșește oul și epitetul deraiază crivățul iarna. Socotea marele ploieștean că Topârceanu este un miracol al Limbii Române. Spiritul lui literar este mult mai înalt decât talentul său literar.

Unii pot fi surprinși să întâlnească în scrierile lui Nichita referiri la opera lui George Coșbuc. Ca orice mare poet, Nichita s-a întors spre clasici cu o iubire de netăgăduit. Știa că vine dinspre ei și prin dumnezeiescul lui har a construit o lume lirică nouă. Coșbuc fiind pentru marele modern un reazăm serios. A socotit idilele poetului din Hordou ca niște porțelanuri de Sèvres. L-a inspirat pe poet faimoasa manufactură franceză. Am fost recent în casa memorială a lui Coșbuc, din așezarea care-i poartă numele. Un loc cu mare putere evocatoare. Câteva ore am tăcut. Adică m-am întors în vreme. Atunci când poeții Transilvaniei erau ascunși prin sate ca preoți sau învățători. Ori lustruiau gânduri prin schiturile singuratice.

Aici (acolo) în casa armonioasă stau mărturie gesturi care conturează ima­ginea unui poet cărturar care și-a limpezit ochii pe texte fundamentale ale omenirii. De la Sakuntala, la Divina Comedie, pe care le-a tradus în limba română. Lesne constatăm că este unul dintre cei mai culți poeți ai Limbii Române. Deslușiți enigma cum un prunc din Țara Năsăudului a învățat limbi de mare circulație. Casa natală a poetului, acum monument istoric, a fost construită de preotul greco-catolic Sebastian Coșbuc, tatăl său, prin anul 1840. Aflu că este primul muzeu al Literaturii române din România, casa fiind vizitată încă din timpul vieții poetului.

Acum este o avere a memoriei. Sunt expuse, alături de mobilierul original, fotografii de familie, cărți din biblioteca personală, câteva din lucrurile care au aparținut poetului. Cum sunt celebra pălărie și pelerina, geanta de voiaj, banca din școala primară. Pentru a recupera spiritul operei lui Coșbuc, așa cum se cuvine, este nevoie a trece pragul acestui muzeu extrem de revelator. Astfel, vom putea decanta briza idilică pe care o critică grăbită a încercat să o impună. Și s-a strecurat și în manualele școlare. Am întâlnit însemne limpezi, care adeveresc că marele năsăudean are toate datele unui poet național. Care prin munca uriașă a impus modelul scriitorului truditor de stirpe medievală.

Multe sunt textele care-l prețuiau la vremea lui, dar și după aceea, care l-au pus pe primul raft al literaturii române. Îl amintesc pe Liviu Rebreanu, care, în 1918, îl considera pe Coșbuc ca fiind primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii române. Îmi stăruie în memorie inspirata asociere a lui Nichita, celebra manufactură de porțelanuri din orașul francez Sèvres, cu idilele lui Coșbuc. Este o metaforă a duratei, cu o suplă percepție a modernității. Pe Nichita îl cred. Așa că lăsați copiii să meargă spre Coșbuc!

P.S. Acest text s-a plămădit în gând, în urmă cu câteva zile, când am participat la un regal recital de poezie pus pe portativ de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, sub titlul „Poemele Transilvaniei”, dirijat de criticul literar Irina Petraș, președinta Filialei. Din Maramureș au fost în recital poeții: Elena Cărăușan, Nicolae Scheianu și autorul acestor rânduri. Într-o pauză lirică s-a discutat tocmai despre poetul, traducătorul George Coșbuc și școala de astăzi. Care nu se află în relații cordiale cu învățatul poet. Martori la discuții, distinși scriitori din Transilvania.

Realitatea, pe melodii toxice

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

La începutul invaziei rusești în Ucraina am scris despre această nefericire istorică, cu sentimente de compasiune pentru moartea oamenilor nevinovați și ruina multor orașe ucrainene. M-a întărâtat ideologia Kremlinului, care anula existența statului vecin. În care am fost, de multe ori, de la Ujgorod la Lvov, și evident în multe așezări din Transcarpatia. Apoi țesătura evenimentelor s-a încâlcit rău, încât nu am priceput mare lucru din subteranele conflictului. Și, totuși, în ultimele luni, s-au decantat poziții mai clare ale unor state puternice. M-a îndemnat să scriu aceste rânduri un text al prietenului Matei Vișniec, un cunoscut dramaturg contemporan, acum trăitor la Paris.

Ca poet, a fost lansat și la Desești, cu volumul lui de debut „La noapte va ninge.” Matei scrie de la Paris: „Deși atacul lansat de Putin împotriva Ucrainei este de o mârșăvie abisală, liderul de la Kremlin dispune de numeroși susținători pe planetă, inclusiv în Occident, printre oameni născuți în libertate și care se bucură de ea, ca de un dat natural. Personal, văd în acest sprijin o dramă morală tulburătoare a omului în general și, mai ales, a lumii contemporane.” Da, această idee mi-a trezit interesul. Adică Putin, și tot ceea ce reprezintă ideologia sa, ca negație a valorilor democratice dispune, din păcate, de o imensă armată de complici, răspândiți în toată lumea. Că sunt vasali, oportuniști, mercenari, idioți utili, de obicei născuți și formați în Occident, sau simple ființe ignorante, toți în sensul dorit Putin.

S-a deschis un nou front, cel dintre Rusia și Occident. Dramaturgul nostru simte că tocmai în țara în care trăiește acum se petrece un paradox. Adică în țara occidentală, care a fost identificată cu ideea de libertate de gândire, cu insolență în fața puterii, cu spiritul critic, împins până la un nivel fără precedent în decursul istoriei, care a dat și cei mai mulți idioți utili, oameni cu realizări în diferite domenii. Despre această categorie, cu alt prilej.

Matei crede că, în contextul actualului război dintre Rusia și Occident, o bătălie esențială se duce pentru ocuparea spațiului mental. Iar din acest punct de vedere, rușii au o serioasă experiență încă din 1917 încoace. Să nu uităm că milioane de oameni au crezut în misiunea comunismului. Moscova a compus cele mai înșelătoare melodii toxice. Nu uit stalinizarea României. Sovieticii au decretat că ei știu care este sensul istoriei. Amăgiți de această arie sumbră, i s-au trecut cu vederea lui Stalin toate erorile și crimele, inclusiv foametea din Ucraina. Realitatea pe care o trăim are alte tabere. Dominate de felurite curente de gândire. Care vor să dea un alt sens istoriei.

În Franța, spune Matei, antiamericanismul primar al multor intelectuali se hrănește din convingerea că ar trebui distrus capitalismul. Prin ruinarea hegemoniei americane, cred acești militanți, toate strategiile sunt bune, inclusiv alianțe împotriva naturii, cu dictator cum este Putin. Care se erijează în rolul de șef al unei cruciade mondiale împotriva Occidentului, și mai ales a Americii. Liderul de la Kremlin, să spunem adevărul, se bucură de sprijin moral și mondial. Se pare că invazia Ucrainei a fost doar un pretext. Europa este marcată de atitudinea lui Putin. Oamenii lucizi de pe vechiul continent se tem de o dezertare morală în numele instinctului de supraviețuire, dar mai ales al confortului material.

Multă îndoială se croșetează în jurul acestei dereglări provocate de război. Viermele îndoielii se hrănește din întrebări care nu prea au răspuns. Oare războiul declanșat de Putin vizează sensul istoriei? De aceea i-a tocmit o durată lungă? De aceea amenință propagandistic și alte țări din jur? Inclusiv România. Poate ne va lămuri filosoful francez Edgar Morin cu vorbe mai înțelepte: „Istoria umanității este întotdeauna inteligibilă după desfășurarea evenimentelor și întotdeauna imprevizibilă înainte de ele.”

Știre de încheiere. Regimul de la Kremlin vrea doborârea guvernului de la Chișinău, inclusiv a președintei Republicii, Maia Sandu.

Preparandia din Sighet – 160

 

de Gheorghe Pârja

Sunt absolvent al Liceului Pedagogic din Sighetul Marmației și port în mine, ca o avere, acest destin de a mă fi pregătit pentru meseria de învățător. Pe care am profesat-o puțin timp, în satul Breb, dar și astăzi tresar când îmi amintesc de elevi, catedră, tablă, cretă, sau catalog. De acolo am fost luat la oaste, la Beiuș, iar după câteva săptămâni am primit în cazarmă vreo 20 de scrisori de la elevii pe care i-am învățat să scrie, să citească, să iubească munții și păsările. Emoția lecturii acelor scrisori mă încearcă și acum. La Liceul Pedagogic am avut parte de profesori cu mare dăruire pentru materia pe care o predau. Erau mândri că Liceul Pedagogic are istorie, deci are durată.

Moștenea menirea Preparandiei române, care și-a deschis cursurile în ziua de 20 ianuarie 1862. Ea a fost înființată și întreținută de Asociațiunea pentru cultura poporului român din Maramureș, prin contribuția materială a populației, fără nici un ajutor din partea statului de atunci. La un deceniu de la înființare, a dat școlilor 120 de învățători, reușind să asigure cadre calificate pentru toate școlile din județ, precum și pentru un număr de școli din Satu Mare, Ugocea și Chioar. Devenind astfel un centru cultural al românilor din partea de nord a Ardealului. Nu-l putem uita pe unul dintre întemeietorii Preparandiei, pe dascălul Ioan Bușiția. A fost un învățător român calificat, plin de inițiativă, inventivitate, pasiune pentru munca didactică, bine pregătit profesional, om cinstit și dârz, care a fost în stare să înfrunte greutățile vieții.

A fost învățător la Seini, Abrud și apoi la Târgu Lăpuș, de unde este chemat la Sighetul Marmației. În zilele de sărbătoare, cutreiera satele Maramureșului, vizitându-și absolvenții, ținând conferințe țăranilor și oferindu-le sfaturi. A fost nu numai un om al școlii, ci, în spiritul vremii sale, și un om pentru nevoile neamului său. A fost și un bun publicist. Numai că, în 13 octombrie 1869, Preparandia din Sighet, cu predare în limba română, a fost desființată. Era un efect al Compromisului austro-ungar, din 1867. Unirea cea Mare a dus la schimbări structurale și în sfera învățământului din Transilvania. Așa, după o jumătate de secol, la Sighet și-a deschis porțile Școala normală, a cărei funcționare era absolut necesară pentru pruncii de pe Văile Maramureșului, mai ales pentru cei săraci.

Învățătorul meu din Desești, Vasile Fodoruț, a fost absolvent al acestei Școli, și am simțit profilul complex al unui dascăl de țară. Fiecare sat avea un asemenea apostol, care a luminat pruncii de țărani, cei înzestrați fiind îndrumați spre școli, mai departe, cum se spunea atunci. Liceul de astăzi, cu numele Regelui Ferdinand, a trecut prin mai multe denumiri. Eu am dat examen la Școala pedagogică și am absolvit Liceul pedagogic. Cert este că orice denumire a avut, mesajul Preparandiei nu s-a schimbat, ci doar s-a adaptat cu vremurile. Iată ce spunea dr. Ioan Mihaly de Apșa, în 1875, în ședința Asociațiunii pentru Cultura Poporului din Maramureș: „A sosit timpul suprem când trebuie să ne ocupăm de noi înșine și să fim pătrunși de aceea că numai o educație națională poate să șteargă de pe fața noastră urmările rușinoase ale trecutului, dacă vom crește pentru patria comună, pentru biserica și națiunea română, români culți, învățați, români liberi și virtuoși”.

Fac o reverență pentru dascălii Liceului Pedagogic, care mi-au fost admirabili îndrumători. M-au făcut om să pot merge mai sigur prin viață. De fiecare dată când trec prin fața clădirii Liceului Regele Ferdinand din Sighetul Marmației, știu că, în urmă cu 160 de ani, Preparandia română a fost luminătoare de carte, a dat prin vreme, învățători pentru satele Maramureșului. Și altor zone. Învățători, învățătoare, ostașii țării anonimi.

Acest text se vrea o prefață la manifestările prilejuite de cinstirea Preparandiei, la 160 de ani de la înființare, care vor avea loc în curând la Sighetul Marmației. În jurul acestui subiect voi reveni.

Elegie pentru bronzul eroilor

 

                                                                                                          de Gheorghe Pârja

Am scris mai multe texte despre felul în care în Europa de Vest, în Statele Unite ale Americii și Canada, adepții radicali și anarhiști de stânga au dărâmat în chip barbar statuile unor personalități ale istoriei. Care au descoperit lumea, au fondat statul federal american, au scris opere nemuritoare. Au fost dărâmați de pe soclu Columb, Magellan, președinți de la întemeierea Americii. De ce? Că au avut sclavi pe plantațiile lor. L-au afurisit și pe Shakespeare că a scris despre acei nefericiți ai timpului respectiv, iar pe regina Victoria că a domnit în acea perioadă. Acest curent violent și orb dorește resetarea, adică ștergerea culturii tradiționale de orice fel, populară și cultă, validată de generații luminate, pentru a pune altceva în loc. Ce anume?

Încă nu s-au gândit până la capăt, dar au început cu dărâmarea simbolurilor. Sau iritarea lor. Văd și la noi apucături politice care întorc spatele tradiției, culturii profunde identitare, credinței. Trebuie să le spunem că se pripesc, deoarece cultura nu se face printr-o hotărâre de guvern, nici prin ridicare de mâini în Parlament. Cultura are durată și dă continuitate unui popor. Dar istoria ei are răsuciri care trezesc multe nedumiriri. Cum este și acest vânt, care a prins avânt, pentru decapitarea statuilor. Deși românii au avut parte în istorie de împilări și umiliri, fiind ținuți la condiția de iobagi, neavând voie să se stabilească în orașe, li s-au bombardat bisericile și mănăstirile de către generalul Bukow, recent i s-a ridicat statuie celui care i-a condamnat la moarte pe Horea, Cloșca și Crișan.

Se știe felul sălbatic în care au fost uciși liderii românilor care s-au răsculat pentru emanciparea poporului român în anul 1784. Pe atunci, guvernator al Transilvaniei era baronul Samuel von Brukenthal. Recent, i s-a ridicat o falnică statuie în Piața Mare din Sibiu. Ca o recunoaștere a formării Muzeului de Artă. La dezvelirea ei a participat și președintele României, care a elogiat perioada de domnie a baronului, fără a aminti despre istoria scrisă în cărți multe și mari. Mă gândesc la tomul istoricului, academicianului David Prodan – „Răscoala lui Horea” – apărut în două volume în 1979. După moartea lui Fernand Braudel, David Prodan a fost ales membru al Asociației Istoricilor Americani. Acolo scrie despre rolul baronului în înăbușirea răscoalei, condusă de cei trei martiri ardeleni. Așa, românii sunt singurul popor din lume care ridică statuie celui care a guvernat un sistem de asuprire și inegalități împotriva majorității poporului din Ardeal.

În timpul Guvernatorului Marelui Principat al Transilvaniei, românii, după cum spuneam, erau extra-muros, adică dincolo de zidurile orașelor. Erau obligați să muncească, toți membrii familiei, în minerit, topitorii, tăiatul și transportul lemnelor, cărăușii, plătind și dări anuale. Baronul era guvernator când au fost trași pe roată Horea și Cloșca, al treilea rebel, Crișan, se spânzurase în închisoare cu nojițele de la opinci. Și iobagii din Ardeal erau un fel de sclavi americani, condiție incriminată acum de anarhiștii radicali.

Acest text nu dorește să incite la atitudini similare. Dar e bine să știm cum se vede istoria acelorași fapte într-o parte și alta a lumii. Adică în România, în America și Anglia de astăzi. Da, în fața Muzeului de Artă Brukenthal a fost dezvelită statuia baronului. Bine, dar cu scurte comentarii. De față, președintele României, Klaus Iohannis, fost primar al Sibiului. Două păreri exprimate la eveniment. Jurnalistul Marius Ghilezan: „În 1784, cu o cruzime demnă de filmele de groază, baronul i-a tras pe roată pe doi lideri ai răscoalei, apoi a legat moții de glie. Până la 66 de ani a condus administrația transilvană împotriva românilor.” Klaus Iohannis, președintele României: „Vă felicit pentru realizarea acestui proiect, atât de apropiat de inima sibienilor. Gestul de respect pentru marele iluminist transilvănean este un îndemn la prețuirea personalităților și valorilor trecutului.”

Așa se face istorie sub ochii noștri. Se arată doar partea mai luminată. În surdină, dar cu fermitate, a pornit un război împotriva statuilor eroilor români. Mai ieri, s-a trecut la mutarea statuii lui Avram Iancu din centrul orașului Turda. Așa se întâmplă când în manualul de istorie, despre eroul de la Țebea, sunt scrise câteva rânduri. În septembrie s-au împlinit 150 de ani de la moartea Crăișorului. La Oradea, s-a întâmplat cu statuia lui Mihai Viteazul. Tot la Oradea s-a mutat statuia lui Mihai Eminescu într-un loc mai umbros. Tot în acest municipiu a fost lovită în destinul secular celebra revistă Familia, în care a debutat Eminescu. Apoi, la Târgu Mureș se dorește relocarea statuii lui Nicolae Bălcescu. Pe statuia lui Iancu de Hunedoara scrie atât: Iohannis de Hunyad. Se schimbă numele, din Piața Memorandumului cu alt nume. Și la Satu Mare se discută despre amplasarea în alt loc a statuii lui Vasile Lucaciu.

Toate acestea se înscriu într-un curent autohton de mutare spre zone mai periferice a eroilor români. Mai ales în Transilvania. La dezvelirea statuii de la Sibiu, se putea spune și despre partea nevăzută a lunii. Știrbirea istoriei, într-o vreme de răgaz al libertății, este un păcat. Dacă iluminismul baronului a cumpănit mult, până a devenit statuie, putea fi amintit și contextul epocii în care a trăit și a făcut ce a făcut. Așa cum s-a întâmplat, statuia are un aer elegiac. În forma actuală, românii pot face export de toleranță, de înțelegere față de istoria noastră, care a fost cum a fost. Dacă iertăm istoria, este bine să nu o uităm. De aceea istoria trebuie învățată la școală. Altfel ni se livrează numai ce-i avantajează pe cei care conduc.

Da, propun export de toleranță și înțelegere față de trecut și când ne-a fost potrivnic, să afle și anarhiștii ce popor blând și vizionar viețuiește în Carpați. Și să ia aminte. Oare asta este spre folosul nostru? Nicidecum. Puțină dârzenie nu strică! De aceea am scris acest text. Că merg pe gândul lui Avram Iancu: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită!”

Casa cu temelie fluidă

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Nu dau sfaturi, nici lecții despre lumea în care trăim și ne învârte de parcă am fi într-un linghișpir. De aceea, multă lume acuză dureri de cap. Nu sunt de partea celor care se jeluiesc de dimineața până seara, și nu-mi oferă soluții credibile să pot merge mai liniștit pe stradă. Citesc cărți, ascult părerile altora și încerc să spun și altora ce am priceput din vâltoarea lor. Că nu m-am lăsat de obiceiul scrisului, spre mirarea unora și aprecierea multora. Asta îmi dă liniște și curaj de a mă întâlni mai calm cu o nouă dimineață. Sunt atent la părerile celor din jur, deoarece ei sunt țesătura vremii noastre. Cu cerbi, cu flori și minotauri. Am ajuns la concluzia că termenul cel mai folosit în viața diurnă este cel numit democrație. Cu toate derivatele sale.

Din când în când, este detronat de alți termeni frecvenți, presanți, neliniștitori, cum ar fi criză, facturi, război, pensii etc. Dar toate acestea se întâmplă sub acoperișul democrației într-o bună parte din lume. Am adunat o sumă de păreri despre starea democrației la noi. Așa am aflat că procentul celor care cred că nu sunt consultați este în continuă creștere. Încrederea în reprezentanții lor este mică. De ce? Oamenii văd cu ochiul liber că democrația s-a cam despărțit de meritocrație, de care era legată multă vreme, chiar la noi. A cedat în fața mediocrită­ții. Din discuțiile cu oamenii din jur afli stări de fapt care te întristează. Dacă ai de rezolvat o problemă care depinde legal de autorități, te apucă rătăcirea până ajungi la capăt.

Am o colecție de asemenea ciudă­țenii, în care omul de la birou în primul rând aplică tactica amânării. Se prevalează de termenul de soluționare, apoi intervine uitarea. Și iar bați la ușa cu pricina. Scriu cu părere de rău aceste constatări reale, triste și păguboase. Nu au emoții profesionale nici dacă apar în presă. Aici este un mare bai. Semn că ierarhiile nu mai func­ționează cum s-ar cuveni. Azi așa, mâine așa și se pierde încrederea în autorități. Mai sunt și excepții de numărat pe frunzele de toamnă ale nucului din grădină. Efortul de a construi viitorul imediat este precar. Cine are alte păreri să-mi spună. Digitalizarea este folosită și ca instrument de manipulare și control al cetățenilor.

O fi altfel? Se tace și se face. Și nu se explică. Oamenii au nevoie de libertate, de drepturi și decizii adecvate. Că despre îndatoriri, taxe și impozite, facturi alarmante nu ducem lipsă. Confuzii și multe rețete de spaimă. Cum s-a ajuns aici? După alegeri, aleșii ies de sub controlul cetățenilor până la o nouă candidatură. Ajung în funcții de decizie, unii slab pregătiți profesional, civic, moral, care hotărăsc soarta noastră. Cine știe acum care este părerea electoratului? Se fac sondaje comandate de partide, iar rezultatele sunt pe măsură. Și atunci ce să mai crezi?

Mai sunt doi ani până la alegerile prezidențiale și se fac calcule și scenarii. Altele sunt urgențele zilei. Nu putem fugi de realitate. De ce fug aleșii poporului de dezbateri publice? Le este teamă de întrebări? De exemplu, eu aș întreba un parlamentar de pe la noi: care este populația României? Că doar a fost recensământul populației. Apoi nu-mi iese din minte nefericita afirmație a președintelui Țării, că România este un stat eșuat! Cred că a vrut să spună altceva. Un stat eșuează când misiunea lui de organizator al comunității este pervertită de interesele particulare ale celor ce îl conduc. Când președintele nostru a spus ce a spus, a recunoscut adevărul că între acesta și cetățeni s-a produs o ruptură.

Cum să meargă treburile bine când nu se are în vedere competența. Da, ducem lipsă de oameni pricepuți, la locul potrivit. Cercetați și vă veți convinge de criteriul fidelității față de partid. Unde este Ordonanța 101 din 2011, care prevede că posturile de conducere se vor ocupa NUMAI prin concurs profesional. Depinde, însă, și cine examinează. La noi, politicienii devin specialiști, iar în alte părți specialiștii devin miniștri, chiar șef de stat. În 1940, Liviu Rebreanu scria: „Nimeni nu are încredere în nimic. Nimeni nu vrea cu adevărat să-și ia răspunderea situației. Nu suntem capabili să renunțăm la frazele goale.” Comparați și trageți concluzii.

Aceste opinii le aud des de la oamenii cu care mă întâlnesc. Unul chiar mi-a spus că suntem o țară frumoasă, care parcă plutește pe ape. Mai departe, continuați, dumneavoastră, cu analiza și sinteza.

Nu mai plânge, Winnetou!

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

În vreme de războaie, după pandemie, cu asaltul crizelor și strigătul facturilor, în Germania sunt persoane, și nu puține, care s-au răzvrătit împotriva celebrului personaj al tinereții mele, Winnetou, căpetenia apașilor din America. Odată cu eroul este alungat și creatorul lui, scriitorul german de notorietate, Karl May. Multora din generația mea, și nu numai, cărțile lui și filmele inspirate din ele ne-au fost o cale de ieșire din cercul nostru, deveneam părtași la o lume pe care nu aveam cum să o cunoaștem. Pe mine, Winnetou, interpretat de actorul francez Pierre Brice, m-a fascinat, deoarece am descoperit în el bunătatea umană, prietenia, aventura și dreptatea pentru neamul său.

Și acum am în fața ochilor scena când Winnetou se face frate de cruce cu Old Shatterhand, interpretat de Lex Barker, prin încrestarea brațelor cu cuțitul și unirea sângelui celor doi. Personajele au bucurat sufletele mai multor generații. Și pe al meu. La sfârșitul lunii august, un uriaș scandal s-a lansat în Germania după ce o editură a renunțat să publice cărți semnate de neamțul Karl May, pe motiv de folosire repetată a sintagmei: pieile roșii. Scrierile autorului, din acest punct de vedere, au fost socotite rasiste. Scandalul s-a amplificat după ce postul public de televiziune, ZDF, a anunțat că oprește de la difuzare filmele cu Winnetou.

Chestiunea este mult mai complicată. Acel Departament al Corectitudinii Politice, cu o naivitate greu de înțeles, îi reproșează autorului Karl May că a scris despre indienii din America și nu a fost acolo. Mă sperie asemenea gândire întunecată. Aici avem de-a face cu o acută lipsă de înțelegere a valorii ficțiunii. Unul dintre cei mai cunoscuți critici literari germani, I. Mangold, spune: „Cărțile cu Winnetou sunt romane de ficțiune. Să le iei la puricat, pentru a vedea dacă reflectă adevărul evenimentelor istorice denotă gravă imaturitate.”

Ar trebui să ne dea de gândit scandalul din Germania și că asupra scriitorului Karl May s-au năpustit toate stiihile corectitudinii politice. Sunt semnale, indicii despre cum va arăta lumea de mâine. Care pașnică și serenă nu pare că va fi, socotește și Stela Giurgeanu. În primul rând aceste tatonări încep să construiască mozaicul unei societăți cu un profil rigid, fără umor, fără poezie, pusă pe căutarea nodului în papură, pe anihilarea culturii occidentale, și mai mult, pe anularea gândirii și stimularea alfabetizării func­ționale a tinerilor – viitorii noștri adulți, crede autoarea amintită.

Vedem din ce în ce mai mult că tinerii nu mai sunt învățați cu exercițiul logic, ci sunt alimentați cu clișee și texte-grilă. Își însușesc slogane pe care trebuie să le reproducă mecanic. Se strecoară spre ei noile doctrine ale corectitudinii politice, care nu-i urcă pe scara valorilor. Ceea ce este validat de vreme acum se aruncă în derizoriu. Revenind la autorul lui Winnetou, trebuie spus că eroii cărților lui sunt arhetipuri ale culturii germane. Winnetou este nobil, pentru că însumează trăsăturile romantice ale civilizației germane, prin viziunea proprie a autorului. Pe patul de moarte, Winnetou cere să i se cânte o melodie creștină. Când el îl avea zeu pe Manitou.

Cum m-am format în lumina unor valori care ilustrau binele și cunoașterea lumii, nu pot rămâne indiferent la aceste derogări de la ceea ce este folositor formării unui om cu însușiri. Validate de instanțele vremurilor. Generații întregi au crescut cu cărțile lui Karl May. Sub semnul admirației și cunoașterii unei alte lumi. Au fost și reacții de bună cultură. Cotidianul german de mare tiraj, „Bild”, a publicat pe prima pagină chipul cancelarului german Olaf Scholz, cu o coroană de pene pe cap, sub care scria cu umor nemțesc: „Reuniune la vârf datorată lui Winnetou. Politicienii o cer”.

Deci, nu mai plânge, Winnetou! Pieile roșii mai au prieteni adevărați. Printre care mă număr. Nu e totul pierdut. Rețelele sociale germane sunt pline de proteste pentru alungarea lui Karl May, și a eroilor lui, din literatură și film. Deci Karl May este interzis, iar Karl Marx, nu.

Alungarea istoriei?

 

                                                                                       de Gheorghe Pârja

Cine ne poate salva de uitarea de sine? Evident, memoria, adică istoria. În ultima vreme, asistăm la un fenomen extrem de afurisit, adică renunțarea la învățarea temeinică, în școli, a istoriei neamului din care facem parte. Din tot contextul european, nu luăm seama că alte popoare își respectă trecutul, este învățat în școli, cinstit cum se cuvine. Noile legi ale învățământului sunt dictate de o mână de oameni cu rosturi funcționărești, fără competențe pedagogice și experiență didactică. Profesorii de la catedră nu au fost consultați, ceea ce explică numeroasele deficiențe constatate, proiectul fiind extrem de riscant pentru evoluția școlii românești. Asta o spune profesorul Constantin Toader, în revista „Contemporanul”, condusă de marele prozator, acad. Nicolae Breban, născut în Baia Mare.

Dar cine mai ține seama de opiniile lui? Cine s-a aplecat asupra scrisorii celor o sută de intelectuali care s-au adresat ministrului de resort cu observații călăuzitoare? La care s-a alăturat și academicianul Eugen Simion, cu alte câteva zeci de profesori. Nicio reacție din partea conducătorilor. Învățământul public nu poate fi teren de experimente pentru utopiști de tot felul. Spune profesorul Toader: „După atâtea reforme eșuate, suntem sceptici față de noi formule magice, propuse de oameni care nu cunosc realitatea școlii și visează tot felul de cai verzi pe pereții scorojiți ai școlilor noastre dărăpănate, grație înțeleptei politici de subfinanțare.”

Dar să revin la istorie. Academia Română atrage atenția că fără revenirea disciplinei istorie la statutul pe care l-a avut, cel puțin în primii ani după 1989, „este compromisă păstrarea identității națiunii române.” Și a solicitat într-un mesaj adresat de participanții la Congresul Istoricilor Români, care s-a desfășurat în perioada 8-10 septembrie la Alba Iulia, ca numărul orelor de istorie, din învățământul preuniversitar, să fie de 3 ore pe săptămână. Apoi s-a solicitat Ministerului Educației să înceapă în cel mai scurt timp un dialog cu reprezentanți ai Academiei Române – Comitetul Național al Istoricilor Români, ca singura entitate reprezentativă pentru breasla istoricilor din România, în așa fel încât în noua Lege a învățământului să se reflecte corect statutul istoriei și al istoricilor, se arată în mesajul istoricului Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, către confrații de breaslă, cadrele didactice, cercetători, muzeografi, bibliotecari, opinia publică, mass-media și nu în ultimul rând către autorită­țile statului român.

Potrivit documentului, comunitatea istoricilor și arhiviștilor din România va menține pe linia profesională și morală demnitatea științei istoriei. Academia Română și entitățile ei de cercetare a istoriei își propun o mai intensă prezență în arena creativității istoriografice și a dezbaterilor publice. E nevoie de cunoașterea în mod critic, de către tineri mai ales, a istoriei naționale, dar și istoria minorităților naționale, ca parte a acestei țări. Academia Română semnalează tocmai alungarea istoriei din sistemul de învă­ță­mânt românesc.

Eu, cititorul și iubitorul de istorie națională și a altor popoare, vă asigur că mă simt mult mai liber, mai stăpân pe mine învățând istoria. Acum, când s-a deschis lumea, este extrem de primenitor spiritual să îți dai seama prin ce lume treci. Prin instrucție și educație se pot forma viitorii cetă­țeni ai acestei țări. Școala nu trebuie să formeze apatrizi. Într-o lume în care se jonglează cu scenarii, sunt la modă conspirațiile, unele dintre ele chiar devin realitate, este nevoie să descifrăm unde este adevărul istoric. Academia Română a organizat prima ediție a Școlii de vară, dedicată elevilor, în județul Hunedoara. Aici a fost premiată excelența tinerilor care pot deveni savanții de mâine. Dar să nu uităm orele de istorie, devotații profesori care explică trecutul cu toate sinusoidele lui. Iar oamenii de decizie să nu uite că sunt aleși de poporul român.

Știu că lumea de astăzi are multe provocări. Fie ca istoria să fie una dintre ele. Domnule ministru, stați de vorbă cu Academia Română. Că prea frumos v-a rugat să nu alungați istoria din școala românească. Numărul de ore de istorie din învățământul preuniversitar din România trebuie să fie cel puțin egal cu media orelor de istorie din statele Uniunii Europene, se spune în mesaj. Deci alții învață istoria lor cum se cuvine, noi o ascundem printre module. Ascultați: fără istorie este compromisă păstrarea identității națiunii române! Vrea cineva, așa ceva?!

Scrisoarea celor o sută

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Începe școala după un nou calendar, cu multe surprize și nelămuriri. Și cu afirmații care mă pun pe multe gânduri. O informație repetată de câteva ori pe la buletinele de știri dărâmă orice entuziasm în privința școlii românești. Cică 47% dintre elevi nu știu să scrie și să citească! Să nu mă întristez de tot, socotesc că este o exagerare publicistică și că realitatea nu este chiar așa. Dar nici să cad în capcana falsului nu doresc. Mirarea care m-a dominat a fost, și este, lipsa de reacție la această știre tristă. Nici ministrul, nici dascăli cu notorietate, nici alți cunoscători ai domeniului nu au negat afirmația făcută. Până la proba contrarie, rămânem cu afirmația pe cap. Și totuși mi se pare exagerată această situație. Nu am argumente să o contrazic.

Cert este că noile Legi ale Educației au dat multă bătaie de cap corpului didactic, și altor preocupați de starea învățământului românesc. Proiectele de legi purtând girul ministrului Câmpeanu, inspirate din România Educată a președintelui Iohannis, au avut parte de unele dezbateri, câteva de bună intenție și calitate educativă. Încolo, au fost multe gesticulații de bun augur, dar fără eficiență pragmatică. Vorba unui fin observator al societății civile, la noi civismul alunecă adesea, cu cele mai bune intenții, spre decorativ. Am remarcat și Scrisoarea celor o sută de intelectuali, cu referire la noua versiune a legilor educației. Ce s-a întâmplat cu opiniile lor?

În primul rând, li s-a reproșat că scrisoarea a ajuns prea târziu. Intervalul extrem de strâns al dezbaterii, 13 iulie – 24 august, nu a dat suficient spațiu pentru meditație și analiză. Așa că în jurul scrisorii s-a așezat liniștea pigmentată cu mici ironii. Ce ar fi fost normal să se întâmple? După cum scria și Andrei Pleșu, ar fi fost normal ca Ministerul Educației, văzând numele celor care au semnat scrisoarea, să se declare gata de dialog, intelectualii semnatari să-și aleagă un grup de dialog, să aibă loc o întâlnire de analiză cu ministrul de resort. Cei o sută de intelectuali nici nu au fost luați în seamă. Ba li s-au adresat și aluzii că sunt un grup pus pe subminarea autorității guvernamentale.

Nici vorbă! Intelectualii au construit opinii pentru 3,5 milioane de elevi, cărora li se adresează legea. S-a invocat graba aprobării legilor, se cere o soluție urgentă, chiar dacă este imperfectă. Am citit amendamentele celor o sută de intelectuali. Iată unul: „Testarea standardizată în format digital reprezintă factor de vulnerabilitate. Are potențialul de a orienta elevii spre memorizare, va descuraja descoperirea și exersarea funcțiilor gândirii.” Această aserțiune avea nevoie de argumente practice, comparative. Sigur că educația trebuie să accepte propuneri de reformă, de conectare la mersul lumii, impuse de modernitate, de exigențele timpului pe care-l parcurgem.

Dar cum aprecia filosoful: „progresul – pentru cine înțelege corect condiția umană nu înseamnă strict detronarea tuturor achizițiilor benefice deja existente. Progresul nu exclude recuperarea tradițiilor folositoare. Progresul inteligent nu se sfiește să fie și restaurator.” Ministrul Câmpeanu nu a acordat atenție Scrisorii celor o sută de intelectuali. Care sunt, în marea lor majoritate, performeri în plan cultural și administrativ, care nu pot fi ușor trecuți cu vederea. Despre ei se va vorbi și după ce șirul miniștrilor va intra în anonimat. S-a alăturat scrisorii și acad. Eugen Simion, cu 50 de profesori. Filosoful Andrei Marga propune: „Soluția cea mai bună: oprirea acestor proiecte și elaborarea altora.”

Ca fost învățător, nu uit emoția începutului de an școlar. Spor la în­vă­țătură, dragi elevi! Succes dascălilor!