Călători Grăbiți în Trenul Noului An !

Stimați Autori și Cititori ai revistei „Confluențe Literare”,

Anul 2017 se apropie grăbit asemenea unui tren de mare viteză spulberând clipele ce îi mai stau în cale. Îi privesc lungul șir de vagoane, cam 365 la număr, care îi compun garnitura ce aleargă zăngănind pe șine. Nenumărate sunt impresiile ce le poartă către un viitor ce va deveni prezent în curând. Roțile sale de fier scrâșnesc pe calea ferată a destinului pe drumul către oceanul nemărginirii.

Mă așez pe o bancă aflată pe peronul gării și îi urmăresc cu interes apropierea. Mereu am fost fascinat de acest moment al trecerii Noului An însoțit fiind de urale pline de bucurie. O mare mulțime îl așteaptă voios ca să îl întâmpine și să se îmbarce în generoasele sale compartimente.

— Va fi un an mai bun! șoptește cineva lângă mine.

— De ce crezi aceasta? îl întreb din curiozitate.

— Fiindcă așa trebuie să fie un An Nou, altfel de ce ar mai veni? zise fără să îmi mai acorde atenție și se topi între ceilalți.

Am zâmbit. Îmi place să întâlnesc oameni debordând de optimism în ciuda logicii precare a argumentelor. Speranța reprezintă un capital prețios al sufletului. Dacă dispare, ce poate să o mai înlocuiască? Simt căldura acestui gând și îmi aduc aminte de ocazii similare, când m-am întrebat asupra rostului sentimentelor pozitive.

— Bucură-te și tu! De ce stai posac? îmi spuse un alt glas.

— De crezi că sunt apatic? i-am răspuns interesat.

— Fiindcă stai pe bancă și nu te alături mulțumii! îmi răspunse și dispăru fără urmă.

Mda, aici cred că există un sâmbure de adevăr. Din anii copilăriei am simțit nevoia să stau departe de ceilalți. Nu îmi dau seama de cauză. Mă văd în anii de școală venind singur către casă. Spre deosebire de cei  de vârsta mea, mă bucuram de clipele de singurătate ca fiind cele mai plăcute din viața mea.

— Trezește-te din reverie! îmi trase un ghiont vecinul de bancă. Imediat trebuie să sosească trenul! La ce te gândești?

— La nimic, i-am răspuns neutru. Stau și privesc, nimic mai mult.

— Doar atât? Aceasta-i pierdere de vreme, îmi spuse fără să mă privească și uită de mine.

Poate cuget prea mult la rostul lumii. Probabil, există o distorsiune de percepție în adâncul sufletului ce mă determină să visez cu ochii deschiși ignorând realitatea din jur. Ce anume mă îndeamnă către contemplare? De unde provine această sete de a cunoaștere a infinitului ce mă determină să merg pe calea mea, indiferent de aprobarea sau respingerea celor din jur.

— Hei, ce mai faci? răsări în fața mea o persoană cunoscută. Nu ne-am mai văzut de mulți ani!

— Ai dreptate, am recunoscut cu părere de rău. Doream să te revăd, dar nu știam cum se va întâmpla acest lucru. Mă bucur să te întâlnesc din nou!

— Și eu la fel! îmi spuse și mă abandonă imediat.

Chipuri stranii treceau prin fața mea în imaginație. Distingeam cu precizie trăsăturile fiecărei persoane în parte. Prieteni, colegi, cunoștințe și străini se perindau fără să se oprească. Unele figuri se reluau, dar la alte vârste, însă altele dispăreau fără urmă. Unde s-au dus toți acești oameni?

— Trage-ți picioarele mai aproape fiindcă mă împiedic de tine! mi se adresă răstit un trecător grăbit.

— Vă rog să mă scuzați ... încerc eu să spun.

— Nicio scuză! Nu mă interesează persoana ta, doar fă-mi loc să trec! îmi spuse brutal, dând cu mâna a dezgust, și trecu pe lângă mine.

Peronul deveni arhiplin. Zgomotul de motor al locomotivei deja se auzea răsunând puternic. Lumina proiectoarelor sfâșia bucăți de întuneric aruncându-le înapoi pe distanțe de sute de metri. Șuieratul sirenei sfredelea tăcerea nopții anunțând marele eveniment al sosirii trenului îndelung așteptat. Urale izbucniră din mulțime. Strigăte de veselie se auziră peste tot. Artificii inundară cerul străbătând bolta înstelată cu mesajul unui nou început.

— Ridică-te! Nu mai sta! îmi rosti șuierat cineva din spate.

— Dar trenul nu a sosit, i-am răspuns. Când va veni mă voi ridica să îl văd!

— Vei pierde momentul! Nu vezi câtă lume este în fața ta? îmi replică nervos și se înghesui aproape de șine.

În competițiile vieții, de regulă, am obținut rezultate bune. Performanțele au fost de multe ori de excepție. Însă nu înțelegeam cursele grăbite în care competitorii se călcau în picioare și cei mai slabi erau abandonați în urmă. De ce ne luptăm unii cu alții când ar fi loc pentru toți? Sistemul de învățământ ridica ștachete greu de atins. Profesori rigizi și lipsiți de viață încercau să ne predea cunoștințe ofilite. Educatori brutali ne striveau personalitatea sub șenilele abuzului verbal. Prietenii ne trădau pentru interese de moment.

— A venit, a venit trenul mult așteptat! mă întrerupse un strigăt voios de copil. Ce mult mă bucur că a sosit trenul!

— De ce te bucuri micuțule? l-am întrebat încântat.

— Fiindcă viața este frumoasă, luminoasă și bună! îmi răspunse și mă privi cu o față plină de strălucirea dimineții.

— De unde vii? Cine ești tu? l-am întrebat cu interes.

— Vin de la început și merg la nesfârșit, mi-a răspuns cu seriozitate.

— Cine ești tu? De unde ai învățat să vorbești astfel? am continuat.

— Sunt veșnicul copil și am deprins arta vorbirii de la părinți mei, mi-a răspuns râzând cu tot chipul.

— Și cine sunt părinții tăi? nu m-am putut stăpâni să întreb.

— Îi cunoști de multă vreme, spuse el enigmatic și începu să țopăie de fericire.

— Cum să îi știu? I-am întâlnit vreodată? am întrebat nedumerit.

— Bineînțeles că da! Ne-am cunoscut cu toții pe vremea când erai mic! îmi mai spuse și dispăru fără urmă.

Am rămas tăcut și mut de uimire. Cine să fi fost acest Copil? Nu îmi dădeam seama. Să fi fost vreun coleg de joacă sau de clasă? Mi-aș fi adus aminte! Nu, în mod sigur, era o greșeală undeva. Și părinții lui? Cine să fie? Mda, greu de răspuns. Însă peste câteva clipe i-am revăzut pe toți trei venind în fața mea.

— Ne bucurăm să te reîntâlnim peste atât de mulți ani, îmi spuse unul dintre ei. Au trecut cam patruzeci, așa este?

— Da, este adevărat! Dar ne-am mai întâlnit?

— Cum să nu? De fiecare dată când te-ai jucat cu cineva, copilul nostru a fost cu tine.

— Posibil, dar pe voi, de unde vă știu?

— Pe noi? Simplu! Când erai întristat, veneam să te mângâiem. Când erai singur, îți șopteam gânduri frumoase. Când erai bolnav, te țineam de mână. Când alții te loveau, noi te susțineam.

— Dar nu îmi aduc aminte de prezența cuiva când am trecut prin astfel de situații neplăcute.

— Dacă vei privi cu atenție la acele amintiri, vei vedea cum de fiecare dată noi am fost cu tine prin toți aceia care ți-au în ajutor!

— Deci al vostru era glasul care mă îndemna să nu mă pierd cu firea, mă încuraja și mă motiva să merg înainte?

— Bineînțeles că da! râseră ei cu bucurie.

Trenul intră în stație, se opri la peron și mulțimea de oameni începu să se îmbarce îmbulzindu-se care să fie primul. Toți doreau să devină mai vârstnici și să lase în urmă trecutul. Copii visau să devină adulți. Cei mari se gândeau cum să se realizeze în viață. Doar cei în vârstă oftau cu tristețe, neștiind ce să mai aștepte, dar se îmbarcau și ei în Noul An.

— Vii și tu? mă întrebară Cei Trei. Haide, să nu rămâi pe peron!

— Dar voi veți veni cu mine?

— Cum să nu? Doar pentru ce am ajuns aici, dacă nu pentru tine?

— Dar există vreo condiție ca să rămâneți cu mine și pe mai departe!

Cei Trei mă priviră cu duioșie și îmi răspunseră la unison:

— Da, există o singură condiție și anume, să rămâi copil în inima ta, indiferent de trecerea vremii!

Și trenul se puse în mișcare cu zgomot către destinația necunoscută a Noului An. În urmă rămase gara golită de oameni afundându-se în întunericul trecutului. Dar eu priveam pe geamul compartimentului în care mă aflam cum munții se profilau luminos la orizont având compania plăcută a Celor Trei, care stăteau alături de mine. Zâmbind cu bucurie, m-am întors să îi văd mai bine și cu surprindere, am constat că fețele lor semănau în totul cu propriul meu chip! Fericirea îmi inundă sufletul și atunci am înțeles pe deplin că niciodată nu am fost singur, ci mereu Cei Trei au mers alături de mine indiferent de timp sau loc!

Cu mult drag, vă doresc un An Nou plin de fericire, sănătate și împlinire alături de cei dragi! La mulți ani!

Octavian Lupu

București

30 decembrie 2016

PS. Mesajul a fost publicat aici:

http://confluente.ro/octavian_lupu_1483099696.html

REGULI DE CALCULARE A PUNCTAJULUI PENTRU ARTICOLELE DIN CONFLUENŢE LITERARE

Stimați autori ai revistei Confluențe Literare,

Vă trimit acum sistemul de calculare a punctajului conform ultimei metode pe care am definit-o după o lungă examinare a acestui subiect.

Articolul îl puteți citi aici: http://confluente.ro/confluente_literare_1482136361.html

Fiindcă și în aceste condiții, există posibilitatea de fraudare, am considerat că pe barele laterale să fie afișată retrospectiva săptămânală a articolelor publicate, fapt care va micșora motivația de a se realiza astfel de acțiuni compromițătoare la adresa clasamentului de audiență. Nu pot să exprim în cuvinte cât de neplăcut mi-a fost de-a lungul acestui an să acord atât de mult timp unei chestiuni care nu ar fi trebuit să existe în mod normal.

Chiar dacă audiența publicației va descrește ca urmare a aplicării acestor măsuri, cred că primează corectitudinea față de autori și cititori în ce privește administrarea revistei „Confluențe Literare”. Am lăsat deoparte o mulțime de articole pe care doream să le scriu și să le corectez pentru a mă ocupa de această problemă neplăcută. Nu mă supără acest lucru, dar mi-ar fi plăcut, utopic, ca o astfel de situație să nu se fi întâmplat niciodată.

Cu respect și prețuire,

Octavian Lupu

Clasamentul Maratonului Publicării de Articole la Confluenţe Literare

A trecut ceva timp de când nu v-am mai scris, dar acest lucru nu înseamnă că v-am uitat sau că am neglijat administrarea revistei „Confluențe Literare”. Evenimente complexe s-au întâmplat în această perioadă atât pentru mine, cât cu siguranță, și pentru dumneavoastră.

Mesajul de față este relativ scurt. Îmi voi păstra principalele subiecte de interes pentru a vă adresa mai multe rânduri cu ocazia Crăciunului și a Noului An. Astfel, am primit nenumărate mesaje privind contorizarea articolelor. Pot spune că anul 2016 a fost dedicat contorizării! Știți bine că am schimbat regula de clasificare a articolelor de cel puțin trei ori, ceea ce înseamnă destul de mult.

Reflectând asupra diferitelor criterii de clasificare, am ajuns la concluzia că o formulă de calcul a punctajului ținând cont de numărul de voturi și cel de cititori ar fi cea mai bună variantă. Dar îmi era dificil să găsesc o modalitate de a constitui această formulă.

În cele din urmă, am constatat că există posibilitatea de a aduna numărul de voturi și cel de cititori plecând de la următoarele premise. Astfel, la nivel global avem 10.289.137 cititori și 1.131.157 voturi. Prin urmare, există un raport de 10.289.137 / 1.131.157 = 9,09 între numărul de cititori ai revistei și cel de voturi. Pe scurt, avem 9 cititori / vot. Prin urmare, o posibilă formulă de calcul a punctajului ar fi:Punctaj Articol = Voturi + Cititori / 9.

Prin urmare, am utilizat această formulă pentru a reface toate clasamentele și am introdus punctajul pentru a fi afișat la nivel de rubrici și articole. Bineînțeles, totul este perfectibil, însă cred că acesta reprezintă un pas înainte către integrarea celor două forțe motrice ale audienței: numărul de cititori și numărul de voturi. Am speranța că această metodă va conduce la o mai echitabilă clasificare a articolelor decât celelalte utilizate până în prezent.

În altă ordine de idei, în urmă cu o lună de zile un nou autor al publicației m-a întrebat dacă performanța pe care a atins-o este bună sau rea. I-am răspuns că nu este nici bună și nici rea, în sensul că nu trebuie băgată în seamă mai mult decât este cazul. Mai precis, afișarea acestor clasamente și performanțe de autor au drept scop auto-depășirea folosind drept criteriu evoluția celorlalți autori din „plutonul de alergare” al revistei.

Îmi aduc aminte de alergarea de rezistență pe lungimea de 2000 de metri din timpul liceului. Cursa părea că nu se mai termină vreodată. Plămânii îmi respirau cu dificultate. Picioarele nu le mai simțeam. Se părea că îmi sar balamalele la propriu și că niciodată nu voi ajunge la capăt. Însă observându-i pe cei de lângă mine, în special din față, că nu se dau bătuți, atunci mă ambiționam și nu mă lăsam mai prejos.

Similar, am urmărit la Discovery un documentar despre alergătorii din Kenya. Clima în acea zonă a lumii este cumplit de caldă. Alergarea se desfășura cu dificultate, dar se părea că atleții locali nu aveau probleme speciale. Și atunci un reporter a luat un interviu după finalizarea antrenamentului desfășurat în regim de maraton, legat de secretul rezistenței deosebite pe care ei o au aparent prin naștere.

Răspunsul a fost simplu și a sunat cam în felul următor: — Când începi să alergi, îți vine imediat să abandonezi. Îți dai seama după câteva sute de metri alergați prin căldură că ești prea slab să mai continui. Prin urmare, există o puternică tentație de a abandona. Însă când privești pe ceilalți care aleargă împreună cu tine, brusc te decizi să nu te lași mai prejos. Și atunci, paradoxal, îți dai seama că poți să alergi, deși inițial erai tentat să abandonezi. Astfel, fiecare atlet din grupul de alergare gândește la fel și la final, toți aleargă mult mai mult, mai repede și mai bine decât dacă s-ar fi antrenat individual!

Prin urmare, priviți aceste clasamente fără patimă și fără supărare. Folosiți mijloacele care v-au fost puse la dispoziție pentru distribuție pe rețelele sociale. Scrieți mai bine, mai simplu și mai atractiv. Nu îi blamați pe ceilalți că au mulți prieteni și că au un loc nemeritat. Nimeni nu este favorizat de sistemul de publicare al revistei „Confluențe Literare”. Nici chiar eu. De regulă, articolele mele ajung pe un „bine-meritat” loc 20 sau uneori 15. Credeți că nu aș putea din rațiuni de orgoliu să schimb acest lucru, cel puțin în dreptul meu? Sau să îmi definesc un editorial pe care să îl citească toată lumea înainte de ajunge la articolele revistei?

Mi-ar fi extrem de simplu, dar nu acesta este scopul acestui proiect literar. Fiindcă eu cred că sub o formă sau alta, trebuie să ne perfecționăm scrisul din rațiuni artistice, eliberate complet de dorința de notorietate sau de întâietate și printr-o predarea deplină în brațele spiritualității și artei. Sună utopic, nu-i așa? Poate, dar așa este arta! Utopică, magnifică și fascinantă.

Așadar, am rugămintea să nu puneți prea multă patimă în aceste clasamente, ci să continuați să vă dezvoltați ca artiști și oameni cu talent care publică pur și simplu din dragoste pentru această sublimă artă a scrisului. Iar notorietatea va veni la timpul ei, ca un accesoriu și nu ca un scop în sine.

Vă doresc o seară plăcută și deja mă gândesc la ce vă voi scrie cu ocazia sărbătorilor de sfârșit de an!

Cu mult drag,

Octavian Lupu

Co-Fondator, alături de George Roca, al publicației Confluențe Literare

București

24 noiembrie 2016

PS. Acest mesaj a fost publicat şi pe : http://confluente.ro/confluente_literare_1480007804.html

„Breaking News” pe înţelesul tuturor

                   de Octavian LUPU

Cineva care nu înţelege despre ce este vorba…

Reporterul se afla la faţa locului. Nu înţelegea exact despre ce era vorba, dar evenimentul trebuia surprins în direct. Dacă rata momentul, atunci nu se ştia când avea să se ofere o nouă ocazie pentru o transmisie „de ultimă oră”. Cei aflaţi la faţa locului nu ştiau exact ce se întâmplase, dar fiecare îşi dădea cu părerea după cum i se părea sau după cum auzise de la alţii.

Un scurt „Vox Populi”, şi în câteva minute casetele s-au umplut de imagini şi dialoguri de la faţa locului. Câteva imagini „cover” pentru mixajul video ce obligatoriu însoţea în caseta din stânga relatările de la faţa locului şi deja treaba era făcută pe jumătate. Dar, obligatoriu, mai era necesar un interviu cu cineva care să pară a fi în temă cu situaţia ce se derula cu repeziciune chiar în acele momente.

Mai lipseau doar câţiva membri ai familiei victimelor presupuse. „Măcar nişte rude sau nişte prieteni ar fi fost minunat să găsesc”, îşi şopti reporterul. Prin urmare, îl trase mai departe pe operator prin mulţime. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă, tocmai de aceea imaginile trebuiau transmise aşa cum erau, mai precis „calde” şi neretuşate, astfel încât cei din studioul de emisie să le poată mixa adecvat pentru obţinerea efectului maxim.

… prezintă altuia care nu ştie…

Între timp marcajul de „Breaking News” apăruse în partea de sus a imaginii difuzate, oferind câteva informaţii preliminare despre ce anume se întâmplase. Erau înaintea altor canale de televiziune, iar audienţa devenise interesată să afle detaliile. Deja se strânseseră suficiente materiale pentru o primă prezentare. Imediat, reporterul apăru pe ecran fiind întrebat în direct asupra a ceea ce a putut să afle.

Barometrul de audienţă indica o creştere a interesului din partea telespectatorilor. Toţi urmăreau cu interes primele informaţii de la faţa locului. Nimeni nu înţelegea exact despre ce era vorba, dar imaginile ţineau loc de cuvinte. Amestecate ca într-un joc de cărţi, secvenţele video se derulau obsesiv prezentând amestecat protagonişti, victime, prieteni, rude sau diferite alte persoane surprinse fugar de cameră. Din când în când, secvenţele „cadru” ofereau ceva informaţii despre context: o stradă pustie terminată brusc cu o casă dărăpănată, ceva noroi mai încolo sau imaginea unui drum plin de gropi. O realitate în alb şi negru era surprinsă pe videocasetele color. Între timp începuse să plouă, acest lucru conferind un aer dramatic la toată acţiunea.

Din casele lor, telespectatorii urmăreau cu sufletul la gură acele imagini şi ascultau fragmente de interviu întrerupte la intervale scurte de vocea reporterului în dialog cu prezentatorul din platoul de emisie. Nimeni nu înţelegea exact despre ce era vorba, dar promisiunea detaliilor suplimentare care aveau să vină în următoarele ore îi ţinea captivi în faţa micilor sau marilor ecrane în aşteptarea deznodământului. Întrucât acesta întârzia să apară, alte emisiuni urmau să fie difuzate, în timp ce marcajul de „Breaking News” trebuia să stăruie continuu în partea de sus a ecranului atrăgând involuntar atenţia telespectatorului.

… ceva ce nu există

În final, reporterul îşi finaliză activitatea de colectare a ştirilor. Deja oamenii se dispersau de la faţa locului. În urmă rămânea o mulţime de gunoaie, resturi menajere şi hârtii aruncate de câtre participanţi. Protagoniştii au fost preluaţi de către cei în drept şi toţi se retrăgeau spre casă. Era şi timpul, fiindcă ploaia reuşise să-i ude până la piele chiar şi pe cei mai îndârjiţi să rămână în frigul de afară pentru a putea oferi detalii despre ceea ce credeau că se întâmplase. În câteva minute, locul deveni pustiu, aşa cum fusese şi înainte de venirea carului de reportaj. Cablurile erau strânse cu grijă. Echipamentele urcate în maşină. Motorul era cald şi se putea pleca mai departe. Chiar acum se primise un apel despre un alt eveniment petrecut doar la câţiva kilometri de mers pe şosea. Drumul îşi dezvelea cu nonşalanţă gropile în timp ce vântul sufla cu putere. Scena se goli de actori şi spectatori, iar în urmă doar câteva frânturi de panglici de demarcare mai mărturiseau despre ce se întâmplase.

Chiar dacă nu se oferiseră toate detaliile de rigoare, audienţa nu avea să fie dezamăgită, fiindcă un nou eveniment avea să fie difuzat în curând. „Breaking News” avea să rămână, doar titlul şi informaţiile aveau să fie schimbate. Audienţa era oricum în aşteptare; barometrul privind ratingul indica o nouă creştere, iar exclusivitatea era asigurată prin rapiditatea preluării de la faţa locului.

Deja maşina ce purta carul de reportaj rula cu viteză spre o nouă destinaţie. Reporterul nu avea habar despre ce va vorbi, dar oricum urma să se informeze la faţa locului, iar telespectatorii nu aveau să fie în nici un fel dezamăgiţi. Noi imagini, noi interviuri şi multe alte secvenţe video aveau să le capteze atenţia satisfăcându-le setea, foamea sau nevoia de ceva nou şi senzaţional.

Între timp, închid televizorul şi încerc să mă relaxez privind pe fereastra larg deschisă. „Breaking News” îmi tot stăruie în faţa ochilor, chiar dacă îi închid de mai multe ori clipind cu putere. Nu ştiu de ce, un câine vagabond ce se plimba prin cadru mi-a atras atenţia. Am uitat restul detaliilor, dar parcă îi disting silueta scheletică cum se strecura timid căutând ceva cu care să îşi potolească foamea printre resturile menajere aruncate de participanţii la eveniment. Din păcate, nu găsea nimic – acest lucru îl aflam în următoarea secvenţă – fiindcă nu erau decât hârtii şi pungi de plastic aruncate ici şi colo, dar nimic consistent: vreun os, vreo bucată de carne sau vreun rest alimentar. Însă în ultimul cadru pe care mi-l aminteam, îl vedeam cum pleca abătut mai departe, cu coada între picioare, în căutare de ceva care să îi ţină de foame în noaptea crudă şi geroasă ce se lăsa încet, dar sigur, peste oraşe, câmpuri şi oameni.

                                                            12 ianuarie Bucureşti

Preluare http://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2014/01/13/breaking-news-pe-intelesul-tuturor/#respond