Evanghelia de Duminică: Luarea crucii și urmarea lui Hristos, adevărata mărturie a credinţei noastre

 

                Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Esența pericopei evanghelice de astăzi este constituită de următorul verset: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). Avem așadar, în fața rațiunii duhov­nicești, cele patru sintagme: „oricine voiește să vină”, „să se lepede de sine”, „să-și ia crucea” și „să-Mi urmeze Mie”, care se pot constitui ca patru părți componente ale urcu­șului duhovnicesc, dar în același timp un tot unitar, adică una fără alta nu se poate, nu se ajunge la finalitatea scontată.

„Oricine voiește…”

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. A fost creat cu un scop, cu un rost, de a înainta spre odihna veșnică în El, desigur cu harul și cu darul Lui și prin alegerea lui liberă, în unire cu Fiul lui Dumnezeu. „Oamenii sunt creați prin Fiul lui Dumnezeu și conduși de El spre învierea lor, spre veșnica frăție cu El, în umanitate” (Sf. Dumitru Stăniloae). Dumnezeu ar putea să ne mântuiască fără voia noastră, dar nu o face. S-ar simți vinovat de încălcarea voinței proprii implantată în firea umană, la creație. De aceea, dintru început i s-a dat posibilitatea de a alege, de a urma calea propriei alegeri; „Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem: Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veţi asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru” (Deu­teronom 11, 26-27) sau în alt loc: „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul” (Deuteronom 30, 15). Omul, fiind mărginit și cu voință liberă, se poate mișca prin voință nu numai spre Dumnezeu, spre bunătatea desăvârșită, ci și spre rău, spre egoism, spre lucrarea acțiu­nilor distructive, care îl îndepărtează de Creator. Ori, omul prin fire a fost creat spre a privi și a tinde spre cer. Suntem liberi să urmăm voia lui Hristos sau nu. Să urmăm calea cea strâmtă sau calea cea largă. Este opțiunea fiecăruia dintre noi. Să medităm mai mult la cuvintele „de voiește…”, care sunt un dar oferit de Hristos, dar și un răspuns al nostru la darul lui Dumnezeu.

„Să se lepede de sine…”

Odată aleasă calea lui Hristos, imitarea Lui, identificarea cu El, trebuie să luăm jugul Lui, sarcina Lui, care, dacă consimțim asumat, nu este o povară, ci o bucurie, o împlinire, plinătatea vieții, învierea noastră în Învierea Domnului. Ce presupune aceasta? Lepădarea de sine! Lepădarea de sine este un concept spiritual creștin, este lepădarea de ego, de egoism. Este una dintre noțiunile care dau de cap exe­geților. Lepădarea de sine este un concept care nu își găsește loc în vocabularul științelor psihologice, ale eticii (este mai mult decât un Self Control sau Let him deny himself), este mai mult decât „stăpânirea de sine”. Cel care a dobândit „lepădarea de sine” este dispus să își sacrifice timpul, energia, drepturile, poziția, reputația, confortul și chiar viața de dragul lui Hristos. „Leapădă-ți interesele și caută numai interesele Domnului.” Nu este de ajuns să trăiești, ci cum trăiești. Abel și Cain au adus jertfă lui Dumnezeu, dar nu a fost primită jertfa amândurora. „Cum se leapădă omul de sine, dacă nu părăsind voile firii și urmând Lui?”, se întreba Sf. Varsanufie. Omul trebuie să se răstignească față de lucrurile lumești, să-și răstignească mintea prin rugăciune, ca să nu devină nepăsător de mântuirea lui. Lepădarea de sine este un exercițiu zilnic, un război între Duhul divin al lui Dumnezeu și duhul carnal (Romani 7, 14), renunțarea zilnică și răstignirea noastră: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Lepădarea de sine este renunțarea la ego-ul propriu drept centru al existenței și înlocuirea lui cu Hristos Însuși: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Hristos trebuie să fie viața oamenilor duhovnicești, iar fosta viață trebuie considerată pagubă, față de înălțimea, cunoașterea și trăirea vieții în Hristos. Negarea sinelui trebuie să devină parte a exis­tenței creștine. Nu este uşor să te lepezi de relele din tine, unii pornesc pe acest drum, dar renunță. Trebuie cultivate răbdarea și rugăciunea.

„Să-și ia crucea…”

Desigur, în sens duhovnicesc. „Să-și ia crucea” în epocă însemna moarte violentă și infamă. Să luăm Crucea lui Hristos? – o invitație la martiriu. Nu, ci „să ia crucea sa”, fiecare cu crucea lui, deoarece „crucea este trupul împreună cu tribulațiile și cu inerentele lui suferințe” (Tertulian). A lua crucea înseamnă a răbda orice tulburare, a-i ierta pe toți cei care ne iau în derâdere, care ne prigonesc. Crucea este asumarea drumului lui Hristos, ori, drumul omului nu poate fi diferit de cel al lui Hristos, drum care duce de la patimă la slavă. Crucea este făptuirea omorâtoare a patimilor, bunătate și libertate de orice invidie. Luarea crucii este răstignirea împreună cu Hristos, răstignirea duhovnicească, după puterea proprie a fiecăruia. Hristos, prin jertfă și cruce, urcă firea omenească la culmea îndumnezeirii. Cu puterea lui Hristos și ucenicul trebuie să își răstignească poftele și prin virtuți să ajungă la unirea cu El. Prin luarea crucii, ucenicul autentic nu cunoaște compromisuri, nu urmărește afirmarea de sine și autosuficiența, ci mai degrabă „moartea sinelui”.

„Și să-Mi urmeze Mie…”

Verbul akolouthéo este folosit pentru a indica mișcarea celui sau celor care-l însoțeau pe Iisus. A urma pe Hristos înseamnă o ruptură de logica acestei lumi. A urma pe Cel ce merge spre Cruce înseamnă a ne identifica cu El, este urmarea ca fiind însuși în crucificat, o crucificare a poftelor trupului, poftelor lumești: „Că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Să nu uităm: calea care duce la Înviere este Crucea. Crucea devine astfel o minune dumnezeiască, altarul jertfei personale, dar în acelaşi timp altarul renașterii, altarul învierii noastre. Omul ­este chemat să urmeze crucea frustrărilor de tot felul, a sufe­rin­țelor. „Nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie lipsit și încercat, ca să nu cadă în mândrie și condamnarea diavolului (I Timotei 3, 6)… ­trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit și neîncercat nu este vrednic de nimic (Iisus Sirah 34, 10). „Și în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuții” (Sf. Ioan Damaschin).

Omul modern, postmodern crede că poate eluda „luarea crucii” și-L poate urma mai ușor pe Hristos. Lepădarea de propriile greutăți, încercări, boli este lepădarea de propria cruce, este lepădarea de Hristos Însuși. Cel care vrea să urmeze pe Hristos să se ducă înainte cu sarcina sa, ba chiar să o asume și pe a altora. Să o ducă bucuros, nu cârtind sau judecându-L pe Dumnezeu. Să-i tolereze pe cei păcătoși, care „se împănează cu titlul de creștin, îi persecută continuu pe creștinii credincioși. Ei aparțin membrilor Bisericii la fel cum sângele rău se află în trup”. Aceștia se află în afara Bisericii, dar prin aceștia „urmașul lui Hristos” poate câștiga „cununa cerului” (Nu săracii au nevoie de noi, ci noi avem nevoie de săraci). „Ucenicii lui Hristos trebuie să înfrunte nu doar moartea aceasta firească, ci chiar moartea silnică, și nu numai moartea silnică, ci și moartea de ocară” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Așadar, a urma pe Iisus Hristos este exprimat prin cele două imperative: să se lepede de sine și să-și ia crucea. Lucrarea crucii și urmarea lui Hristos trebuie să ducă la mărturisirea îna­intea oamenilor, „în acest neam desfrânat și păcătos spre a fi mărturisit de Fiul Omului când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri”.

Acum este Sfântul și Marele Post, perioada anului bisericesc cea mai propice în a lua Crucea lui Hristos prin asumarea propriei noastre cruci, a deveni ucenici autentici ai lui Hristos și prin post și rugăciune, prin participarea la sfintele slujbe ale ­Bisericii, să ajungem prin „calea Crucii” spre a ne închina și ­„cinstitei Învieri”.

Autor: Pr. Aurel Pavel – 15 Martie 2026

Evanghelia de Duminică: Judecata obștească, momentul adevărului

 

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

Ori de câte ori rostim Simbolul de credință, în articolele VII, XI și XII afirmăm despre Iisus Hristos „că va veni iarăși cu slavă să judece viii și morții, a cărui împărăție nu va avea sfârșit” și „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”, evenimente existen­țiale în viața omenirii și a întregii creații ce vor avea loc după consumarea „veacului” pământesc, la sfârșitul istoriei. Tot așa la Sfânta Liturghie, în conținutul Epiclezei, preotul în taină rostește: „Adu­cându-ne aminte, așadar, de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de Cruce, de mormânt, de Înviere și de cea de-a doua slăvită iarăși venire”, aluzie desigur la venirea, parusia, întru slavă a Domnului Hristos. Iar în cadrul ecteniei cererilor îl implorăm pe Dumnezeu să ne dea „răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”. Astfel, mărturisim și conștientizăm faptul că va avea loc revenirea lui Hristos pe pământ, de această dată va ședea pe scaunul slavei Lui și-i va judeca pe toți oamenii câți au trăit de la crearea lumii și până în acel moment. Întâia Sa venire a fost „întru necinste, întru ocări, întru sudalme” și a adus Legea cea nouă, a iubirii, a doua oară va veni să-i judece pe toți oamenii în funcție de cum s-au raportat la Legea Sa.

În atotînțelepciunea sa, Biserica, în această duminică, a treia a Triodului, ne înfățișează marea și emoționanta scenă a Judecății din urmă (după alte denumiri: a Judecății universale, a Înfrico­șătoarei Judecăți, a Dreptei Jude­căți, a Judecății de obște), când „va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Lui” (Mt. 25, 31) și „va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt. 16, 27).

 Atunci va fi „momentul adevărului”. „Se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre” (Mt. 25, 32). „Atunci Hristos va judeca străin de orice speculații teologice, filosofice, metafizice, ascetice sau de solicitările discursivității.”

Tabloul acestei judecăți este redat în Evanghelia de la Matei 25, 31-46. De fapt, și versetele 1-30 au aceeași temă, a revenirii lui Hristos, prin pildele celor zece fecioare și a talanților, versete ce formează, cu capitolul anterior, așa-numita „cuvântare eshatologică”.Data „exactă” a venirii a doua face parte din planul intim al lui Dumnezeu: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36), „Privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (Mt. 25, 13).Nici nu este necesar creşterii noastre duhovniceşti şi a mântuirii să cunoaştem asemenea date: „Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa” (Fapte 1, 7).

Sfârșitul și semnele apropierii lui

Totuşi, apropierea Parusiei se poate întrevedea după semnele anunţate şi încredinţate de Mântuitorul Sfinţilor Apostoli. Semne au fost şi vor exista până la sfârşitul veacului. Acestea au rânduiala lor, fără amestec cu cele ale lumii. Printre acestea se numără: propovăduirea Evangheliei la toate popoarele: „Și se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; și atunci va veni sfârșitul” (Mt. 24, 14), adică fiecare limbă omenească să cunoască, indiferent dacă crede sau nu, că a venit Mesia, Fiul lui Dumnezeu (In. 1, 14); convertirea, după spusa Sfântului Pavel, a poporului evreu (Rom. 1, 1-32).

Dar vor fi și alte semne legate de ivirea „antihriştilor”: omul nelegiuirii sau „fiara” (Apoc. 13, 1-18); prorocii mincinoşi (Apoc. 20, 1-10); amăgiri şi semne ale satanei, precum şi cruzimea ei împotriva credincioşilor adevăraţi: „Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi. Și mulți proroci mincinoși se vor scula și vor amăgi pe mulți” (Mt. 24, 5, 11); substituirea „fiarei” lui Dumnezeu; pervertirea sentimentelor omeneşti, înmulţirea fărădelegilor, batjocura iubirii, cultivarea intrigilor şi urii între oameni: „Atunci mulți se vor sminti și se vor vinde unii pe alții; și se vor urî unii pe alții. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Mt. 24, 10, 12). Din această cauză, respectul familiar va dispărea, veştile de războaie şi înmulţirea răzmeriţelor vor îngrozi lumea, vor trona neîncrederea şi suspiciunea între oameni, nea­muri şi popoare: „Și veți auzi de războaie și de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă speriați, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârșitul. Căci se va ridica neam peste neam și împărăție peste împărăție și vor fi foamete și ciumă și cutremure pe alocuri” (Mt. 24, 6-7).

Parusia va fi precedată de apariţia unor necazuri: boli, foamete, lipsuri etc. (Mt. 24, 7); ivirea unor semne cosmice: eclipse, cutremure, comete, unele prevestite, altele nu. „Iar îndată după strâmtorarea ­acelor zile, soarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui” (Mt. 24, 29 ş.a.); apariţia pe cer a „Semnului Fiului Omului” (Mt. 24, 30), adică Sfânta Cruce, într-un mod cu totul altul decât s-a arătat împăratului Constantin cel Mare sau în alte viziuni. De fapt, împotriva acestui semn, chip şi arătare se va ridica antihrist cu mijloacele lui.

Pe creştinii adevăraţi nu-i impresionează şi nu-i înspăimântă toate aceste semne, fiindcă toate se vor împlini şi sfârşitul încă nu va veni, antihrişti au fost şi vor apărea până în ziua Judecăţii de apoi.

Din păcate, sectele eshatonului au prezis, au calculat şi şi-au asigurat „viaţa” de dincolo, interpretând date și cifre după bunul lor plac. Aceste concepţii au apărut din frica zilei de mâine, ca şi din falsificarea imaginii venirii judecăţii şi zilei de apoi. Regizori şi cineaşti au renunţat la „Călăuză” şi au oferit unei lumi curioase şi cuprinse de eshaton pelicule fie despre Ziua de Apoi, Scrisoare de la un om care nu mai există, Armaghedonul, fie aspecte ale „vieţuirii” de dincolo, prin tehnica holografică. Preocupările acestea asupra cerului, asupra planetei noastre, ca şi asupra celor mai de jos ale pământului nu contribuie cu nimic la înţelegerea „capătului” lumii. Este adevărat că lumea de astăzi, prin crearea unor arme de exterminare împotriva vieţii şi pregătirea distrugerii Terrei, contribuie în mod sporit la naşterea şi susţinerea unor concepţii eshato-apocaliptice.

Totuși, după ultimele semne, stihiile universului se vor schimba. „Atunci cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, și pământul și lucrurile de pe el vor arde cu totul” ­(II Petr. 3, 10) și vor fi zidite „ceruri noi și pământ nou” ca locașuri veșnice ale împărăției Mielului.

Apoi va urma judecata

Înaintea Dreptului Judecător se vor înfățișa toți oamenii care au trăit de la Adam și până atunci. Dacă în viața aceasta îl percepem pe Dumnezeu ca un Tată bun, iertător, milostiv, iubitor, la Judecată îl vom vedea ca Stăpân al dreptă­ții. Fiecăruia i se va răsplăti după faptele sale. Se vor da sentințele! Atunci va zice celor din dreapta Sa: „Veniți, binecuv­ântații Părintelui Meu, moșteniți împărăția pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Nu le-a spus: „Luați”, ci „Moșteniți”, ca și cum ar fi al vostru, de la părinți. Iar celor din stânga Sa: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Mt. 25, 41), și „vor merge aceștia la osândă veș­nică, iar drepții la viața veșnică” (Mt. 25, 46).

Să luăm aminte! Criteriul acestei judecăți va fi iubirea sau neiubirea de semeni, „va fi fapta bună ca act al iubirii semenului și ca răspuns la nemărginita iubire milostivă a lui Dumnezeu față de oameni. Aceasta este numită «imposibila posibilitate», adică de a-L vedea pe Hristos în fiecare om” (Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Din exilul păcatului la masa Împărăției).

Unde vrem să ne regăsim? De-a dreapta Lui sau de-a stânga? Între oi sau între capre? Să ne temem de judecata lui Dumnezeu, dar cu o frică sfântă și folositoare. Să facem pocăință sinceră și deplină, să ne îmbogățim în fapte bune. Să-L vedem pe Hristos în semenii noștri, să ne apropiem de El „prin cei mici ai Lui”, ajutându-i, sprijinindu-i, mângâindu-i.

 

 Pr. Aurel Pavel – 19 februarie 2023