Iarna la Botiza

21 decembrie 2016. Vulpea. Să stai o jumătate de oră, să o privești. Să vezi cum se furișează prin adâncimile terenului, sperând să nu fie remarcată; sau stă departe de șosea, pe fâneața acoperită de zăpadă… cu dorința să prindă ceva rozător. La un moment dat vine să ne vadă și ea pe noi; se apropie, ne privește atentă, apoi se retrage liniștită în lumea ei; o privim cum cercetează marginea tufărișului, cum se plimbă încet, finuț și din ce în ce mai departe.

După ce îi vezi fața, ochii, după ce o admiri cum se mișcă în căutarea prăzilor reprezentate mai ales de rozătoare… după ce vezi cât este de precaută, o finețe naturală… aproape că simți un fel de iubire. E minunată vulpea, liberă, vie și sălbatică. E fantastic de frumoasă. Și, aproape sigur îți trece prin cap: cam cât de imbecil trebuie să fie cel care o ucide… din plăcere? Cam cât de mare diavol? Cam cât de mare bestie este cel/ cea care ucide din plăcere?

Preluare https://peterlengyel. wordpress.com/2016/12/20/ iarna-la-botiza/

FABULĂ MODERNĂ

O vulpe se uita la un corb care stătea pe o creangă şi ţinea o bucată de pâine în plisc. - Corbule, zice vulpea, ai o voce minunată! N-ai vrea să-mi cânţi ceva? Corbul pune pâinea sub aripă şi zice: - Măi, vulpeo, vii cu chestii d’astea răsuflate! Vulpea nu ştie ce să mai facă şi pleacă. Peste vreo jumătate de oră, se întoarce. - Auzi, corbule, tu stai şi mesteci pâinea aia, iar în timpul ăsta corbul-corbilor, şeful tău, îşi face de cap cu nevastă-ta pe dealul de colo. - Aoleu, zice corbul, şi scapă pâinea din plisc... Morală : Dacă auzi că şeful îşi face de cap cu nevastă-ta, nu deschide gura, că-ţi pierzi pâinea!                                                                                        G.D.L.