Poveşti din Ţara Codrului

Profesorul de Istorie, Traian Rus, scoate la iveală o carte, astfel numită (apărută la Ed. TEOGNOST, Cluj-Napoca, 2013).

Viaţa unui dascăl/profesor de la ţară se desfăşoară/are loc într-un spaţiu limitat, să nu zicem anonim din punct de vedere al localităţii. Care poate deveni importantă prin, pur şi simplu, existenţa sa. "Omul sfinţeşte locul" - se spune. Azi, putem afirma: "Locul sfinţeşte omul".

Deşi cu afinităţi de Învăţător care "este făclia care se stinge luminând", Profesorul Traian Rus a reuşit, deşi cam târzior, să facă din locul în care s-a "măritat" - este ginere în Oarţa de Sus - un loc de meditaţie asupra a ceea ce am fost/ce şi cine suntem. Nu poate fi deloc puţin. Nu poate fi decât ceea ce suntem noi înşine. Atâta cât putem să fim, existând cu faţă curată în vremelnicele treceri ale zilei de ieri/de azi/de mâine-poimâine.

O carte (trans)scrisă de Profesorul Traian Rus. De fapt, este viaţa sa. A Domniei Sale. Zice, fără să rostească: "Am reuşit să fac o lucrare. Este, în fapt, întreaga mea viaţă. Sunt EU". Este o cronică a unei vieţi dăruite cunoaşterii. De Sine.

Mă uit la "casa cu pereţi albaştri, cum rostea Poetul Ion Iuga. A devenit Muzeul din Oarţa de Sus. Cu mare efort pentru Profesorul Traian Rus, dar şi "ajutorul/invidia" pe care le-a simţit.

Cartea "Poveşti din Ţara Codrului" se citeşte cu plăcere: asemenea unor "Cronici" de acum câteva sute de ani. Este un fapt: al dăinuirii în timp.

Începe cu Ioan Alexandru, poema "Casa părintească": "Sat transilvan, căsuţe din pământ,/ Muşcate la fereastră, busuioc la grindă,/ Ştergar curat, icoane pe pereţi, / Ziua-Nvierii şi noapte de colindă".

Apoi, face o "dare de seamă" asupra Istoriei. Cu ilustraţii. Cu sinteze asupra zonei. Se redă şi "Imnul Şantierului", din 1985, de pe Ogrăzi, unde s-au descoperit 303 denari de argint: "Haide, hai pe şantier!/ Nu te teme, nu-i lejer. Refren: Ograda-i plină de monezi/ Trebe numai să le vezi".

Istoria este… istorie: despre Bodava, Ghiile Botei, Moneta de Histria, tumulul şi tezaurul de aur de la Oarţa de Sus - Bicaz, dar şi George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu. Şi scrisori din război, Şi consemnări despre personalităţi din zonă.

Cele mai interesante pentru noi, contemporanii, sunt "dialogurile" actuale, cu oamenii din sat. Rapsozi, care chiar horesc şi se "reproduc" aceste texte. Texte de folclor, "poveşti" despre locuri şi oameni, despre dascăli şi cărţi, despre Muzeul Satului "Muzeul sufletului nostru".

Cartea se citeşte nu numai din curiozitate, ci cu sufletul deschis.

Prin Prof. Traian Rus, Oarţa de Sus revine la o viaţă pe care o are din străvechime, şi ştie să şi dăinuie: "U-iu-iu, până ce-s viu/ Dacă-oi muri, mort să hiu"!

Este o laudă că mai avem asemenea oameni.

                                                                          Dumitru IUGA

Poveşti din Ţara Codrului ( IV )

BLESTEMUL

            Prin anii ’90  ai secolului trecut, după plecarea din Oarţa de Sus a preotului Bechiş Ioan, ne-am trezit cu un păstor nou, venit de prin părţile Maramureşului. Era un tip relativ scund şi  rotofei, cu o privire ageră, comunicativ. Avea în jur de 40 – 45 de ani.

            Comunitatea l-a întâmpinat cu dragoste, ajutându-l să se instaleze şi să-şi asigure confortul necesar. I-a fost alături şi în demersurile legate de biserică. Îmi aduc aminte că  dumnealui i se datorează  revopsirea acoperişului şi refacerea gardului înconjurător. Cam puţin, zic eu, pemtru cei 5 ani cât a funcţionat aici. Oamenii erau mulţumiţi şi de felul în care se desfăşura liturghia şi chiar de calitatea predicilor pe care le susţinea. Se părea că toate lucrurile erau în ordine. Chiar cârcotaşii satului l-au acceptat fără prea multe murmure.

            Cam după 2 ani de zile Satana şi-a făcut apariţia. Preotul a pretins consiliului parohial să-i  permită să gestioneze singur veniturile bisericii, lucru care n-a fost acceptat. Apoi s-a observat că pălinca din Oarţa de Sus este foarte bună şi că părintele s-a îndrăgostit foarte tare de ea. La beţie devenea violent şi conflictele au fost inevitabile. Escapadele bahice s-au înmulţit. Biata doamna preoteasă a fost cea mai afectată, simţind consecinţele pe propria piele. Cuvântul “cuţit”  era folosit adesea ca atribut al originilor maramureşene şi ca dovadă de bărbăţie. Satul a constatat apoi cu milă statutul de inferioritate  conferit preotesei, angajată în calitate de simplu muncitor la o unitate economică locală. Chiar eu am văzut-o în una din zile săpând cot la cot cu nişte credincioase în tarlaua de porumb de pe iclejie, în timp ce părintele, îmbrăcat în costum,  se plimba cu mâinile la spate la capătul holdei. Mi-a spus atunci că statutul de preot nu-i permite să efectueze lucrări agricole. Apoi am aflat că acelaşi statut nu-i permitea nici să taie sau să crape lemne şi ca urmare a ajuns să bage butucii în sobă aşa lungi cum erau. Celălalt capăt  îl punea pe un taburet şi îl împingea pe măsură ce ardea. În discuţiile cu consiliul parohial revenea cu tot mai multă insistenţă la  cererea de a i se transfera spre gestionare banii bisericii.

            Au urmat reclamaţiile. Reprezentanţii protopopiatului şi ai episcopiei au venit unii după alţii pentru aplanarea  conflictului. În general au luat apărarea preotului. De fiecare dată s-au stabilit  măsuri de reconciliere. Toate nu făceau decât să amâne deznodământul, iar acesta nu putea fi altul decât plecarea preotului. Armistiţiile temporare  permiteau doar regruparea forţelor. Nici curatorii nu erau cu toţii iubiţi de enoriaşi. Au fost şi trădări. Preotul reuşise chiar să-şi găsească un grup de susţinători. Cu toţii erau pe picior de război. Biserica era pe cale să se transforme într-un câmp de bătălie. Gura satului avea un subiect “gras”, iar exagerările din ce în ce mai multe.

            Ierarhii şi-au dat seama că nu este cale de întoarcere şi până la urmă au decis transferul  preotului la o altă parohie. Tabăra învingătoare jubila. Ceilalţi au depus armele.

            Poate că despărţirea ar fi avut loc în condiţii normale,  dacă duşmanii preotului nu ar fi făcut un gest foarte urât. După ce îşi încărcase calabalâcul în maşini cineva a aruncat cu pietre şi i-a spart parbrizul  amărâtei  sale de Dacii. Era în prag de seară, iarnă şi un ger năpraznic. Cum nu avea nici o soluţie, sub ameninţarea unui nou bombardament cu pietre, a plecat aşa, cu parbrizul spart, alungat.  Ca “Blândul păstor”.

            Au trecut cam doi ani de zile şi în unul din drumurile mele am ajuns în Şieu, în Maramureş. Era mare sărbătoare acolo. Se sfinţea noua biserică a satului, o adevărată catedrală. Se adunaseră mii de oameni. Am profitat de moment şi m-am plimbat pe uliţele satului pentru a observa cât mai multe din arhitectura lemnului. Toate porţile erau deschise şi în fiecare curte erau mese pline de bunătăţi. Şi de pălincă, bineînţeles. Nu aveai nici o şansă să treci fără să intri şi să guşti. Oameni primitori, poate exagerat de primitori. La un moment dat mă simt prins de cineva  pe la spate, peste ochi. Când m-am întors, pe cine văd ? Pe fostul meu preot. Puţin mai rotofei, jovial, cu faţa îmbujorată :

-          Bată-te norocu, domnule director, dar ce vânturi te poartă pe aici ?

-          Ştiţi că drumurile mele sunt multe. Acuma m-am nimerit aici, la Şieu, la sfinţirea   bisericii.

-          Vă rog să nu scoateţi nici un cuvânt până când îmi răspundeţi la câteva întrebări.

-          Sigur că da.

-          A murit Onuţu lui Marchiş ?

-          Da. A murit.

-          Dar Dobrin ?

-          Şi el.

-          Dar fătu Cornel şi Rogozu din Orţiţa ?

-          Şi ei.

-          Au avut morţi groaznice ?

-          Da. Ambii au căzut în fântână şi s-au înnecat.

-          Dar Sabin ?

-          Nu, n-a murit.

-          Dar nu i-a murit nimeni din familie ?

-          Ba da, i-a murit băiatul cel mic, Sever.

-          Dar Emica Petrii lui Şandor ?

-          Nu, n-a murit, dar bărbatul i-a paralizat şi nu mai are multe de trăit.

-          I-am afurisit pe toţi aceştia. M-am rugat lui Dumnezeu să-i omoare. Ca să fie o pildă. Nu m-a deramjat că m-au uimilit ca persoană, dar eu sunt preot, domnule director, şi prin gestul lor l-au umilit pe Dumnezeu. Să se înveţe minte. Să audă şi alţii şi să creadă în puterile cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Nu va rămâne nici unul nepedepsit. Regret doar că blestemul meu s-a abătut şi asupra unor nevinovaţi.

Am rămas uluit. Intr-adevăr în aceşti doi ani avuseseră loc morţi cumplite în parohia noastră, dar nu aveam de unde să mi le explic. Abia acum am făcut legătura şi slaba mea credinţă s-a întărit din nou. Mă întâlneam din nou cu acea lume nevăzută care mă înfioară de fiecare dată când ne trimite semne. Nu se mai poate vorbi de întâmplări sau de coincidenţe. Şi apoi, în ultimii ani m-am uluit de cel puţin trei asemenea manifestări concrete ale voinţei divine.

Am reluat dialogul cu fostul nostru preot :

-  Şi cum aţi reuşit atunci, pe acel ger năpraznic,  să ajungeţi la Baia Mare ?

- Domnule director, a fost un adevărat calvar. Am ajuns până la urmă, dar îngheţaţi bocnă şi ne-am îmbolnăvit cu toţii. Cum să nu-i blestem ?

- Şi acum unde funcţionaţi ?

- Vai, sunt în sânul lui Avraam. Am primit post la un spital de recuperare şi nu-i zi aproape să nu plec acasă cu buzunarele pline de bani. Pentru că,  recunosc, sunt stăpânit de boala banilor. Aici, în Maramureş, oamenii ţin foarte mult la statutul lor social. Iar acesta se poate dobândi doar printr-o stare materială bună. Ce să fac ? Şi prin mine curge sânge de moroşan !

- Şi de unde atâţi bani ?

- Domnule, în ticăloşia mea,  am pus la cale un plan diabolic. Împreună cu medicii. Lacomi şi ei. Când fac vizitele de dimineaţa exagerează cu starea  în care se află bieţii pacienţi. Le spun că ei şi-au epuizat soluţiile, că numai Dumnezeu îi mai poate salva. Îi conving apoi că rugăciunile preotului spitalului fac minuni. Au salvat sute de bolnavi. După medici  intru  eu şi bolnavii mă privesc ca pe Dumnezeu. Ii liniştesc şi îi asigur că totul va fi bine. Că o să mă rog pentru ei. Dar rugăciunile trebuiesc plătite. Aşa se adună banii. Sigur, medicii îşi primesc partea lor.

- Şi cum demonstraţi totuşi puterea vindecătoare a rugăciunilor dumneavoastră ?

- Foarte simplu. Între vizite se lasă un interval de timp mai mare. Prin tratament bolnavii îşi revin şi când medicii intră în salon se arată uluiţi de miracolul întâmplat. Îl pun pe seama rugăciunilor mele.

Vă las pe dumneavoastră să vă daţi seama ce am gândit în sinea mea ! Şi nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. Meditaţi la ceea ce deja ştiţi : „Nu faceţi ce face popa. Faceţi ce zice popa”. Eu v-am prezentat doar nişte întâmplări şi vă propun să faceţi domniile voastre comentarii. Pe Google. La Muzeul satului Oarţa de Sus. Acolo puteţi citi poveştile noastre din Ţara Codrului: www.oarta.32biti.com/ .

                                                                     22.12.2012

                                                                 prof.Traian Rus

POVEŞTI DIN ŢARA CODRULUI (II)

FLORICA

            Continuăm poveştile satului Oarţa de Sus. De fapt viaţa fiecăruia dintre noi este o poveste. Aş dori să le consemnez pe toate, dar îmi este imposibil. Mă  rezum  doar la cele mai spectaculoase, la cele care m-au impresionat, la cele din care avem cu toţii de învăţat.

            Puţini dintre noi ne ştim bucura de ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit. Avem sănătate, avem cele necesare traiului, familiile ne sunt bine şi totuşi nu ne ştim bucura. Şi mai ales nu ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu.

            Povestea pe care am să v-o prezint este despre o femeie  căreia nu i s-a hărăzit o asemenea viaţă. Dimpotrivă. Şi totuşi a reuşit să devină o învingătoare. Pentru aceasta a căpătat respectul şi preţuirea mea. Am considerat că exemplul ei de viaţă merită cunoscut. Poate că o să-i ajute şi pe alţii.

            Pe Florica  am cunoscut-o cu mulţi ani în urmă. A fost o femeie la locul ei, frumoasă şi harnică. Ceea ce n-am înţeles, şi a fost mult timp o enigmă pentru mine,  era faptul că se căsătorise  cu un bărbat din categoria celor foarte slab înzestraţi de natură. Şi sub aspect fizic, dar şi intelectual. Un retardat mintal.Ca să nu folosesc un termen mai aspru.  Iar  Florica era atât de frumoasă şi de isteaţă ! Nici astăzi nu este urâtă. N-am putut nici înţelege şi nici accepta cum a ajuns această femeie la un asemenea măritiş. Apoi am aflat povestea vieţii ei....

            S-a născut într-un sat de dincolo de Codru,  într-o familie  de 13 copii, condamnată de mică la o viaţă cumplită. Locuiau cu toţii la marginea satului într-o căsuţă din bârne, cu o singură încăpere. Era atât de mică încăt dormeau  claie peste grămadă. Nimeni nu ştie cum încăpeau atâţia oameni acolo. Tatăl, Petre, era un „personaj” din categoria celor de cea mai josnică teapă. Greu de încadrat în specia umană. Era un zdrahon de bărbat, frumos şi plăcut la chip, extrem de mândru, dar complet iresponsabil ca tată. Era un fel de taur comunal, iar viaţa în cencepţia lui se rezuma doar la plăceri : băutură, distracţie şi femei. Nu s-a angajat nicidată nicăieri. Presta doar munci ocazionale prin sat, atât cât să-şi câştige pentru băutură şi  plăceri. Stătea mai mult în crâşma satului, considerând  că adevăraţilor  bărbaţi acolo  le stă bine. Familia nu l-a interesat nicidată. Cutumele Ţării Codrului i-au conferit încă de la căsătorie rolul de stăpân absolut. Responsabilitatea creşterii copiilor revenea exclusiv  soţiei. Se ştie că femeile  aveau un statut de inferioritate şi în biserică. Stăteau în pronaos, de multeori afară, în bisericile mici, neîncăpătoare. Şi pe drum trebuiau să meargă în spatele bărbaţilor.  Domnica, soţia lui Petre şi-a respectat de la început statutul. Accepta până şi faptul că din când în când mai trebuie să primească câte o bătaie, că deh, altfel  n-ar şti că-i măritată. Cum şi-a crescut copiii  bunul Dumnezeu ştie. Mai ales că bărbatul său n-o lăsa nici să lucreze, munca fiind sub demnitatea lor. Rolul ei se limita doar la a face şi a creşte copii.Nu-şi lucrau nici propriul pământ, cele 5 iugăre pe care Domnica le adusese ca zestre de la părinţi.

            Aşa a copilărit Florica. În lipsuri şi nevoi, într-o sărăcie cumplită. A supravieţuit doar dim mila rudelor şi a vecinilor. Mereu flămândă şi dezbrăcată. Condamnată. Deşi era fată isteaţă n-a avut nci posibilitatea să se instruiască. Şcoala era doar un vis şi un loc prin care trecea  arareori.

            Anii au trecu şi  Florica s-a făcut mărişoară. O fată frumoasă, zveltă, ageră. Dar atât de săracă încât nici măcar la hora satului nu putea merge pentru că nu avea cu ce se îmbrăca. Pentru ea şura danţului era cunosctă doar din descrierile fetelor din vecini. Şi cât ar fi dorit să meargă !

             Pe când avea  13-14 ani un pericol şi mai mare s-a abătut asupra ei. Sora mai mare a rămas însărcinată. Fusese angajată slujnică în Satu Mare şi s-a zvonit că „domnul” a lăsat-o „groasă”. Dar satul şi mai ales Domnica ştia că vinovatul era chiar tatăl, Petre. Ticălosul săvârşise incestul. Zvonul cu „domnu” din Satu Mare a fost doar aşa, ca o explicaţie de faţadă în faţa satului.

            Domnica a realizat că trebuie neapărat să găsească o soluţie de salvare pentru Florica, care se „pârguise” şi ea, devenise o tentaţie pentru orice bărbat, iar „taurul comunal” nu avea nici un Dumnezeu. Cu greu a reuşit să o angajeze şi pe Florica tot ca slujnică în Satu Mare. Dar nu pentru mult  timp, deoarece şi acolo s-a găsit un „domn”, iar nurii Floricăi l-au făcut să-i aruce  bietei fete priviri languroase. Noroc că „doamna”  a observat imediat  şi a dat-o pe Florica afară.

            După acest episod ar fi urmat întoarcerea fetei acasă şi iarăşi incestul. Domnica însă nu  putea să mai accepte  aşa ceva  . Trebuia neapărat să-şi salveze fata. A străbătut de nenumărate ori Codrul  căutându-i Floricăi un bărbat . Şi-a căutat rudele din satele de dincoace de dealuri şi le-a cerut tuturor să o ajute. Până atunci Florica a stat ascunsă  la  una din surori, deja măritată. Aştepta semnalul.  Domnica o instruise pe fată să se arunce în braţele oricărui fecior care va veni să o ia de nevastă. Altfel ştia ce o aşteaptă.

            Semnalul a venit tocmai din Oarţa de Sus, una din mătuşile Floricăi reuşind să-i afle bărbat. Nu s-a pus nici o condiţie. Orice ofertă era binevenită. Cănd mirele, Mihai, însoţit de părinţi şi de mătuşa din Oarţa au  mers după mireasă, la prima întâlnire biata Florica a avut o tresărire. Un fior rece i-a străbătut trupul. A stat preţ de o clipă, apoi i-a sărit în braţe viitorului său soţ şi l-a sărutat. Şi-a acceptat soarta. Ce-o fi simţit atunci nu voi afla niciodată !

            S-au dus apoi să ceară acceptul părinţilor fetei. L-au primit pe loc. Amărâţii de ei  reuşisără să mai scape de o gură de hrănit, iar Domnicăi îi ieşise  planul. Au luat şi „zestrea”, o bocceluţă cu câteva hăinuţe. Au făcut şi nuntă. Cu vecinii şi neamurile. Dar totuşi nuntă.

            Apoi Florica a început să-şi organizeze noua ei viaţă.  Mihai era plecat cu lunile de acasă, la serviciu, dar fiecare bănuţ pe care îl câştiga i-l dădea Floricăi. Era şi el fericit că reuşise să se căsătorească şi mai ales că-şi aflase o femeie frumoasă. I s-a supus de la bun început şi a ascultat-o fără crâncire. Era el retardat,  dar supus şi ascultător.

            Din banii câştigaţi de Mihai şi-au făcut casă. Florica s-a mutat de la soacră-sa şi a început să-şi încropească o gospodărie. Cu toate cele necesare. Azi este prosperă, arată bine. Rând pe rând au apărut şi copiii. Frumoşi şi normali. Nicunul nu seamănă cu Mihai, dar au crescut şi fiecare are rostul lui. Florica a devenit bunică şi este mândră de nepoţii ei. A căpătat  dimensiuni în plus, dar şi acuma arată  destul de bine. În comunitate şi-a căpătat un statut bun. Oamenii o apreciază şi chiar dacă prin spate vorbesc despre taţii copiilor ei, o respectă pentru ceea ce a făcut în viaţă.

            Nu ştiu câţi oameni condamnaţi încă din scutece la o asemenea viaţă ar fi răzbit. Sunt sigur că mulţi s-ar fi dat bătuţi şi destinul lor ar fi fost foarte trist. Florica poate fi considerată o învingătoare şi asemenea modele trebuiesc să fie exemple pentru toţi.

                                                                            Oarţa de Sus, 10 decembrie 2012

                                                                                          Prof. Traian Rus