Dincolo de Atlantic,
Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Cruce” din Alexandria, statul Virginia. O casă
a Domnului, care, ca toate cele situate în afara graniţelor româneşti, trebuie
să facă faţă la mai multe constrângeri – juridice, economice, sociale, topografice,
geografice etc. – şi să rămână ortodoxă. O biserică de o formă mai simplă decât
a celor cu care suntem obişnuiţi, în care însă găsim un spaţiu liturgic
canonic, lăcaş sfânt primitor cu toată lumea şi, tainic, centru de sfinţenie cu
rază lungă pentru aria de valori străine ortodoxiei, în care se găseşte.
Biserica e păstorită în
adevăr cu vocaţie de preacucernicul părinte preot Aurel Petrescu. Nu e uşor.
Oamenii sunt oameni. Cezarul vrea ce-i al lui. În acelaşi timp, se cuvine dat şi
lui Dumnezeu ce-i al Lui. Legile (evident, seculare) americane trebuie
respectate, ca şi normele nescrise ale locului. Apoi, în America bisericile
româneşti se află la mari distanţe (în capitală, nici una românească ortodoxă),
pentru mulţi nu e uşor de ajuns la ele, şi, poate, nu toate confesiunile au o
biserică, pe tot continentul. Credincioşii parohiei merg la serviciu, au orar
de lucru, nu pot participa peste săptămână la Vecernii, necum la Utrenii sau la
Liturghiile din zile de praznic.
De
Sfintele Paşti 2019, la biserica din Alexandria au venit cam toţi, cred, cei
care o frecventează cu regularitate ori sporadic. Nu mi s-au părut mulţi, nici
puţini, n-are importanţă numărul, important e că „publicul” acesta a creat
natural, necalculat, în toată biserica şi pe tot timpul, o emoţie
tandru-specială din senzaţia de legătură de-a dreptul familială, din
sentimentul de „acasă”, din zâmbet cu zâmbet, din bună-cuviinţă, din minunea
limbii române. Sau cei din comitetul parohial! Câtă inimă în şnurul tricolor al
clopotului din întâmpinare, cât suflet în amănunte! Şi gustul paştilor, şi
felul şi locul în care s-au împărţit – în totul, ceva puternic românesc, cu
numai uşor buchet american (nu vinului datorat).
La timpul cuvenit, fără
toacă şi fără zvon înalt de clopot (că nu e voie să „deranjeze” fonic vecinii),
oficiată de un singur preot, împreună cu copii de altar, Slujba Învierii din
Alexandria a fost de o solemnitate singulară, nu zic mai mare decât în ţară, că
nu e loc de superioritate, dar a fost un fast particular, extraordinar, extras
dintr-o aleasă modestie, din ceea ce se poate, din ceea ce putem şi din ceea ce
este, sub binecuvântarea Domnului, care răspunde rugăciunilor noastre. „Iisuse,
Cel ce binecuvântezi pe cei ce Te binecuvântează pe Tine, binecuvâtează şi acum
osteneala noastră cea după putere” (Acatistul Sfintei Învieri a Domnului nostru
Iisus Hristos, icos 12).
„Veniţi de luaţi lumină!”
Lumina lui Hristos, răscumpărătoare.
În noapte, cădeau din cer
picături de ploaie, dar tot aici, pe pământ, s-au împărtăşit şi ele, luând zeci
de culori din, adusă afară de credincioşi şi ocrotită în căuş de palmă, lumina
candelei nestinse de deasupra sfintei mese. Cum zice cântarea a 3-a a slujbei
Învierii, „acum toate s-au umplut de lumină – şi cerul şi pământul şi cele de
dedesubt”.
Prin blocurile din preajma
bisericii şi-n toată Alexandria, în Arlington, în Washington DC, locatarii
dormeau... Micile făclii ortodoxe îşi tremurau luminile şi pentru ei. Troparul
le adia visul. „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi
celor din morminte viaţă dăruindu-le.” Părtaşi, tainic, la taina Sfintei
Învieri, şi ei.
„Hristos a înviat!”
Angela-Monica Jucan
