Duminica a 3-a din post (a Sfintei Cruci) Marcu 8,
34-38; 9, 1
Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să
se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi
scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi
pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige
lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb
pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele
în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când
va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat
grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până
ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.
Esența pericopei evanghelice de astăzi este
constituită de următorul verset: „Oricine voiește să vină după Mine să se
lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mc 8, 34). Avem așadar,
în fața rațiunii duhovnicești, cele patru sintagme: „oricine voiește să vină”,
„să se lepede de sine”, „să-și ia crucea” și „să-Mi urmeze Mie”, care se pot
constitui ca patru părți componente ale urcușului duhovnicesc, dar în același
timp un tot unitar, adică una fără alta nu se poate, nu se ajunge la
finalitatea scontată.
„Oricine
voiește…”
Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și
asemănarea Sa. A fost creat cu un scop, cu un rost, de a înainta spre odihna
veșnică în El, desigur cu harul și cu darul Lui și prin alegerea lui liberă, în
unire cu Fiul lui Dumnezeu. „Oamenii sunt creați prin Fiul lui Dumnezeu și
conduși de El spre învierea lor, spre veșnica frăție cu El, în umanitate” (Sf.
Dumitru Stăniloae). Dumnezeu ar putea să ne mântuiască fără voia noastră, dar
nu o face. S-ar simți vinovat de încălcarea voinței proprii implantată în firea
umană, la creație. De aceea, dintru început i s-a dat posibilitatea de a alege,
de a urma calea propriei alegeri; „Iată, eu vă pun astăzi înainte binecuvântare
şi blestem: Binecuvântare veţi avea dacă veţi asculta poruncile Domnului
Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veţi
asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru” (Deuteronom 11, 26-27) sau în
alt loc: „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul”
(Deuteronom 30, 15). Omul, fiind mărginit și cu voință liberă, se poate mișca
prin voință nu numai spre Dumnezeu, spre bunătatea desăvârșită, ci și spre rău,
spre egoism, spre lucrarea acțiunilor distructive, care îl îndepărtează de
Creator. Ori, omul prin fire a fost creat spre a privi și a tinde spre cer.
Suntem liberi să urmăm voia lui Hristos sau nu. Să urmăm calea cea strâmtă sau
calea cea largă. Este opțiunea fiecăruia dintre noi. Să medităm mai mult la
cuvintele „de voiește…”, care sunt un dar oferit de Hristos, dar și un răspuns
al nostru la darul lui Dumnezeu.
„Să
se lepede de sine…”
Odată aleasă calea lui Hristos, imitarea Lui,
identificarea cu El, trebuie să luăm jugul Lui, sarcina Lui, care, dacă
consimțim asumat, nu este o povară, ci o bucurie, o împlinire, plinătatea
vieții, învierea noastră în Învierea Domnului. Ce presupune aceasta? Lepădarea
de sine! Lepădarea de sine este un concept spiritual creștin, este lepădarea de
ego, de egoism. Este una dintre noțiunile care dau de cap exegeților.
Lepădarea de sine este un concept care nu își găsește loc în vocabularul
științelor psihologice, ale eticii (este mai mult decât un Self Control sau Let
him deny himself), este mai mult decât „stăpânirea de sine”. Cel care a
dobândit „lepădarea de sine” este dispus să își sacrifice timpul, energia,
drepturile, poziția, reputația, confortul și chiar viața de dragul lui Hristos.
„Leapădă-ți interesele și caută numai interesele Domnului.” Nu este de ajuns să
trăiești, ci cum trăiești. Abel și Cain au adus jertfă lui Dumnezeu, dar nu a
fost primită jertfa amândurora. „Cum se leapădă omul de sine, dacă nu părăsind
voile firii și urmând Lui?”, se întreba Sf. Varsanufie. Omul trebuie să se
răstignească față de lucrurile lumești, să-și răstignească mintea prin
rugăciune, ca să nu devină nepăsător de mântuirea lui. Lepădarea de sine este
un exercițiu zilnic, un război între Duhul divin al lui Dumnezeu și duhul
carnal (Romani 7, 14), renunțarea zilnică și răstignirea noastră: „M-am
răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în
mine” (Galateni 2, 20). Lepădarea de sine este renunțarea la ego-ul propriu
drept centru al existenței și înlocuirea lui cu Hristos Însuși: „Drept aceea,
omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima,
pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5). Hristos
trebuie să fie viața oamenilor duhovnicești, iar fosta viață trebuie
considerată pagubă, față de înălțimea, cunoașterea și trăirea vieții în
Hristos. Negarea sinelui trebuie să devină parte a existenței creștine. Nu
este uşor să te lepezi de relele din tine, unii pornesc pe acest drum, dar
renunță. Trebuie cultivate răbdarea și rugăciunea.
„Să-și
ia crucea…”
Desigur, în sens duhovnicesc. „Să-și ia crucea” în
epocă însemna moarte violentă și infamă. Să luăm Crucea lui Hristos? – o
invitație la martiriu. Nu, ci „să ia crucea sa”, fiecare cu crucea lui,
deoarece „crucea este trupul împreună cu tribulațiile și cu inerentele lui
suferințe” (Tertulian). A lua crucea înseamnă a răbda orice tulburare, a-i
ierta pe toți cei care ne iau în derâdere, care ne prigonesc. Crucea este
asumarea drumului lui Hristos, ori, drumul omului nu poate fi diferit de cel al
lui Hristos, drum care duce de la patimă la slavă. Crucea este făptuirea
omorâtoare a patimilor, bunătate și libertate de orice invidie. Luarea crucii
este răstignirea împreună cu Hristos, răstignirea duhovnicească, după puterea
proprie a fiecăruia. Hristos, prin jertfă și cruce, urcă firea omenească la
culmea îndumnezeirii. Cu puterea lui Hristos și ucenicul trebuie să își
răstignească poftele și prin virtuți să ajungă la unirea cu El. Prin luarea
crucii, ucenicul autentic nu cunoaște compromisuri, nu urmărește afirmarea de
sine și autosuficiența, ci mai degrabă „moartea sinelui”.
„Și
să-Mi urmeze Mie…”
Verbul akolouthéo este folosit pentru a indica
mișcarea celui sau celor care-l însoțeau pe Iisus. A urma pe Hristos înseamnă o
ruptură de logica acestei lumi. A urma pe Cel ce merge spre Cruce înseamnă a ne
identifica cu El, este urmarea ca fiind însuși în crucificat, o crucificare a
poftelor trupului, poftelor lumești: „Că omul nostru cel vechi a fost răstignit
împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi
ai păcatului” (Romani 6, 6). Să nu uităm: calea care duce la Înviere este
Crucea. Crucea devine astfel o minune dumnezeiască, altarul jertfei personale,
dar în acelaşi timp altarul renașterii, altarul învierii noastre. Omul este
chemat să urmeze crucea frustrărilor de tot felul, a suferințelor. „Nu era
folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie lipsit și încercat, ca
să nu cadă în mândrie și condamnarea diavolului (I Timotei 3, 6)… trebuia ca
omul să fie încercat mai întâi, căci cel neispitit și neîncercat nu este
vrednic de nimic (Iisus Sirah 34, 10). „Și în încercare să se desăvârșească
prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a
virtuții” (Sf. Ioan Damaschin).
Omul modern, postmodern crede că poate eluda „luarea
crucii” și-L poate urma mai ușor pe Hristos. Lepădarea de propriile greutăți,
încercări, boli este lepădarea de propria cruce, este lepădarea de Hristos
Însuși. Cel care vrea să urmeze pe Hristos să se ducă înainte cu sarcina sa, ba
chiar să o asume și pe a altora. Să o ducă bucuros, nu cârtind sau judecându-L
pe Dumnezeu. Să-i tolereze pe cei păcătoși, care „se împănează cu titlul de
creștin, îi persecută continuu pe creștinii credincioși. Ei aparțin membrilor
Bisericii la fel cum sângele rău se află în trup”. Aceștia se află în afara
Bisericii, dar prin aceștia „urmașul lui Hristos” poate câștiga „cununa
cerului” (Nu săracii au nevoie de noi, ci noi avem nevoie de săraci). „Ucenicii
lui Hristos trebuie să înfrunte nu doar moartea aceasta firească, ci chiar
moartea silnică, și nu numai moartea silnică, ci și moartea de ocară” (Sfântul
Ioan Gură de Aur). Așadar, a urma pe Iisus Hristos este exprimat prin cele două
imperative: să se lepede de sine și să-și ia crucea. Lucrarea crucii și urmarea
lui Hristos trebuie să ducă la mărturisirea înaintea oamenilor, „în acest neam
desfrânat și păcătos spre a fi mărturisit de Fiul Omului când va veni întru
slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri”.
Acum este Sfântul și Marele Post, perioada anului
bisericesc cea mai propice în a lua Crucea lui Hristos prin asumarea propriei
noastre cruci, a deveni ucenici autentici ai lui Hristos și prin post și
rugăciune, prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, să ajungem prin
„calea Crucii” spre a ne închina și „cinstitei Învieri”.
Autor:
Pr. Aurel Pavel – 15 Martie 2026

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu