Patriotismul, o datorie!

Într-o lume aflată  tot mai mult sub presiunea globalizării, păstrarea identității naționale este un act de rezistență și o datorie a fiecărui popor. Națiunile lumii sunt supuse fără voia lor unui proces de uniformizare treptată, în care valorile tradiționale sunt adesea marginalizate, iar cultura autentică riscă să fie înlocuită de un amalgam deșănțat și  lipsit de rădăcini. În acest context, patriotismul nu  mai reprezintă doar o emoție, ci o îndatorire absolut necesară, o atitudine morală și activă de apărare a identității culturale, economice și sociale.

Trezirea sentimentului de patriotism nu se face automat prin dobândirea unei cetățenii  și nici peste noapte. Educația joacă un rol esențial în acest proces, oferindu-le tinerilor cunoștințele necesare pentru a înțelege sacrificiile înaintașilor și pentru a prețui cu adevărat valorile naționale. Fiecare generație are responsabilitatea de a-și cunoaște trecutul și de a-l transmite mai departe urmașilor. O societate care își neglijează istoria devine vulnerabilă în fața manipulărilor de tot felul și își pierde treptat suveranitatea. Studierea marilor momente istorice, a personalităților care au luptat pentru independență și a tradițiilor autentice contribuie la formarea unui sentiment de apartenență și mândrie națională. De asemenea cunoașterea geografiei patriei reprezintă un pilon important în înțelegerea istoriei și aprecierea patrimoniului național. De aceea, acum mai mult ca niciodată, trebuie să conștientizăm toți cetățenii de importanța și rolul educației în formarea noilor generații și mai ales de necesitatea cunoașterii istoriei și geografiei țării noastre.

Forțe oculte nevăzute care sunt infiltrate la nivelul cel mai înalt al organizațiilor internaționale încearcă din răsputeri să destabilizeze filonul patriotic al fiecărei națiuni, încurcându-le rădăcinile, denominalizând și desființând identitar seminția moralei creștine prin curente turbulente de tip woke, trans umanism și identitate de gen.

Îmbrăcați în haina modernismului și a trendurilor cool ale globalizării, tinerii pot fi atrași ușor în capcana elitelor oligarhice care nu-și doresc o populație educată ci una obedientă și uniformizată. Întrucât aceste ideologii globaliste ascunse sub umbrela viu colorată a democrației împinsă la extrem, au început cu câteva decenii în urmă, observăm o mai mare influență în rândul țărilor vestice așa-zis’’civilizate și  dezvoltate’’ unde putem sesiza că ’’s-au dezvoltat’’ și în acest sens. Cei care locuiesc în vest știu despre ce vorbim aici: ideologii şi curente de tip nou care propovăduiesc decadență, vulgarism, consum de droguri, imoralitate, satanismșio lipsă totală a valorilor.

Constatăm că astfel, în absența valorilor și a tradițiilor reale, se instalează o impostură a non-valorilor creată dezordonat, fără nicio logică sau sens, dar care se pretinde plină de originalitate, sfidând bunul simț, bunul gust și orice ar avea legătură cu valorile normale sau tradiționale.

Pentru o comunitate needucată sau incultă prin esență nu prea contează aceste lucruri și pot trece neobservate, dar pentru un popor care are înțelepciunea si integritatea morală inserate în ADN-ul său, aceste lucruri sunt greu de acceptat.

Tradițiile sunt expresia autentică a sufletului unei națiuni. Fie că vorbim despre folclor, port popular, gastronomie, religie sau obiceiuri străvechi, acestea sunt elemente esențiale care definesc identitatea unui popor. În fața globalizării, există riscul ca aceste tradiții să fie uitate sau înlocuite de practici importate din alte culturi, fără o legătură reală cu specificul național. De aceea devine o necesitate primordială, păstrarea și promovarea tradițiilor noastre, fiind esențial ca părinții, educatorii și comunitățile să încurajeze cultivarea acestor valori prin educație și prin implicarea activă în evenimente culturale și sărbători tradiționale.

Pentru românii care sunt plecați departe de țară, păstrarea datinilor, obiceiurilor și tradițiilor reprezintă echivalentul identității lor. Oriunde s-ar afla în lume, românii se adună în comunități și formează mici Românii. Chiar și la distanță de țară ei se gândesc la binele României și al românilor rămași acasă, sprijinindu-i economic.

Un aspect fundamental al patriotismului este susținerea economiei naționale unde sprijinirea producătorilor români conduce implicit la  suveranitatea și independența economică a țării.

Într-o Românie dominată de corporații multinaționale, cetățenii trebuie să conștientizeze că alegând produse fabricate în țara lor,au puterea de a susține firmele autohtone, ceea ce contribuie la dezvoltarea economiei locale și la menținerea locurilor de muncă. În plus, promovarea agriculturii și industriei naționale reduce dependența de importuri și întărește stabilitatea economică a țării.

Fiind invadați de produse alimentare și de uz general din import, noi am devenit din producători, consumatori, practic o super piață de desfacere pentru alte țări. În România europeană de azi încurajarea și sprijinirea producătorilor locali a devenit  un adevărat  act de rezistență economică.

Rezistența împotriva mondializării forțate și a uniformizării culturale presupune asumarea responsabilității de a păstra tradițiile, de a cunoaște și respecta istoria, de a sprijini economia națională și de a lupta pentru suveranitatea statului.

Fiecare dintre noi are un rol în această luptă, iar unitatea națională este cea mai puternică armă împotriva dezrădăcinării și a pierderii identității. Este momentul să ne reafirmăm valorile și să ne asigurăm că viitoarele generații vor moșteni o țară puternică, mândră și independentă.

Să ținem minte că patriotismul nu este doar o declarație de iubire pentru țară, ci un angajament concret pentru binele și viitorul ei.

Mihaela CD

 

Cornel Nistorescu: Armata obligatorie, patriotismul, nu

Am parcurs cîteva răspunsuri ale unor tineri privitoare la serviciul militar și la apărarea țării. Unii mai că n-au zis, hai sictir! Oricum, toți erau împotrivă. Să ne apere NATO că suntem membri și ne bucurăm de „cea mai mare securitate din istorie”. Nu asta ne zic fantomaticii noștri președinți și premieri de fiecare dată cînd este vorba despre NATO și despre achiziții de tehnică militară sau despre exerciții și posibile pericole?

Atîta ne-am lăudat cu NATO că în mintea tuturor noi nu mai trebuie să facem nimic. De-aia și plătim. Să ne apere. Din bugetul României, o mare parte se duce pe cheltuieli militare și pe armament. Plătim și mai vedem.

Pregătire militară? Anii de gărzi patriotice și pregătire militară a fetelor au lăsat în urmă un gust amar amestecat cu secvențe comice. Și educația patriotică s-a făcut praf. Poezie patriotică, marii scriitori români cu textele lor înflăcărate, muzica, istoria României, geografia, toate au fost minimalizate sau scoase din uz. Sau se fluieră după ureche. Să meargă Liiceanu și Patapievici, și Andrei Pleșu, și Cărtărescu să-i îndemne pe cei tineri să se pregătească pentru vreme de război și pentru apărarea țării. Și Tudor Chirilă cu orchestra! Și la revista de front să le spună Patapievici că sufletul românesc este ca un cur și că trebuie să lupte pentru a apăra onoarea lui Traian Băsescu și a lui Klaus Iohannis, să apere numele lor scris cu oi pe dealuri și cu coloane de mașini BMW pe Valea Oltului. Și să vină toți de prin spitale și de pe șantierele din Europa de Vest și din universitățile engleze și americane să apere Bucureștii! Nu vine nici Dracu pentru că tineretul a fost crescut și injectat cu dispreț, cu libertăți de tot soiul și cu bășcălie față de tot ce vine din trecutul țării noastre. Iar cei bătrîni, chiar dacă unii și-ar pune pieptul la bătaie, au luat prea multe țepe. Sunt prea uzați de discursurile behăite ca să se mai pornească pentru cauze sfinte.

În aceste zile, de la Ciolacu și Ciucă, la fantome politice, toți pledează pentru pregătire militară. Dar să nu speriem poporul. Cu calm, cu seriozitate, cu dăruire, dar fără a „agita spiritele total inadecvat” (panseu de trăitoarea politică la TV Cristina Trăilă-PNL). Să adoptăm o reglementare modernă, eficientă pentru apărare, dar și de drag, sau pe bani, bani. Știți pe cît? Pentru soldați 2.236 lei net, plus sporuri de tranșee, de izolare, de pericol și de bombe și de nu mai știu eu ce. Să văd eu cîți parlamentari și miniștri, cîți mahări și-ar trimite copiii cu 2.236 să se încorporeze ca voluntari! Sau ca sergenți, cîți vor pleca din facultăți cu 2.618 lei pe lună ca să execute ordinele lui Angelicu de Tîlvăr sau ale lui Ciolacu sau ale căprarului de Iohannis?

„Nu trebuie să vă speriaţi. Şeful Apărării va trebui să detalieze un pic, nu a fost foarte bine înţeles. Eu am înţeles exact ce a vrut să spună pentru că a fost vorba de o lege de pregătire a teritoriului şi a populaţiei pentru apărare, care există deja, dar e vorba de una care să fie primenită şi adaptată la contextul şi la condiţiile actuale.”

Ați înțeles că n-ați înțeles ce-a vrut să zică generalul Gheorghiță? Nu trebuie să vă speriați!

„România are nevoie de tot ceea ce este necesar pentru a fi în măsură să se apere”. Cumpărăm avioane, drone, tancuri, rachete, iar cei care iubesc haina militară le mînuiesc și le declanșează. Dacă sunt plecați, le mișcă pensionarii! Trebuie să vă obișnuiți cu gîndul, cu armele, cu prețurile, cu linia roșie a lui Ciolacu. O sare numai cine are pile. Noi ne jucăm, dar de apărat de dușmani ne apără NATO, deși moș Ciucă strigă de la cazanul Senatului că „România are nevoie de tot ceea ce este necesar pentru a fi în măsură să se apere”.

Avem plutoane de generali și de șefi, dar ne lipsesc soldații care să moară pe front. La asta le stă gîndul cînd vor să schimbe legea. Unii cu linguroiul, alții cu pușca, dar toți pregătiți de război, chiar dacă ar fi să luptăm aplaudînd sau blestemînd ca CTP.

Cum să luptăm la ordinele lor cîtă vreme cele pe care le-au dat ne-au dus la disperare și ne-au făcut viața un infern?

Cum să luptăm cu o putere cînd Căprarul nostru n-a fost în stare să scrie trei-patru reguli simple pentru grădiniță și învățămînt?

Cum să facem pregătire militară conduși de idioții care au întors țara cu curul în sus și ne zic că asta-i democrație? Oricît ne-am pregăti de luptă, eu tot n-o văd pe madam Von der Leyen călare pe tanc sau sărind obstacole pe terenurile de instrucție ale Europei!

Tot pe copiii noștri pică!

 

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: https://www.cotidianul.ro/armata-obligatorie-patriotismul-nu/

Excesele românismului

 

„A fi bun român nu este un merit, spunea Eminescu, nu e o calitate sau un monopol special, ci o datorie”. Nu trebuie să te bați cu pumnul în piept toată ziua, să arăți lumii ce mare patriot ești tu, așa cum Iisus ne învață să spunem „Tatăl nostru” în chilia noastră, nu pe stadioane sau să ne vadă toată strada cum ne închinăm, ce mari creștini suntem noi. Românismul este o stare naturală, un datum, ceva firesc, așa cum cade ploaia din cer. E o formă de normalitate, de viețuire. Dacă nu ne purtăm ca niște oameni normali în acest caz, facem un mare rău românismului, îl denaturăm.

Toată viața mea am sancționat excesele de românism. Excesele de românism duc la extremism, la ceea ce înseamnă naționalism în sens peiorativ, care nu mai slujește națiunea, dimpotrivă, îi exagerează calitățile, le lăț-lungește, devine mitomanie, caricatură.

Și patriotismul adevărat este acela care se manifestă în lume, printre străini. L-am simțit puternic la New York. Acolo există o tradiție numită PARADE DAY. O zi a unei țări, care își organizează o paradă pe Fifth Avenue și se desfășoară în zona Central Park, cam între Catedrala St. Patrick și Metropolitan Museum of Art. Toată această distanță de câțiva kilometri e înțesată de lume, care privește la parada care curge pe bulevard. Fiecare țară are câte o astfel de zi festivă (în afară de România, bineînțeles). Cea mai faimoasă este parada Irlandei. Atunci toată lumea poartă câte un obiect de îmbrăcăminte verde, fiindcă parada este de ziua Sfântului Patrick, care are ca simbol trifoiul. Și toți oamenii, de diferite naționalități, spun cu mândrie: „I’m irish”. Fiecare este în acea zi irlandez.

Am văzut o dată și parada portoricanilor, cu un car alegoric, pe care trona Jennifer Lopez, fiindcă ea este de origine portoricană. În această Parade Day fiecare țară defilează cu ce are mai bun, cu vedetele ei americanizate. Da, e ceva splendid. Această formă de patriotism te înfioară, își dă un sentiment de măreție curată. Atunci ai vrea să le spui și tu celorlalți că ești român, iar ei să spună în acea zi a României „Și eu sunt român”!

Dar la ce folosește să cânți, de pildă, „Noi suntem români/ Noi suntem pe veci aici stăpâni”, la o sală de români. E un pleonasm. Un exces de românism. Am participat la zeci de evenimente care se încheiau bombastic cu acestă cântare „Noi suntem români”.

Într-o sală cu două sute de scriitori și ziariști români, de pildă, ce sens are să cânți „Noi suntem români”? Păi sigur că suntem. Ce, am uitat? Trebuie să ne amintească organizatorii sau Gheorghe Turda că suntem români? Înțeleg să se cânte așa în „ținutul secuiesc” sau pentru străinii de neam, precum marioneta Chiolhanis. Sau poate că noi suntem țigani? Și ce fel de „stăpâni” mai suntem, când România este ocupată și vândută, când avioanele NATO sunt aici ca la ele acasă? Ce mai este românesc? Putem spune și acum ce spunea Eminescu la vremea lui; „De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate / De atâta străinătate”. Am discutat mult despre această idee a falsului patriotism cu Gheorghe Zamfir, idee care se află amplu dezbătută în cartea pe care i-am dedicat-o. Zamfir e nemilos și are ca mijloc de comunicare naiul, răspunde cu arta sunetului primordial la tot ce înseamnă alterarea folclorului, a românismului. Și Grigore Leșe și alți rapsozi valoroși fac la fel.

Excesele românismului duc până la urmă la crimă, cum s-a întâmplat pe vremea legionarilor. Patriotarzii nu mai sunt azi ca în Caragiale, care ne învăța să ne împăcăm cu situația, sunt niște bestii, niște idioții. Ce vrea să demonstreze un domn român, care trăiește de 40 de ani în California și e nelipsit la Festivalul „George Enescu”, unde apare invariabil într-o cămașă țărănească lungă, înflorată cu fire roșii, care conturează „trandafiri de la Moldova”? Cică vrea să arate că e român, să își exprime astfel, în ochii tuturor, mândria de a fi român! De ce  nu o face la Seatlle, unde s-a stabilit, unde trăiește, și o face la Ateneul Român?! Dar românii care sunt îmbrăcați în costume de concert, nu sunt oare români? Această costumație total nepotrivită nu este românism, ci o sfidare la adresa românismului!

Sau există la New York cenaclul „Mihai Eminescu”, care îi închină poetului niște evenimente lamentabile, an de an. Cei care se aud vorbind sunt aceiași, vorbesc între ei prin rotație, se gratulează reciproc, nu se adresează americanilor, ci tot românilor din exil, totul e redundant și nici măcar școlăresc, ci mostre de incultură, numai excese gongorice. Astfel de momente îi fac un deserviciu lui Eminescu, fiindcă îl prezintă prost, anost, total neinspirat. Ca și mascarada pe care o face un anume Napoleon, care se dă drept fondatorul dacismului, când Nicolae Iorga l-a numit în această calitate pe Eminescu. Cui folosește ca o mână de români să se gratuleze reciproc și să creadă că limba română se află la baza limbilor pământului!? Dacismul este un alt exces de românism, care i-a făcut pe străini să întoarcă spatele României, cum se întâmplă curent la ICR New York, identificat cu „zvastica pe ponei”. Citiți faptele lor bombastice în cartea Artiști români la New York.

Sau, invariabul, la ospețele care se dau cu diferite prilejuri, la anumite aniversări, apare câte un general, care îmbracă peste haina cu decorații o cămașă țărănească, înflorată, și defilează cu tricolorul în mâini, face cu el piruete!? Iar în jurul lui, o trupă de flăcăi joacă „Călușarii”. De ce nu se duce în Transnistria, să le arate rușilor cum arată drapelul românesc!?

Sunt invariabilele excese de românism, să transformi orice eveniment într-o caricatură a Cântării României, a Cenaclului „Flacăra” sau a batjocoririi lor, ca în Las Fierbinți. Totul e alterat. Folclorul autentic e rar, fiindcă și rapsozi geniali, care să-l conserve, sunt puțini, de aceea apar masiv imitatorii, cei care îi imită pe rapsozi și care falsează.

Dar cel mai folosit în această ipostază caricaturală a patriotismului este Eminescu. Mai ales Doina lui este urâtă, parodiată, așa cum a făcut nu o dată trupele de comici amatori ai PROtv. Seamănă cu Shylock al lui Shakespeare, ce au făcut hitleriștii din el. Acest post este o mostră de bătaie de joc a românismului. Și-a bătut sistematic joc de Miorița, de daci, de Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, de Mihai Viteazul și drapelul României, de toate simbolurile sacre ale românilor. Deci s-a căzut în extrema cealaltă. Excesul de românism duce fie la fanatism, fie la bășcălie, la bătaie de joc, la caricatură. Demitizarea unui erou sau unui fapt istoric seamănă cu ceea ce ruși numesc azi de-nazificare.

Nu a făcut așa ceva Patahârbici cu Eminescu? A declarat că „Eminescu este cadavrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm”. Și cât a fost președintele ICR, asta a făcut, l-a aruncat pe poet în debara. Și ce a pus în loc? Cărțile sale, traduse în 17 limbi, precum Politice, în care scrie negru pe alb că „poporul român are structura fecalei”.  Marele intelectual din triada Patapleșanu se poate lua de mână cu Gigi Fecali, care a fecalizat România.

Sau există un individ, se dă mare eminescolog, care a „demonstrat” într-o carte că Eminescu a fost asasinat. Și țuțării s-au luat după el. Ani de zile am studiat cele 55 de volume, câte au rezultat din manuscrisele lăzii lui Eminescu donată de Maiorescu Academiei. Și eram în permanent dialog cu Vatamaniuc. Care și el susținea că nicăieri Eminescu nu amintește că ar fi urmărit de forțe oculte, care ar vrea să-l asasineze. Dar această idee dă bine pentru patrihoți, pentru naționaliști. Ei se mândresc cu faptul că poetul național a fost vânat de oculta mondială!

Ce să mai spunem de poetul actor fără operă care luptă ca un schizoid, împotriva evidențelor, să-l deshumeze pe Brâncuși, care e cetățean francez, să-i aducă osemintele la Hobița, să le îngroape lângă mormintele părinților artistului, morminte care nu se cunosc. Sau casa de la Hobița nu este casa în care s-a născut Brâcuși, dar minciuna trebuie să existe, să-i atragă pe turiști, care nu știu adevărul. Nu știu nici că porțile de la intrarea în curte, cele autentice, au fost furate de Adrian Păunescu și duse la Breaza, instalate la casa fratelui său! Ce act de patriotism!

Sau mai există obiceiul să li se dea invitaților diplome. Cum făcea Holender, care le dădea invitaților de la Festivalul „Enescu”, invariabil, diplome și decorații. Nici nu se termina bine concertul, că apărea pe scenă și le înfigea muzicienilor în piept câte o decorație și le pune în mână o diplomă. Ucidea complet starea muzicală. Era ca în anecdota care spune că după ce Dumnezeu le-a dat daruri cu nemiluita popoarelor lumii, Sf. Petru l-a atenționat, Doamne, dar i-au uitat pe români și nu mai avem nici un dar, lor ce-o să le dăm? Și Dumnezeu, după o clipă de chibzuință, i-a spus; „Dă-le diplome!”

Iată excesele românismului. S-a bătut Enescu vreodată cu pumnii în piept că e Român? Enescu este model de modestie, un reper al lumii, a fost iubit pentru modestia sa de toți cei care l-au cunoscut. Dar modestia nu face casă bună cu mitomanii, cu cei care se laudă că sunt români.

Recent, am avut ocazia să-l cunosc pe compozitorul basarabean Eugen Doga (85 de ani), grație scriitorului George Păun, care a organizat un mare eveniment, Ziua revistei pe care o conduce „Curtea de la Argeș”, eveniment prin care ne-a dovedit că el este un fel de președinte al scriitorilor argeșeni, o zonă regală a poeziei, unde adie spiritul poetei Carmen Sylva. Și Eugen Doga a fost prezentat de o persoană total nepotrivită ca un simbol al românismului. Ți-era rușine că ești român. Cred că nici Beethoven nu a fost prezentat vreodată în acest mod bombastic de nemți. Poate rușii s-o fi făcut în cazul lui Doga, fiindcă ei îl consideră de-al lor (oricum, filmografia lui e preponderent sovietică). Un panegiric de laude în exces, care a culminat cu elogiul filmului Luceafărul (1987) al lui Emil Loteanu, care a realizat o mostră de bătaie de joc la adresa lui Eminescu, filmul pornind de la baletul Luceafărul, muzica Eugen Doga, libretul Emil Loteanu.

La terminarea evenimentului, la ieșirea din sală, l-am aborda pe Eugen Doga și l-am întrebat cum de a putut să accepte alăturarea de această mostră de anti-românism, el fiind acreditat ca autor al muzicii filmului. E un film în care Eminescu apare în rubașcă, la fel Caragiale, Alecsandri sau Veronica Micle, atmosfera e total rusească, ba nu este pomenit nici un oraș din România unde Eminescu a trăit, nici nu aflăm unde s-a născut, nimic, fiindcă filmul este o comandă Mosfilm și trebuia să facă din Eminescu un mare poet cu origini rusești. Era o campanie de rusificare, în care rușii căutau să demonstreze că toți oamenii mari ai lumii sunt de origine rusă!

Și Eugen Doga mi-a spus revoltat că acest film a marcat un mare scandal în epocă și ruptura lui de Emil Loteanu, că n-a mai vrut să colaboreze cu el, însă vinovat de excesele netrebnice este un anume Victor Crăciun, care a exagerat cu latura basarabeană a românismului. Nu pot fi calculate aceste excese, acum, când se vorbește agresiv de unirea Basarabiei cu țara mamă.

Mi-e tare, tare dor de normalitate și să pot spune firesc ca Eminescu: „Nu cunosc mândrie mai mare decât să fii român”.

Grid Modorcea

Patriotismul, un sentiment de care ar trebui să ne ruşinăm?!

Am întâlnit nenumăraţi cetăţeni, patrioţi adevăraţi, care se jenează să-şi recunoască patriotismul. Am cunoscut tineri instruiţi, dovedit ataşaţi statului român, care persiflează sentimentul patriotic considerându-l caduc, socotindu-l o periculoasă reminiscenţă comunistă. La nivel statal, despre educaţia patriotică nici nu se discută. Nicăieri în programele instituţiilor responsabile de educarea generaţiilor viitoare nu am găsit vreo aluzie, măcar, privitoare la sădirea sentimentului patriotic în mintea celor care vor conduce, peste unul sau două decenii, ţara.

Nu sunt primul care descoperă aceste realităţi. Nu sunt nici cel dintâi care vorbeşte despre ele. Privind din această perspectivă, a celui preocupat de ce se întâmplă cu sentimentul patriotic al generaţiilor ce vin, toate par a fi vechi. Rămâne actuală o întrebare. Una care, în ciuda celor ce o doresc ştearsă din mintea noastră, persistă: Este ruşine să-ţi iubeşti locurile natale, să-ţi numeşti ţara Patrie, să-ţi respecţi înaintaşii, să fii mândru că aparţii acestui popor?

S-au încercat explicaţii. S-a dat vina pe curentul de opinie pro european. Pe străini. Pe acel „trend” care promovează intens diminuarea importanţei entităţilor statale în favoarea exacerbării rolului întegrator al bătrânului continent aflat pe cale de a se transforma în Statele Unite Europene. S-a arătat cu degetul spre globalizare. Sunt unii care văd în patriotism un sentiment jenant, specific slugii incapabile să priceapă că a-ţi spune patriot înseamnă a te recunoaşte „subjugat clasei conducătoare”. Iată, pentru exemplificare numai, raţionamentul absolut aiuritor, al unui autor anonim, afişat pe un blog care, în mod declarat, se ocupă cu „dezvoltarea personală” : „Patriotismul e o valoare falsă, impusă de societate, pentru că sună bine şi e lăudabil să ai grijă de alţii şi de locul unde te-ai născut, dar în fapt e doar un alt mod de a te subjuga şi determina să faci ceea ce spun alţii (în acest caz clasa conducătoare), pentru că cineva care se crede patriot va executa ordinle însoţite de adjectivele „apărarea ţării” şi „siguranţa naţională” fără crâcnire şi nu-şi va pune întrebări în legătură cu ordinele” Cu alte cuvinte, dacă ar fi să folosim vorbe împrumutate de peste ocean (acolo unde sentimentul patriotic se află la loc de cinste), omul acesta ne spune nouă, românilor: „Fuck Patriotism!” Şi el nu este singurul.

Se mai afirmă că „patrie”, „patriotism”, „naţionalism”, sunt expresii perimate, specifice regimurilor totalitare de genul nazismului şi comunismului. Că, fluturându-se „stindardul” lor s-au produs crime de neiertat împotriva umanităţii. Este, desigur, o ţintă falsă. Considerând-o adevărată, ce am mai putea spune despre credinţele adânc patriotice semănate în educaţia prietenilor noştri americani, ori despre crezul declarat în faţa întregii lumi de al 45-lea preşedinte al S.U.A., Donald Trump: „America înainte de orice”?

Se poate trăi fără patriotism, fără patrie? „Desigur!” vor răspunde mulţi. „Nu sentimentul patriotic ne plăteşte facturile, nu ne astâmpără foamea şi nu ne scuteşte de sărăcie. De multe ori, patria ne alungă” Aparent, ei au dreptate. Doar că, fie ignoranţa, fie asprimea vremurilor pe care le trăim, fie cascada de deziluzii, fie toate la un loc, nu au permis acestor indivizi să înţeleagă că fără existenţa sentimentului patriotic ţara asta n-ar mai fi existat. Că fără patriotismul înaintaşilor, poate, azi ei ar fi vorbit o altă limbă. Că numai dovedindu-se patrioţi, românii au putut traversa vremurile potrivnice. Că pentru a păstra acest pământ, de-a lungul secolelor trecute sute de mii de tineri au pierit de sabie, de glonţ, de baionetă sau de bombe având în suflet acest măreţ sentiment. Că, fără el, fără existenţa patriotismului, punctele de reper ale istoriei ţării îşi pierd semnificaţia iar viitorul nostru devine incert.

Rezultatul blamării iubirii de patrie prin persiflarea respectului faţă de tot ce înseamnă istoria şi viitorul neamului este deja vizibil azi, este dureros şi, din nefericire, pare a fi ireversibil. Vedem, simţim chiar, cum nu ne mai aparţin bogăţiile ţării, cum am dat pe doi arginţi petrolul şi gazele naturale, cum am permis defrişarea în masă a pădurilor, cum am devenit slugile preaplecate ale străinătăţii, cum ne vindem pământul împreună cu oasele străbunilor cu tot, cum ne-am destrămat armata naţională, cum ne-am pierdut aprecierea atât de greu şi costisitor câştigată a naţiunilor lumii şi cum, încet-încet, ne pierdem şi ultimul rămas: respectul nostru faţă de noi.

Ne credem, deja, mai mult cetăţeni al continentului decât ai ţării. Ne socotim mai mult slujitori ai umanităţii decât ai României. Nu ţinem cont că „Slujirea omenirii în general nu se poate face fără particular, fără prețuirea comunității în care ne-am născut.”, aşa cum frumos ne-o spune istoricul ardelean Ioan Aurel Pop. Şi, căpiaţi de o propagandă menită să ne îndobitocească, lipsiţi de repere şi de idealuri, uităm ceea ce, tot cu sens, ne-o reaminteşte acelaşi Ioan Aurel Pop: „…cel mai ușor de dominat și chiar de anihilat este comunitatea fără personalitate, dezorientată, fără repere clare. Un popor cu simțul istoriei și al misiunii sale pe pământ nu poate fi abătut ușor, fiindcă idealurile bune conferă o forță de neînvins”.

Mulţi au încercat să explice sentimentul patriotic pornind de la definiţia scrisă în dicţionar. Şi s-au împotmolit. Fiindcă, sentimentul patriotic este mult mai mult. El se regăseşte în atitudinea conducătorilor noştri aflaţi faţă în faţă cu omologii lor străini, în modul cum cei responsabili răspund provocărilor interne şi externe menite să ne umilească ori să ne desconsidere ca naţiune, în intrasigenţa cu care reuşim să ne afirmăm identitatea cu orice ocazie, în seriozitatea cu care dezvoltăm infrastructura României, în rezultatele obţinute de sportivii care ne reprezintă ţara, în promovarea adevăratelor valori şi nu a unor nulităţi la modă, în felul în care aleşii noştri gândesc legile ţării, în organizarea sistemului educaţional şi medical, în modul cum ne tratăm şi respectăm armata… Toate acestea, luate separat ori puse împreună cu multe altele aproape nevăzute şi ne clamate de nimeni, înseamnă sentimentul patriotic. Vrem-nu vrem, el este şi va fi întotdeauna unul dintre atributele definitorii ale unui popor, ale unei naţiuni. Iar naţiunea, la rândul său, va fi mare sau mică, puternică ori slabă, după câtimea de sentiment patriotic cultivat acolo. De aceea, doamnelor şi domnilor, nu trebuie să jucăm la ruleta vremurilor simţământul acesta. El nu poate fi câştigat din noroc, nu poate fi cumpărat cu bani sau promisiuni şi nu poate fi vândut. El există sau nu. Şi dacă îl regăsim în noi, să nu pregetăm în a-l hrăni!

Autor: Teo Palade

Sursa: art-emis.ro

Patriotismul, un bun pretext de a-ți trăda poporul

Iubirea propriilor copii și iubirea de țară sunt, în ierarhiile afectului uman, două superlative absolute. Între ele există însă o imensă deosebire: în vreme ce prima este o iubire de creație, cea de a doua este o iubire de recunoștință.

Copiii ne vin din materia noastră esențială, prin chimia miraculoasă a sângelui cu extazul. Ei suntem noi într-o formă de prelungire a unicității noastre.

Și țara ne prelungește, dar altfel. Nu prin ce avem unic ci prin ce avem comun.

Iubirea de creație este una egoistă. Cea de recunoștință este una altruistă. Iată de ce prima este mult mai ușor de recunoscut în vreme ce a doua trebuie adeseori explicată, nuanțată, redefinită.

Acestea fiind zise, lansez următoarea întrebare de interes național: prin comportamentul lor față de recentele dezvăluiri despre unele abuzuri din justiție și SRI, Klaus Iohannis și Laura Kovesi dovedesc că sunt patrioți sau că își trădează poporul?

Din păcate, în cazul celor doi lideri menționați nu putem pune în discuție și iubirea față de copii, pentru că nu sunt, încă, părinți. Dar iubirea lor de patrie și popor (parte a definiției patriotismului) suntem aproape obligați să o cercetăm. Pentru că ei conduc, azi, țara, și nu ne poate fi indiferent dacă ne îndreaptă spre o propășire sănătoasă sau spre disoluție.

Nu voi încerca să judec acum patriotismul celor doi prin alianțele adoptate, prin poziția stabilită unei țări mici prinsă în menghina marilor puteri. Nu am nici calificarea, nici informațiile și nici timpul necesare unei atât de complexe intreprinderi.

Demersul meu se limitează doar la analizarea, foarte pe scurt, a relației dintre patriotismul conducătorilor unei țări  și onestitate acestora față de propriul popor. Pot fi mincinoși și patrioți în același timp?

Istoria ne dovedește că, în cazuri excepționale, da! În marile încleștări moderne, când pronunțarea adevărului ar fi slujit mai mult inamicilor țării decât propriului popor, s-au văzut numeroase cazuri de dezinformare voită, de intoxicare, de luptă pe frontul inducerii în eroare.

În toate aceste cazuri, însă, vorbesc de cele cu un profund filon patriotic, poporul a fost mințit de conducătorii săi pentru protecția și binele lui în fața unor pericole externe de esență și nu pentru interesele egoiste ale mincinoșilor.

Ce se întâmplă în prezent în România cu președintele țării și cu șefa DNA nu se încadrează deloc în excepția onorabilă amintită anterior. Ei mint țara, ei mint poporul pretinzând, ipocrit, că fac asta din patriotism, când, de fapt, o fac din cel mai pur și abject interes personal.

Suntem în plină prăbușire a încrederii românilor în justiție. O demonstrează și sondajele interne și multe rapoarte internaționale. Președintele Klaus Iohannis ne minte însă de la obraz că totul e bine în justiția română,  că domnia sa are încredere deplină în marile parchete și în conducătorii acestora. Este o astfel de mințire a poporului un act patriotic? Este o astfel de minciună utilă națiunii?

Nu are cum!

Pentru că hoția și corupția nu pot fi eradicate prin hoție și corupție. Atâta vreme cât niște mincinoși nu doar dovediți ci și asumați sunt în fruntea luptei pentru dreptate și adevăr, totul este putregai.

Laura Kovesi ne minte abundent și inept prin omisiune și  texte pentru presetați. Nu neagă participarea ei la diverse întâlniri private (căci nu se știe niciodată ce probă vizuală poate apărea să o contrazică) dar încearcă să ne convingă, mai nou, că a fost acolo în calitate oficială. Fără să înțeleagă că, participarea ei la „sufrageria lui Oprea” ca procuror general al României în misiune. e ceva mult mai grav decât dacă s-ar fi dus pe persoană fizică să bea și ea un whisky cu păpușarii de la Țăndărică.

Cea mai bună dovadă că acești doi lideri ai României mint poporul cu premeditare, și o fac din lașitate și egoism, nicidecum din patriotism, este că le-ar fi atât de simplu să stabilească adevărul, au în mână toate instrumentele necesare, și, totuși, nu o fac!

Dacă, de pildă, Daniel Dragomir minte când afirmă că Laura Kovesi se întâlnea după orele de program cu șefii SRI, la sediul acestora, pentru a pune la cale sentințe ce urmau să se pronunțe a doua zi în instanță, ce ar fi mai ușor pentru Klaus Iohannis și pentru Laura Kovesi decât să demonstreze că nu e așa?

Președintele țării ar putea să ceară și să primească documentările SRI care să-l lămurească. A fost sau nu Kovesi atunci, acolo? Cu cine a vorbit? Ce? Au existat consecințe în justiție? Apoi comunicat public către țară: Dragomir minte! Case closed! Nu o face! De ce? Pentru că, de fapt, știe că Dragomir spune adevărul.

Kovesi, de asemenea, ar putea cere ea însăși desecretizarea unor documente care să o disculpe. Apoi, o singură demonstrație dusă la capăt în favoarea ei și ar urma comunicatul devastator pentru credibilitatea lui Dragomir: „așa cum v-am demonstrat că a mințit aici, minte peste tot!”

Nu se întâmplă aceste atât de simple clarificări. Care i-ar arunca în ridicol pe toți denigratorii Laurei Kovesi. De ce? Limpede ca lumina zilei: pentru că lucrurile s-au petrecut exact așa cum declară Ghiță și Andronic și Dragomir și din ce în ce mai mulți oameni din interior care s-au hotărât să vorbească.

De fapt, să fim siguri că președintele Iohannis a verificat și știe. Preferă însă, din oportunism sau lașitate (ambele?), Să-Și trădeze poporul, mințindu-l, decât să scoată adevărul la iveală.

Care adevăr, până la urmă, tot se va afla.

Deviza SRI – Patria a priori!

Chiar așa?

Sursa: Contele de Saint Germain