DACĂ VREȚI SĂ SCHIMBAȚI LUMEA, ÎNCERCAȚI SMERENIA

 Un prieten mi-a trimis recent o glumiță populară numită Piramida Intelectului. Arată diversele etape ale educației, începând de la bază, unde se găsește diploma de liceu, până la vârf de tot unde se află doctoratul. Dar chiar mai sus de acesta se găsește o mică secțiune pe care scrie „Cei care își repară mașină după ce se uită la un clip despre cum să ți-o repari singur”.

M-am distrat, dar nu pot nega că imaginea conține o doză substanțială de adevăr. Elitele politice, jurnaliștii și cei din turnurile de fildeș sunt mereu în centrul atenției, prin conferințe de presă, apărând în fața a milioane de oameni, părând importanți, pretinzând a fi cu mult deasupra oamenilor obișnuiți – aceia care fac muncă manuală, greu recognoscibili, aflați în vreun colțișor din America.

Dar care dintre aceste două grupuri este mai înțelept? Oamenii simpli care muncesc cu mâinile sau aceia care se cred nemaipomeniți pentru că au o funcție importantă în Congres, în facultăți, în media sau birocrația care pare să conducă țara?

Din punctul meu de vedere aș spune că oamenii simpli.

Stau lucrurile așa întotdeauna? Nu, bineînțeles că nu. Dar cred că adesea stau așa datorită unei calități importante pe care o au acești oameni: smerenia.

Oamenii simpli adesea nu sunt plini de ei. Smerenia lor îi face să-i asculte pe alții, în același timp în care sunt mai deschiși față de experiențele vieții. Dacă greșesc, ce se întâmplă? Sunt deja umili, așa că nu au foarte mult spațiu unde să cadă, în plus, pot învăța din eșec și astfel știu ce să evite sau să facă diferit data viitoare.

Cei smeriți nu sunt condescendenți sau aroganți în felul în care își prezintă ideile;  vorbesc limbajul obișnuit al oamenilor. Asta îi face mult mai atractivi și drept consecință, ideile lor au o șansă de a fi mai influente decât ale vreunui influncer din online.

Cum știm că așa stau lucrurile? Pentru că am văzut că așa au stat lucrurile în istorie. Potrivit lui Neil Postman, succesul Părinților Fondatori americani nu a constat în superioritatea lor, ci în faptul că erau oameni obișnuiți făcând lucruri obișnuite, dar pe care le comunicau într-o modalitate smerită, obișnuită și comună familiei, prietenilor și vecinilor. Să-l luăm de pildă pe Thomas Paine.

„Paine nu era, desigur, un filosof profesionist. A fost un fabricant de corsete în Anglia, iar în SUA a fost tipograf. Pentru a scrie filosofie politică nu avea nevoie de un vocabular specializat și complicat. Limbajul omului simplu era perfect adecvat pentru a-și exprima ideile filosofice.”

Cu alte cuvinte, motivul pentru care Părinții Fondatori au avut atât de mult succes în răspândirea ideilor lor, până într-acolo încât toată țara a fost clădită pe baza acelor idei, a fost acela că fondatorii trăiau vieți simple și smerite, făcându-i ideile cunoscute omului simplu. Erau curajoși și onești, sceptici dar clari în scris, spune Postman (…)

Erau intelectuali publici care aveau ceva de spus oamenilor, nu doar unul altuia, și care au găsit o formă de a spune acel lucru. Din acest motiv, consecințele scrierilor lor erau atât de serioase.Astăzi sunt mulți oameni care spun că vor să schimbe lumea. Problema este că mulți vor să intre în politică, să facă o platformă gigantică sau să facă ceva impresionant – iar când se întâmplă acel lucru, uită de omul simplu, plasându-se deasupra lui. Făcând asta, pierd una din cele mai importante oportunități de a influența lucrurile, pe care le-au avut la îndemână.

 Sunt mulți oameni simpli și smeriți, oameni obișnuiți, care muncesc, își hrănesc familiile și au grijă de copiii lor. Vor să schimbe lucrurile în bine și se întreabă, uitându-se la viețile lor smerite, cum pot face asta.

 Iar răspunsul vine de la Hristos, care a spus: „Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă”. Omul obișnuit care face lucruri obișnuite, dar care are gânduri serioase, și care face totul cu o așezare smerită va face mult mai mult bine în lume decât orice politician, profesor sau jurnalist arogant. De astfel de oameni avem nevoie pentru țară.

 

Autor: Annie Holmquist

Sursa: contramundum.ro

Alexandru Racu: „Dacă e o lecție pe care ar trebui să o învățăm din ceea ce se întâmplă, acea lecție e smerenia.”

După părerea mea, actuala situație extrem de periculoasă și pentru care nimeni nu e pregătit a fost generată de uriașa eroare de calcul a lui Putin la care nimeni nu s-a așteptat: nici americanii, nici măcar ucrainenii și cu siguranță nici Putin, care nu s-ar fi aventurat în acest război dacă ar fi știut ce avea să urmeze. Acum se moare aiurea doar datorită faptului că Putin nu are o ieșire cât de cât onorabilă din acest război: nici Occidentul nu pare dispus să i-o ofere, nici Putin nu s-a așteptat să îi iasă atât de prost, astfel încât ieșirea onorabilă să devină cvasi-imposibilă. Și cu cât se încăpățânează să forțeze o victorie prin mijloace care se epuizează pe zi ce trece, adâncindu-se tot mai mult în nisipurile mișcătoare ale acestui conflict, cu atât portița de ieșire se îngustează odată cu creșterea riscurilor aferente. Ca la orice joc de noroc, pe măsură ce ridici miza, posibilitatea unei reveniri la situația inițială în care te aflai când te-ai așezat la masă e din ce în ce mai mică, astfel încât fie câștigi tot, fie pierzi tot.

Americanii s-au gândit că fie Putin blufează, fie își va seta niște obiective militare realiste pe care le va atinge cu ușurință, dată fiind uriașa diferență de capacitate militară dintre Rusia și Ucraina. Și atunci ar fi fost toate bune și frumoase: Ucraina mai pierdea niște teritorii, noi mai vindeam niște gaz și niște armament partenerilor strategici, opream North Strem, îi mai trânteam lui Putin niște sancțiuni și mai țineam pericolul rusesc pe prima pagină până la următoarele alegeri. În niciun caz nu discutam acum despre lecțiile crizei rachetelor cubaneze.

Leadership-ul ucrainean probabil că nu a gândit prea mult, probabil că nici multe opțiuni nu avea, a jucat după cum i-a cântat vestul, lăsându-se purtat de un elan de adolescent care opune rezistență în fața unui bully, elan care nu a putut să fie decât amplificat de succesele inițiale și de enormul capital de simpatie și autoritate dobândit în doar câteva zile, pe care nici Zelenski nu și l-a putut imagina înainte de invazie. Din președintele clovn al unui stat eșuat, căruia îi scuipau semințe în cap mai marii planetei și victima sigură a unui bully arogant, Zelenski a devenit subit un supererou planetar, în timp ce un lider politic pe care mulți (într-o anumită măsură, admit, și subsemnatul) îl considerau un fel de geniu strategic machiavelic s-a dovedit a fi de o incompetență colosală.

Și uite așa am ajuns în situația în care (cine știe?) cu cele 40 de miliarde primite de la SUA, Ucraina ar putea împinge Rusia chiar dincolo de pozițiile pe care le deținea la începutul conflictului. Îi vor mai putea opri americanii pe ucraineni într-o astfel de situație? După ce a devenit supererou planetar și o inspirație pentru întreaga lume liberă, mai poate Zelenski să fie trimis în banca lui de Biden? Va mai fi posibil un compromis când va fi imposibil ca Putin să îl prezinte opiniei publice din Rusia ca pe un succes? Și oare cum va reacționa Putin, cu armata în degringoladă, în condițiile în care armata ucraineană pătrunde în Donbasul controlat de separatiști sau, cine știe, poate chiar în Crimeea?

Sigur, poate că asta nu se va întâmpla. Dar e la mintea cocoșului că pe măsură ce trece timpul, o victorie convingătoare a Rusiei, fie ea și limitată, devine tot mai puțin probabilă, și atunci vom avea cel puțin un război de uzură care va slăbi tot mai mult Rusia. Doar că boala lungă e moarte sigură. Nu poți pierde la nesfârșit. Fie recapeți inițiativa prin alte mijloace, fie cedezi, fie colapsezi. În condițiile în care Ucraina primește sprijin masiv din partea Occidentului, în timp ce Rusia nu primește un sprijin similar de la nimeni, ci începe să simtă tot mai mult impactul sancțiunilor, e clar că timpul nu e de partea lui Putin, și chiar dacă într-un final vesticii vor decide să-i ofere lui Putin o ieșire onorabilă din dezastrul în care s-a băgat, în ipoteza puțin probabilă în care vor reuși să-i convingă pe ucraineni, s-ar putea să fie prea puțin și prea târziu. Și atunci Putin va fi pus în situația în care fie își pierde puterea sau poate și libertatea sau chiar viața, fie încearcă un ultim pariu cu butonul roșu.

În fine, într-o astfel de situație, nu prea ai cum să controlezi consecințele propriilor acțiuni. Dacă Putin invadează și nu e dispus să dea înapoi, iar tu decizi să înarmezi Ucraina, nu prea ai cum să îți dozezi intervenția, astfel încât, asemeni unui tratament de succes, să nu fie nici prea puțin, dar nici prea mult. Succesul relativ de astăzi poate să fie condiția necesară a dezastrului absolut de mâine.

Credeți voi că atât Rusia, cât și America, s-ar fi băgat în acest război, dacă ar fi știut că acum vom discuta din nou, inclusiv în presa mainstream, despre criza rachetelor cubaneze? Eu nu cred că suntem conduși de niște demenți, ci doar de niște indivizi a căror corupție și incompetență sunt egalate doar de orgoliul prostesc și nemăsurat, în virtutea cărora ajung și ei, și noi, în situații pe care nimeni nu și le-a dorit și care riscă să scape complet de sub control. În orice caz, elementul surpriză pe care nimeni nu l-a anticipat și care a generat o situație deosebit de periculoasă pentru care nimeni nu era pregătit a fost gafa monumentală a lui Putin. Iar dacă am ajuns până aici ca somnambulii, avem oare motive să fim liniștiți și încrezători, în ideea că deși până acum nu am reușit să anticipăm și să controlăm succesiunea de evenimente, vom reuși să o facem de acum înainte?

Dacă am fi fost mai puțin încrezători și mai anxioși, nu am fi ajuns într-o situație atât de periculoasă, iar inabilitatea noastră de a învăța din lecțiile trecutului nu îmi dă motive de optimism pentru viitor. Nimeni n-ar fi început vreodată un război dacă ar fi știut dinainte că îl va pierde, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie. Și cu toate acestea, vedem cum aceeași dramă se repetă și în zilele noastre, în ciuda faptului că riscul unei catastrofe absolute, pe care alte epoci mai puțin dotate tehnologic nu l-au cunoscut, ar fi trebuit să ne facă să fim mult mai precauți.

Dacă e o lecție pe care ar trebui să o învățăm din ceea ce se întâmplă, acea lecție e smerenia.

 

Autor: Alexandru Racu

PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE

Smerenia, tinerii și... timpul

1. „SMERENIA  este virtutea care te face să ai în permanență conștiința că nu ești desăvârșit, te face să-ți recunoști greșelile și să ceri iertare de la Dumnezeu prin rugăciune. De aceea pe bună dreptate scria Sf. Ioan Gură de Aur că „smerenia face din om înger și-i înalță sufletul spre cer”.

Mircea Păcuraru (1932 - ),

preot, scriitor, istoric, profesor universitar, doctor în teologie, gânditor ortodox român, membru titular al Academiei Române. Este un specialist în Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Născut în satul Ruși din jud, Hunedoara, în familie de preot. A urmat studiile la Liceul „Decebal „ din Deva, Facultatea de istorie a Universității din Cluj-Napoca, apoi Insitutul Teologic Universitar din Sibiu, unde a obținut licența în teologie. După absolvirea facultății, a lucrat ca profesor la Seminarul Teologic Neamț, apoi este cooptat în învățământul superior la Institutul Teologic Sibiu. A deținut gradele didactice de asistent pentru limbile latină și gracă, conferențiar apoi profesor titular din 1971. Din anul 1992 a fost decanul Facultății de Teologie „Andrei Șaguna ” din Sibiu. A participat la multe conferințe interne și internaționale. A fost decorat în anul 2000 cu „Ordinul național Steaua României în grad de ofițer pentru slujire cu cinste și evlavie și dragoste de oameni a cuvântului lui Dumnezeu”. Are foarte multe cărți publicate și sute de articole în diferite cărți, ziare și reviste.

***

2. „IUBIȚILOR COCONI (TINERI) AI NEAMULUI ROMÂNESC! FERIȚI-VĂ DIN TINEREȚILE VOASTRE CA SĂ NU VĂ OBIȘNUIȚI, NICI SĂ VĂ DAȚI SPRE RĂUTĂȚI”.

Dimitrie Țichindeal (1775-1818),

preot și cărturar, fabulist, traducător, iluminist bănățean, militant român pentru emanciparea românilor. A făcut studiile la Timișoara unde a învățat limba sârbă și germană. Devine la început învățător după care inspector școlar pentru „vizitația școalelor”. În anul 1801 urmează cursurile clericale la Timișoara, după care se întoarce în satul natal unde devine învățător apoi preot. Publică la Buda mai multe traduceri. În anul 1805 participă la campania împotriva lui Napoleon în calitate de confesor militar. Țichindeal a fost personajul care a înmânat personal          „Supplex Libellus Valachorum” împăratului de la Viena în iulie 1814. Literar, Țichindeal s-a ocupat de traducerea de texte din limba sârbă în română pentru a promova educarea și emanciparea maselor românești.

***

3. „După ce drepturile cele eterne și neinstrănabile (neînstrăinabile) ale omenirii vor afla recunoaștere în cercuri mai mari și mai mici ale vieții numai atunci se va începe timpul cel de aur despre care au cuvântat poeții antichității și de care noi, deși după mii de ani, ne aflăm încă atât de depărtați”.

Pavel Vasici-Ungureanu (1806-1881),

publicist, medic român, scriitor, membru titular al Academiei Române. Este creditat ca întemeiatorul primei reviste de medicină din Banat și Transilvania, „Higiena și școala”, apărută la Timișoara. Este autorul unor manuale de igienă și dietetică. A urmat facultatea de medicină la Budapesta (1826-1832) și a devenit doctor cu teza „Pesta orientală”. A publicat articole la reviste vremii: „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Transilvania”, „Telegraful român”, „Gazeta de Transilvania”. În anul 1843 a devenit membru al „Societății de Medici și Naturaliști” din Iași, iar în anul 1847 membru al „Societății literare din București”. Este înmormântat la Timișoara.

***

P.S. „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate ruga dreptului” (Iacov 5, 16).

„1001 CUGETĂRI” vol. XII,

Prof. Olimpia Mureșan L.S.R. Maramureș,

Preot Ortodox Român Ilie Bucur Sărmășanul

Smerenia nu înseamnă să te frângi în faţa oricui şi să accepţi orice

Este necesar totodată să arătăm că smerenia trebuie legată de înţelepciune. Ele nu pot fi despărţite. Dacă le desparţi greşeşti. Înţelepciunea fără smerenie duce la mândrie, iar smerenia fără înţelepciune poate duce la unele defecte, chiar la prostie. Pentru smerita cugetare trebuie să stai cu mintea în inimă, spun Sfinţii Părinţi.

Înţeleaptă fiind smerenia nu înseamnă să te frângi în faţa oricui şi să accepţi orice. Iisus Hristos, chipul smereniei şi al blândeţei înfruntă şi mustră pe cei mândri, pe fariseii şi cărturarii făţarnici. De asemenea El izgoneşte din templu pe vânzătorii de animale şi schimbătorii de bani, care nesocoteau sfinţenia şi iubirea de Dumnezeu. Tot aşa Petru, în smerenia lui înţeleaptă înfruntă pe conducătorii poporului său. Fiind chemat în faţa Sinedriului şi primind poruncă să nu mai vorbească de Iisus a răspuns: „Este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu?” (F.Ap. 4, 1). În înţelepciunea lui smerită ne-a dat şi nouă un exemplu pentru a şti pe cine şi cum să ascultăm.

Biserica, ne arată smerenia înţeleaptă ca fiind virtute necesară pentru a ni se deschide „uşile pocăinţei”. Cum am putea porni altfel pe calea pocăinţei dacă nu am fi conştienţi de păcatele noastre? De aceea fără smerenie nu poate fi nici pocăinţă nici evoluţie spirituală … nimic. Dacă omul a căzut prin mândria minţii, poate birui numai prin virtutea ce i se opune: smerenia. Ca urmare la baza tuturor virtuţilor se află smerenia înţeleaptă, iar la baza tuturor răutăţilor găsim mândria, pofta, invidia etc. Coroana virtuţilor este iubirea, iar culmea răutăţilor este justificarea păcatelor care se face din mândria de a ieşi nevinovat. Sursa: Altarul Credintei