Există în Evanghelie povești care ne impresionează prin minunile lor și altele care ne tulbură prin adevărurile pe care ni le așază în față. Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) face parte din această a doua categorie.
Nu avem aici o vindecare spectaculoasă, o furtună
potolită ori o înviere săvârșită în văzul mulțimilor. Avem două vieți, două
lumi despărțite de o poartă și, în cele din urmă, o răsturnare a tuturor
judecăților noastre omenești.
Dar, înainte de a păși în povestea acestei duminici,
să ne amintim că ziua de 1 noiembrie ne aduce în calendarul ortodox pomenirea
Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Asia.
Doi frați care și-au pus priceperea în slujba celor
bolnavi, fără să ceară plată pentru ajutorul lor, văzând în suferința omului o
chemare la iubire și la milostenie. Ei ne oferă, încă de la începutul acestei
reflecții, o lecție simplă și profundă: adevărata bogăție nu este ceea ce
adunăm pentru noi, ci ceea ce dăruim celorlalți.
Două
vieți, două lumi…
Hristos ne vorbește despre un om bogat, îmbrăcat în
porfiră și vison, care trăia în fiecare zi în desfătare și în strălucire. Avea
tot ceea ce lumea socotește de dorit: avere, hrană din belșug, haine scumpe,
confort și bucuria unei vieți lipsite, aparent, de griji.
La poarta lui zăcea însă un sărac, pe nume Lazăr,
plin de bube, flămând și neputincios. Își dorea să se sature din firimiturile
care cădeau de la masa bogatului. Până și câinii veneau să-i lingă rănile.
Ce imagine tulburătoare! Înăuntru, abundență și
desfătare. Afară, suferință și foame. Între cele două, o poartă care putea fi
deschisă cu un gest de bunătate, cu o bucată de pâine, cu un strop de
compasiune.
Evanghelia nu ne spune că bogatul ar fi dobândit
averea prin înșelăciune și nici că săracul ar fi fost un om fără de păcat. Nu
aceasta este miza pildei. Păcatul bogatului se dezvăluie tocmai prin ceea ce nu
face: îl vede sau ar fi putut să-l vadă pe cel suferind, aflat chiar la poarta
sa, dar nu se lasă mișcat de suferința lui.
Nu ni se spune că Lazăr ar fi cerut palate, bogății
ori o viață luxoasă. Îi erau de ajuns firimiturile. Iar omul care avea pâine
din belșug nu găsea în inima sa nici măcar loc pentru acest gest.
Cât de actuală este această imagine! S-au schimbat
vremurile, s-au schimbat bogățiile și felurile în care ne bucurăm de ele, dar
poarta dintre cei care au și cei care nu au a rămas. Uneori este o poartă
adevărată, alteori este distanța pe care o așezăm între noi și suferința
altora.
Putem trece zilnic pe lângă oameni aflați în nevoie.
Le putem auzi povestea, le putem vedea neputința și totuși să ne continuăm
drumul, liniștiți că necazul lor nu este al nostru. Poate că tocmai aici începe
întrebarea pe care această Evanghelie ne-o adresează fiecăruia: câte porți
închise avem în suflet?
Apoi, într-o zi, amândoi mor. Lazăr este dus de
îngeri în sânul lui Avraam, locul mângâierii și al păcii. Bogatul ajunge în
iad, unde se află în chinuri. Din locul suferinței, își ridică ochii și îl vede
pe Lazăr, odinioară flămând și neputincios, acum aflat în apropierea lui
Avraam.
Cel care nu găsise în viață nici măcar o firimitură
pentru sărac cere acum o picătură de apă. Îl roagă pe Avraam să-l trimită pe
Lazăr să-și înmoaie vârful degetului în apă și să-i răcorească limba.
Răsturnarea este deplină. Cel care avea totul nu mai
are nimic. Cel care nu avea nimic se bucură acum de mângâiere. Să observăm însă
un amănunt care spune mult. Bogatul îl recunoaște pe Lazăr. Îi știe numele. Dar
nici acum nu pare să-l privească drept un frate aflat în suferință, ci drept
cineva care ar putea fi trimis să-i slujească.
Poarta de odinioară nu mai este acolo. În locul ei
se află o prăpastie de netrecut. Avraam îi explică faptul că, în viață, bogatul
a primit cele bune, în vreme ce Lazăr a primit cele rele, iar acum situația lor
s-a schimbat. Mai mult, între cele două locuri s-a așezat o mare prăpastie,
astfel încât nimeni nu poate trece dintr-o parte în cealaltă.
Nu este vorba despre o simplă schimbare a norocului.
Hristos ne vorbește despre consecințele unei vieți în care omul a avut
libertatea de a iubi, dar a ales să rămână indiferent.
Bogăția nu este condamnată prin ea însăși, după cum
sărăcia nu este prezentată ca o virtute automată. Ceea ce contează este felul
în care ne raportăm la darurile primite și, mai ales, la oamenii pe care îi
întâlnim pe drumul vieții. Putem avea mult și să fim săraci sufletește. Putem
avea puțin și să păstrăm în noi o bogăție pe care nimeni nu ne-o poate lua.
Înțelegând că soarta lui nu mai poate fi schimbată,
bogatul se gândește la cei cinci frați ai săi. Îl roagă pe Avraam să-l trimită
pe Lazăr în casa tatălui său, pentru a-i avertiza, ca să nu ajungă și ei în
acel loc de chin.
Este, poate, momentul cel mai omenesc al întregii
pilde. Pentru prima dată, bogatul pare preocupat de soarta altora. Se gândește
la frații săi și nu dorește ca aceștia să-i împărtășească suferința.
Dar răspunsul lui Avraam este categoric: frații săi
îi au pe Moise și pe proroci, adică învățătura Scripturilor, și trebuie să
asculte de ea. Bogatul insistă. Crede că un om venit din morți i-ar putea
convinge. Atunci vine răspunsul care închide pilda și îi dezvăluie întreaga
adâncime: „Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar
învia cineva din morți.”
Nu este nevoie să așteptăm un semn nemaivăzut pentru
a înțelege ce avem de făcut. Nu ne lipsește întotdeauna dovada, ci
disponibilitatea de a primi adevărul. Nu ducem lipsă de îndemnuri la bunătate,
ci uneori de puterea de a le transforma în fapte.
Și, pentru noi, creștinii, cuvintele acestea dobândesc
o semnificație aparte. Hristos însuși va învia din morți, iar oamenii vor fi
chemați să răspundă nu doar în fața minunii, ci și în fața iubirii pe care el a
propovăduit-o.
Ce ne rămâne de învățat? Poate că una dintre cele
mai importante lecții ale acestei duminici este că nu putem despărți credința
de felul în care ne purtăm cu semenii noștri.
Putem rosti rugăciuni frumoase, putem participa la
slujbe, putem cunoaște Scriptura și putem vorbi despre Dumnezeu. Dar, dacă
toate acestea nu ne fac mai atenți la omul aflat în nevoie, dacă nu ne deschid
sufletul către cel flămând, bolnav, singur sau abandonat, atunci ceva esențial
lipsește din trăirea noastră creștină.
Sfinții Cosma și Damian, pomeniți în această zi, ne
arată ce înseamnă să transformi credința în faptă. Ei nu au așteptat ca
suferința să dispară de la sine și nici nu au condiționat ajutorul de răsplată.
Au oferit îngrijire și alinare, punându-și darurile în slujba aproapelui.
Bogatul din Evanghelie ar fi putut face atât de
puțin! O farfurie de mâncare, o îngrijire pentru rănile lui Lazăr, un gest de
omenie. Dar tocmai acest puțin, pe care l-a refuzat, ar fi putut schimba
înțelesul întregii sale vieți.
De aceea, milostenia nu se măsoară numai în bani.
Uneori, înseamnă să oferi hrană. Alteori, să îngrijești un bolnav, să asculți
un om apăsat de necazuri, să-i redai cuiva demnitatea sau să-i fii aproape
atunci când toți ceilalți l-au părăsit.
Înseamnă să nu treci nepăsător pe lângă Lazărul de
la poarta ta. Iar poarta aceasta nu trebuie să rămână închisă până când nu va
mai putea fi deschisă.
Frumoasele noastre Duminici ne-au purtat, până acum,
prin minuni, vindecări și întâlniri în care Hristos a redat oamenilor
sănătatea, vederea, speranța și bucuria de a trăi. Astăzi, călătoria noastră ne
așază în fața unei alte realități: responsabilitatea pentru felul în care trăim
și pentru ceea ce facem cu binele pe care îl avem la îndemână.
În această Evanghelie nu există mulțimi care
așteaptă o minune și nici bolnavi care cer vindecare. Există doar un om care
suferă și un altul care ar putea să-l ajute. Și totuși, aici se joacă o
întreagă dramă a existenței umane.
Poate că nu vom avea niciodată averea bogatului din
parabolă. Dar fiecare dintre noi are, într-un fel sau altul, ceva ce poate
dărui: timp, pricepere, pâine, un cuvânt bun, o mână întinsă. Și fiecare dintre
noi poate întâlni, într-o zi, un Lazăr care nu ne cere decât să-l vedem.
Să nu așteptăm ca viața să ne învețe, prea târziu,
ceea ce Evanghelia ne spune astăzi atât de limpede. Dumnezeu nu ne va întreba
numai ce am avut, ci și ce am făcut cu ceea ce am avut. Nu numai cât am adunat,
ci și cât am dăruit. Nu numai cât de mult am vorbit despre iubire, ci cât de
mult am lăsat-o să lucreze prin noi.
Iar când, la capătul drumului, vom privi înapoi,
poate că nu ne vom aminti atât de bine mesele îmbelșugate, bogățiile ori
bucuriile trecătoare, cât ne vom aminti omul pe care l-am ajutat să se ridice,
suferința pe care am alinat-o și poarta pe care am deschis-o la timp.
Pentru că, uneori, între noi și mântuire nu se află
o prăpastie de netrecut. Se află doar o poartă. Și încă o putem deschide…
Autor:
Grigore Ciascai
Sursa:
Redacția
9