Satul care s-a întors acasă

În urmă cu vreo trei ani scriam despre satul Nadăş (comuna Tăuţi) de lîngă Arad care a fost retrocedat unei singure familii. Cele 8.700 de hectare de teren reprezintă aproape tot extravilanul localităţii. Membrii familiei Colţeu au fost împroprietăriţi în urma unui proces în care au pretins că sînt moştenitorii de drept a unei bătrîne pe care au avut-o în îngrijire. Femeia era unul dintre cei 17 moştenitori ai unui moşier din zonă. Fiica împroprietăriţilor declara că părinţii ei au obţinut dreptul de proprietari prin moştenire de la o vecină, o bătrînă care a murit la 93 de ani. Oamenii s-au trezit că pămînturile şi pădurile moştenite din tată în fiu nu le mai aparţin. Familia moştenitoare a tăiat pădurile şi a vîndut lemnul în Ungaria. Sătenii, acum foşti proprietari, priveau îngroziţi şi neputincioşi cum se defrişa zona protejată. Autorităţile, în faţa unui act abuziv, operau cu presupuneri şi aproximaţii. Inspectoratul Silvic Oradea a căutat să acopere jaful susţinînd că este o zonă comercială. Deci proprietarii au dreptul să exploateze masa lemnoasă. Sătenii au rămas fără păşuni şi riscau să rămînă fără case. Recent am fost cu rosturi literare la Arad. Confraţii din oraşul de pe Mureş mi-au povestit detalii sfidătoare din partea celor ajunşi proprietari peste noapte. Sătenii neavînd unde pleca în lume au semănat grîu, cartofi, au avut grijă de pomi. La vremea culesului reprezentanţii  familiei intrată în posesie pur şi simplu le culegeau recolta. Mi-am adus aminte de botniţa de la cules de struguri ori de lipsa de înţelegere a unor arendaşi români faţă de ţăranii lucrători. Asta se întîmpla în cărţi pe la începutul veacului trecut. Acum în mileniul trei, credem că şi proştii sînt deştepţi. Viclenii sînt drepţi şi hoţii sînt cinstiţi. Se vede că nu peste tot are trecere această întoarcere pe dos a lumii.

Povestea retrocedării Nadăşului a început în anul 2006. Sătenii au contestat măsura în instanţă iar soluţiile pronunţate de-a lungul timpului au dat dreptate cînd unei părţi, cînd celeilalte. Acum trei ani a început şi o anchetă care îi privea atît pe aşa zişii moştenitori cît şi pe notarii care au autentificat actele de moştenire. Cîţiva săteni au rămas fermi pe poziţie hotărîţi să lupte cu mafia retrocedărilor. A început să se îngusteze cercul în jurul adevărului. S-a dovedit că împroprietărirea s-a făcut printr-un şir de falsuri şi ilegalităţi. Doi judecători care au dat decizii absurde în cazul Nadăş au fost arestaţi pentru luare de mită. Şi executorul care a fost programat pentru executarea terenurilor – deşi acolo erau construcţii şi animale a fost luat la întrebări. S-a instituit un grup de solidaritate românească şi forumul Transilvania Furată (există şi aşa ceva) şi-au făcut simţită prezenţa la Nadăş. Zilei de 9 iunie i se va ridica un monument în Nadăş. Prin sentinţa definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a pus capăt unei mari mizerii din justiţie. Ceea ce era evident pentru multă lume, falsă moştenire şi falşi moştenitori, a consfinţit instanţa supremă care practic, a redat satul adevăraţilor proprietari. După zece ani de înfruntare cu un sistem imprevizibil, timp în care au avut peste o sută de înfăţişări sătenii din Nadăş au cîştigat bătălia cu minciuna. Merită cunoscut numele avocatei Vasilica Coroiu, cea care a dus bătălia spre izbîndă. Deşi nu a plecat din loc, satul era înstrăinat. Acum satul s-a întors acasă, la gospodarii lui. Toată ţara ştia că s-a retrocedat un sat întreg printr-o hotărîre judecătorească dubioasă. Îi aud pe mulţi demnitari: am încredere în justiţie! Foarte bine dar nu în cea aplicată în urmă cu zece ani la Nadăş. În cea aplicată în 2017. Ridic pălăria în faţa sătenilor curajoşi şi insistenţi din Nadăş. Reverenţă doamnei avocat! Nu uitaţi! Nadăşul nu este singur. Mai este şi Clujul, parte din el, revendicat. Dă, Doamne, minte dreaptă judecătorilor!

Autor: Gheorghe Pârja

Sursa: Graiul Maramureşului

În atenţia SRI: Ne retrocedăm ţara criminalilor de război! Dr. Ilie Gherheş: „Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”

Nu ne vindem ţara, o retrocedăm, pe bucăţi, fără să ţinem seama de tratate, legi, sentinţe sau victimele din cele două conflagraţii mondiale. Din măsuri reparatorii şi juste, retrocedările au devenit un flagel injust, periculos şi imoral, profund scăpat de sub control. Familiile criminalilor de război au ajuns să dobândească imobile şi bunuri de o valoare inestimabilă, fără ca cineva să ţină seama de contextul şi modul în care averea lor a ajuns în proprietatea Statului Român.

Ungaria anexează Ardealul pe bucăţi! Trei premieri, Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta au deschis poarta trădării, astfel că, din unele statistici, mai bine de o treime din teritoriul Transilvaniei a fost intabulat pe emisari ai Ungariei: urmaşi de grofi, nobili, asociaţii, reprezentanţi ai cultelor.

Problema e că legile retrocedărilor nu fac distincţia între clădirile confiscate de comunişti şi cele confiscate prin sentinţe penale date pentru criminali de război. Cum o parte dintre documente se află încă în arhivele de la Budapesta, în multe cazuri nu se poate face măcar dovada confiscării averii nobililor declaraţi criminali de război.

Mai mult, în instanţe se iau în considerare intabulări din cărţile funciare din perioada ocupaţiei maghiare, deşi potrivit Legii nr. 260 din 4 aprilie 1945, toate înscrisurile în cărţile funciare efectuate în perioada 1940-1944 au fost declarate nule de drept! Dar în multe cărţi funciare, aceste modificări nu au fost operate.

Mai mult, nu se iau în calcul despăgubirile acordate de Statul român pentru imobilele pe care le-a avut în proprietate Statul ungar în Ardeal, până la 1 Decembrie 1918, precum şi pentru optanţii unguri (Sub această denumire de optanţi sunt cunoscuţi acei cetăţeni români de etnie ungară care, după Tratatul de la Trianon, au optat pentru cetăţenia Ungariei şi au părăsit România).

Mai mult, după 23 august 1944 şi în baza art.8 din Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, în 12 septembrie 1944, bunurile reprezentând proprietatea Ungariei şi Germaniei de pe teritoriul României au fost sechestrate şi, în baza Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, au fost puse sub supravegherea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.).

Aceste bunuri nu au fost confiscate de regimul comunist şi, ca urmare, nu pot face obiectul retrocedărilor către Ungaria şi Germania. Şi totuşi fac. Practic, legile retrocedărilor date în ultimii ani şi instanţele de judecată şterg cu buretele o istorie de trei decenii şi jertfele românilor din cele două războaie mondiale.

Zeci de hectare de teren, păduri, imobile ajung în proprietatea succesorilor criminalilor de război sau a unor interpuşi.

Vreţi exemple? Vă dăm!

Începem cu unul dintre cele mai importante cazuri de retrocedare din Ardeal. Domeniul Teleki. Proprietăţi care au aparţinut contelui Adam Teleki, membru în guvernul Ungariei în perioada hortystă. În 1945, Teleki a fost considerat trădător de ţară, dar actele prin care i s-au expropiat bunurile, cum se întâmplă în astfel de cazuri, nu au fost găsite. Aşa că moştenitorii contelui şi-au revendicat bunurile, întinse pe mai multe judeţe: Maramureş, Mureş, Sălaj. În total, familia a deschis vreo 20 de procese, dintre care unul pentru 100 de hectare de pădure în Ardusat. Castelele din Coltău şi Satulung nu au fost revendicate.

Codrii Ardealului sunt ceruţi de urmaşii familiei Banffy. Daniel Banffy, fost ministru al agriculturii în Guvernul hortyst, a fost şi el declarat criminal de război. Urmaşii lui cer însă în instanţă sute de hectare de pădure. Familia Banffy a deţinut domenii întinse şi în Ţara Lăpuşului, care face obiectul a patru dosare de restituire a câte 60 hectare de pădure fiecare. Numai că se spune că baronul şi-ar fi vândut averea prin 1940.

Alt caz răsunător este al familiei Szaplonczai. Szaplonczai Vasile, membru al partidului iredentist, fost prefect al judeţului Maramureş, a fost condamnat printr-o sentinţă a Tribunalului Poporului pentru „complicitate la crimele prevăzute de art. 2. lit. h. şi m. şi pentru … prevăzute de art. 2. lit. o. din Legea nr. 312/1945”, adică „au comis acte de violenţă, torturi sau alte mijloace ilegale de constrângere” şi „Au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare ori deportări din motive de persecuţie politică sau rasială” la 25 de ani de muncă silnică.

Mai exact, prin Hotărârea nr. 8, pronunţată în Şedinţa publică din 31 mai 1946, se arată implicarea lui Szaplonczai Vasile în problema evreiască: „În oraşul Sighet, ghetoul s-a înfiinţat în 2 cartiere periferice ale oraşului, permiţându-se celor internaţi să locuiască în casele din aceste cartiere, dar cum numărul celor internaţi întrecea capacitatea de cazare a perimetrului ghetoului, oamenii au fost nevoiţi să stea şi prin pivniţe, poduri de casă şi şoproane. Perimetrul ghetoului a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, iar ferestrele au fost vopsite cu var, pentru ca locatarii caselor să nu poată privi în afară. După cum s-a dovedit în cursul instrucţiei în faţa completului de judecată, ghetoul din Sighet a fost înfiinţat ceva mai înainte decât celelalte ghetouri în Ardealul de Nord. (…)

Primăria, prin acuzaţii dr. Gyulafalvi Rednik Alexandru, primar, şi prin substituitul său, acuzatul Hullman Francisc, prim-notar al primăriei nu s-a îngrijit de aprovizionarea celor internaţi în ghetou, lăsându-i fără alimente. Aceste autorităţi comunale (municipale – nn) au refuzat până şi punerea la dispoziţie pe seama celor internaţi a vacilor cu lapte proprietate a evreilor, lapte necesar pentru copii sugaci.

Din cauza acestor dispoziţiuni de cazare şi alimentare s-au ivit multe cazuri de tifos exantematic, după cum rezultă din raportul nr. 8982 din 8 mai 1944 al primarului oraşului către Ministerul de Interne. Dar punctul culminant şi aici, ca şi în celelalte ghetouri, l-a format cercetarea după valorile ascunse, cercetare întreprinsă de echipele colonelului Agy Zoltán şi ale acuzatului Toth Ludovic.

Încă de la intrarea în ghetou, jandarmii, poliţiştii şi funcţionarii primăriei au făcut percheziţie corporală atât bărbaţilor, cât şi femeilor, nelăsând la o parte nici percheziţia vaginală, chiar la fetiţe de 8 ani şi cu această ocazie au confiscat obiectele apreciate de ei, ca fiind de valoare.

Martora Rosenberg Margareta a arătat în depoziţia sa, cum femeilor aşezate la perete – dezbrăcându-le la piele şi sub ameninţarea împuşcării – le făceau percheziţie în vagin şi la anus. (…)

Prefectul judeţului Maramureş în acest timp apocaliptic pentru naţiunea evreiască conlocuitoare a fost acuzatul SZAPLONCZAI VASILE, membru al partidului iredentist.

Responsabilitatea sa este responsabilitatea tuturor prefecţilor din acel timp”.

Evident, la data pronunţării sentinţei, Vasile Szaplonczai era dispărut. Urmaşii familiei sale au reapărut însă, şi revendică moşia familiei din satul Tisa. Ultimii proprietari ai moşiei din Tisa, comuna Crăciuneşti au fost Zoltan şi Paul Szaplonczaz, primul probabil fiul lui Laszlo-Vasile Szaplonczay, iar Paul, nepotul său.

Reşedinţa lui Zoltan este revendicată de o nepoată a sa, procesul fiind încă pe rol. Bătrânii satului spun că Zoltan şi-ar fi vândut moşia în 1938 şi cu banii rezultaţi şi-ar fi cumpărat alta în Ungaria, dar odată cu ocupaţia maghiară a venit înapoi, revendicându-şi moşia şi spunând că oamenii l-ar fi forţat să le vândă terenul. Plus că se pare că a fost şi criminal de război.

Oricum, amândoi au fugit în 1944 din ţară. Şi totuşi, acum urmaşii lor redobândesc bunurile.

Secretarul primăriei Bocicoiu Mare, Vasile Haşciar, spune că: „Pentru Paul Szaplonczai am revendicat bunurile pe Legea 1. Acum pe 247 ne-a revendicat şcoala şi nu numai, terenul aferent şi pădurea. Aceste bunuri sunt cerute după Szaploncyaz Zoltan. Comisia locală a dat soluţia de respingere pentru că trebuia să facă dovada cetăţeniei şi a proprietăţii. Nu a făcut dovada cetăţeniei. Au contestat decizia comisiei locale la comisia judeţeană, care la fel a propus respingere în întreg a cererii tot pe acest fond. Atunci ei s-au îndreptat în instanţă şi de 3 ani suntem în proces. S-au cerut dovezi pentru cetăţenie, pentru planul de amplasament, s-a făcut expertiză. Acel conac e şcoală, şcoala a fost construită, s-a făcut şi şcoala nouă şi nu puteam fi de acord cu retrocedarea. În instanţa de fond, judecătorul a respins plângerea, dar a făcut recurs. Ceva nepoată de-a lui revendică terenul. Se pare că Laszlo Szaplonczai a fost tatăl lui Zoltan. Ei au avut jumătate din Maramureşul Istoric. Au revendicat şi prin Sighet. Lui Paul i s-au restituit 50 de hectare în zona lacului. Zoltan este verişorul lui Paul”.

Deh, cine mai stă să verifice mizilicuri gen: dacă aceştia au fost declaraţi criminali de război şi condamnaţi, dacă cărţile funciare în baza cărora se revendică bunurile sunt din perioada ocupaţiei ungare, dacă şi cât au primit despăgubiri? Nobili hortyşti pun din nou stăpânire pe Ardeal, la fel de abuziv şi ilegal, dar, de această dată, cu girul instanţelor de judecată, a legii şi Guvernului, în dispreţul adevărului istoric şi militarilor români morţi pentru eliberarea acestui pământ românesc.

„Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice”

Romania Mica fara Ardeal retrocedat fraudulos sub ochii lui Traian Basescu„Eu spun cu toată responsabilitatea şi pot să-mi pierd mâine serviciul că nu mă interesează dacă atât vor fi de tari, încât să ajungă până la faza asta. În acest moment, Statul Român se află în faţa unei mari escrocherii istorice. Escrocheria nu ar putea avea probabil loc dacă nu ar fi şi o complicitate din interior. După Primul Război Mondial au fost aşa numitele procese ale „octanţilor” şi după cel de-al Doilea Război Mondial ale „absenteiştilor”.

Ce se întâmplă acum? Vin urmaşii acelor proprietari, care, unii dintre ei, culmea, au fost despăgubiţi după Primul Război Mondial. Iar acum vin cu documente anterioare proceselor prin care părinţii lor sau bunicii lor au fost deposedaţi de averi sau au fost răsplătiţi de stat la modul general. Şi mai cer încă o dată sau încă de două ori sau încă de trei ori.

Niciun evreu sau niciun maghiar dintre aceia mari nu va mai veni să locuiască în Transilvania sau într-o localitate din Maramureşul Istoric sau oricare judeţ. Nu este vorba numai de judeţul nostru, e vorba de tot Ardealul. Dar toată lumea se îndreaptă spre o despăgubire cât mai mare din partea Statului Român. Şi atunci, îşi angajează avocaţi buni şi se judecă cu Statul Român.

Din start pot să piardă toate procesele cu România, iar în altă parte le câştigă „fluierând”. Pot să spun cu toată răspunderea, că am fost director la Arhivele Statului şi, ca om care umblă în aceste arhive, că pe Transilvania sunt firme care vin şi cercetează după nişte metode foarte minuţios elaborate exact pe aceste posibilităţi ale viitoarelor procese pe care să le câştige mai ales dincolo de graniţele ţării.

Deci suntem pur şi simplu escrocaţi!

Au murit de pomană cei care au luptat pentru eliberarea Ardealului şi cei care au luptat împotriva fascismului sau a hortyştilor etc.

Este o bătaie de joc postumă la adresa armatei române. Am avut sute de mii de victime, iar acum se calcă pe mormintele acelor oameni exact pe ideea de a câştiga. Şi din păcate, Statul Român este descoperit sau foarte slab apărat. Este atât de simplu inclusiv să se falsifice un document, dar nu asta-i problema că sunt hotărâri judecătoreşti din perioada interbelică. Dar o parte dintre cei care au fost colaboratorii hortismului s-au retras împreună cu armatele şi atunci li s-a confiscat totul, iar ei au devenit absenteişti.

Ei au plecat, să zicem, în ’44, dar cei care vin acum vin cu documente din ’38, ’41 sau ’44. Deci sunt documente anterioare hotărârilor judecătoreşti. Şi înconjoară acest moment”.

Lector universitar doctor Ilie Gherheş, Gazeta de Maramureş via Ziaristi Online