1 DECEMBRIE 2019 la BORŞA

EU VĂ ÎNDEMN

Românule, îmi ești pe valul ce te va duce spre pieire,

Că de un timp pierdut-ai calea și-ajuns-ai orb în rătăcire,

Că mult prea repede uitat-ai, cine  îmi ești, de unde vii

Și dacă mergi pe drumul ăsta ca mâine fi-vei în pustii.

Strămoșii tăi, din vremi uitate, s-au învechit pe astă humă

Și-n scurgerea de vechi milenii, cu ea îmi fost-au împreună

Și de la ea îmi învățat-au să-i dea respectul cuvenit,

Ca ea, la rândul ei în toate, să-i țină-n cuib, de veșnicit. 

Cu codrul încă învățat-au să fie buni, ca bunii frați

Și cu jivinele de-asemeni, cu lupii ceia învățați,

Ce-a turmă bine-o păstorescă că ea îi ține-n zile traiul,

Hotarul să și-l prețuiască, că el mereu i-o da, mălaiul.

Pe cei bătrâni să-i omenească, asemenea pe-ai lor părinți

Și ca pe sfintele icoane să-i aibe-n suflete ca sfinți,

Să-și țină neamul în unire și țara încă s-o păzească

De cei veniți cu gânduri rele, de praf de pușcă și de iască.

Și încă țină-mi cele datini și  obiceiuri din trecut,

Care te leagă-n veci de locul  în care tu mi te-ai născut,  

Ca de oriunde-i fi vreodată, să vrei să te întorci acasă,   

C-aici e locul tău sub soare, cu toți ai tăi ce nu te lasă.

                                       *

Acum, uitat-ai de istorii, din cini te tragi, de unde vii,

Nu ai sub tălpi strămoșii care să-ți dea putere-n orice zi,

De-ai tăi părinți tu mi te lepezi, de ei te rupi și te desparți,

Nu ai cel neam să-ți fie-aproape și-un sprijin ca la bunii frați.

Îmi uiți de tot de cele sfinte ce învățatu-te-au de bine,

Nu ții o datină străbună, un obicei, cum se cuvine,

De-al nost’trecut te-ai rupt cu totul, în viitor speranțe n-ai,

Ești frunză-n vântul depărtării și asta de acuma-i bai.

Întoarce-te la neam și țară, la cele vechi ce-s adunate

În scursul miilor de ani, să-i simți pe toți că ți-s aproape,

Încheagă neamul în unire să-ți fie pavăză și scut,

C-atâta ai în astă lume și-atâta încă ai avut.

Nu fii neghină-n alte holde că n-ai nimic de câștigat,

Vei fi mereu o vinitură fără străbuni și fără sat,

Un lăturean din altă lume, mereu străin de cela loc,

În care vei trăi în umbra, vremelnicitului noroc.

02.12.2019

    Mircea Dorin Istrate

Al. Florin ŢENE: ,,Memoria Inimii-30 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj“

 Deșirând timpul de pe mosorul vremii îmi aduc aminte secvențe din perioada premergătoare evenimentelor din 19-29 decembrie 1989, dar și din participarea mea la Revoluția din Cluj-Napoca.

            Despre aceste evenimente am scris o carte “Memoria Inimii- 15 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj “ apărută la Editura  Etno-Graph, 2004. Acest volum conține fotografii făcute de mine din timpul evenimentelor, dar și manuscrisul meu pe care l-am răspândit în cutiile poștele de pe strada Horea, unde locuiau cei mai mulți milițieni și securiști, în luna octombrie premergătoare congresului al XIV –lea PCR din noiembrie.

            În cadrul serviciului meu, a trebuit să mă deplasez cu ARO, proprietatea întreprinderii la care lucram, până la Dej să ducem câteva piese la IAS Dej, având ca șofer pe Ion Fărcaș. La întoarcere se făcuse întuneric. Nici stele nu erau pe cer. Norii întunecați învăluiau pământul ca o tristețe. La jumătatea drumului dintre Dej și Gherla mi-a venit ideea să scriu pe asfalt un manifest împotriva lui Ceaușescu.

            „-Ioane, ai o vopsea albă? Sau de orice culoare?

            -Nu am tovarășe șef! Am o cutie cu aracet rămasă de la CAP Mociu de ieri. Am uitat s-o predau.

            -Oprește mașina !Ai să vezi ce fac…”

            Era întuneric de-ți băgai degetele în ochi. Pe drum nu trecea nimeni. Câmpul se întindea cât vedeai cu ochii pierzându-se în întuneric. Undeva departe se vedeau câteva luminițe. “Probabil era un pâlc de case”. Mi-am zis în gând. Am luat cutia cu aracet, șoferul a avut o pensulă, spre norocul meu, nouă. Cu acest instrument, înmuind pensula în cutia cu aracet, am scris pe asfalt fraza: JOS CEAUȘESCU ! În câteva minute am terminat, și urgent ne-am urcat în mașină, demarând.

 După câteva zile un șofer venind de la Dej la întreprinderea la care lucram, ne-a spus că miliția și securitatea caută disperați pe cel care a scris un manifest pe asfalt. După evenimentele din decembrie 1989, prin anul 2000,  pictorul de biserici Gâtu, din Dej, mi-a spus că l-a chemat securitatea să studieze grafologia scrisului. Au fotografiat din toate direcțiile și au pus soldații să șteargă. Aceștia s-au chinuit mult să îndepărteze scrisul cu șpaclul. Spre norocul meu că nu am fost descoperit. Un colonel de securitate, după revoluție, mi-a spus că dacă eram prins mă împușca  cu mâna lui.

            Ascultând postul de radio Europa Liberă m-am convins că în curând și la noi va cădea comunismul și dictatorul Ceaușescu.

            La Cluj-Napoca revolta “Plutea în aer “încă din vara anului 1989. În perioada aceea am răspândit manifeste în cutiile poștale, aproape în majoritatea cartierelor. Împreună cu soția, poeta Titina Nica Țene am scris la revista “Flacăra “ să nu mai laude pe Ceaușescu care ne înfometează. Scrisoarea a ajuns la Securitate și am fost anchetați de colonelul Velea, care după revoluție, în anul 1992, și-a cerut scuze, spunând că așa îi era serviciul. Tot atunci am răspândit afișe în cartierul Mănăștur, în care rugam persoanele să-și manifeste solidaritatea cu protestele doamnei Doina Cornea, aprinzând lumânări la balcoane și în ferestre. Manifestele le-am scris la mașina de scris Optima, fiindcă cealaltă mașină de scris Kappet era înscrisă la Securitate în urma scrisorii către revista “Flacăra”.

            În ziua de 21 decembrie, la servici și pe străzi oamenii vorbeau în șoaptă despre cele întâmplate la Timișoara., știri aflate de la Europa Liberă. Chiar în ziua aceea, am plecat de la service, având treburi de serviciu la Bancă și întâmplător m-am întâlnit cu scriitorul Constantin Zărnescu, redactor la revista “Tribuna “, unde lucra și soția mea. Simțind că ceva se va întâmpla, aveam asupra mea aparatul de fotografiat marca Pussed M-1000 cu care am făcut fotografii pe care le-am publicat în cartea publicată în anul 2004. În fața restaurantului “Ursus” am discutat despre ce s-a întâmplat la Timișoara. I-am povestit că în urmă cu o noapte am fost de serviciu, împreună cu paznicul, să păzim întreprinderea BATMA 12 Cluj. În timpul nopții, la o mașină de scris a întreprinderii am scris 20 de manifeste pe care le-am distribuit paznicilor și ofițerilor de serviciu la întreprinderile de lângă instituția noastră:  CUG, Sinterom, Unirea 2 și Politehnica. În manifest rugam sindicaliștii ca a doua zi să iasă la miting în centrul orașului. Probabil,  și urmare a demersului meu, a doua zi pe 21 decembrie coloanele de muncitori de la CUG, Sinterom, Tehnofrig, Metalul Roșu, IMMR, Fabrica de Mașini de Rectificat, și din alte unități industriale și economice, studenții din Centrul Universitar Cluj au ieșit neînarmați, pentru a-și revendica dreptul la demnitate umană, pentru care mulți au plătit cu viața în Piața Unirii. În ziua de 22 decembrie, jertfa lor de sânge a fost răscumpărată prin triumful libertății.

            Pe la ora 15, pe când eu eram în cafeneaua Arizona, așteptând soția să iasă de la redacție, am văzut pe Călin Nemeș că făcea propagandă la trecători să stea pe loc, să participe la miting.

            „-Vin și muncitorii de la GUG și alte întreprinderi!” striga Nemeș.

            Un milițian a venit la noi și ne-a spus să circulăm.

            „-Suntem împotriva circulației!”, a strigat Călin Nemeș.

            Ne strânsesem, cincisprezece persoane. Am început să cântăm “Deșteaptă-te române “. Încet, încet grupul nostru a crescut. Eram, aproximativ, 50 de persoane. În Piață ajunseseră și soldații conduși de căpitanul Dando. Văzând că forțele de ordine nu vin spre noi, ne-am dus noi către ei. Eram, totuși, o mână de oameni. Soția văzându-mă de sus, de la “Tribuna” a strigat la mine.

            „-Florin, Florin, vedeți că mai vin soldați ! Ne-a telefonat de la Comitetul Județean de Partid.” În momentul acela pe lângă umărul soției a zburat pe fereastră un portret al lui Ceaușescu.

            „-Bravo! Bravo! Tribuniștilor!”, am strigat cu toții.

            În acel timp, Călin Nemeș care avea un fular alb ce simboliza libertatea s-a dus în fața soldaților la intersecția străzilor Napoca și Universității. Soldații, în grupuri de câte zece, se postaseră la fiecare intersecție, interzicând accesul la fiecare intrare în piață. Călin Nemeș s-a urcat pe o mașină și a început să strige.

            „-Oameni buni, am o fetiță de doi ani și nu mi-e frică, de ce nu vreți să mă ajutați?”

            În fața trupelor înarmate, s-a deschis la cămașă și a zis:

            „-Trageți în mine!”

            Totul se petrecea în fața Librăriei Universității. Călin Nemeș era însoțit de prietenul său Lucian Matiș-artist plastic. În momentul acela Călin Nemeș a îngenuncheat în mijlocul străzii rugând trecătorii să participe la proteste. Am îngenuncheat și eu cu palmele împreunate a rugăciune. O parte din soldați s-au repliat în fața Agenției de voiaj. Soarele își arunca razele pieziș.

            În momentul acela s-a tras asupra lui Călin Nemeș. Nu îmi venea să cred că armata populară, a neamului nostru, trage asupra poporului. Tânărul actor a căzut. Am crezut că este mort. Nu se mișca. Oamenii de pe trotuar au început să urle. Să strige.

            „-Salvarea! Salvarea!”

            După un timp a venit Salvarea de pe strada Horea și l-a luat. Atunci mi-am dat seama că prietenul trăiește, fiindcă mișca. Prietenul actor era cel care mi-a recitat poezia „Vocea pământului” în timp ce protesta:

                                                „Ecoul, ecoul sunteți voi,

                                                și vă întoarceți la mine eroi

                                                rămânând undeva

                                                între ce sunteți și veșnicia mea.”

            Ca niște fluvii ce se revărsau în mare, veneau spre Piața Unirii muncitorii din toate fabricile Clujului.

            Se auzeau dinspre Hotelul Astoria împușcături, dinspre Fabrica de Bere rafale de arme automate.

            Soția a coborât de la redacție și am plecat pe jos spre cartierul Mănăștur, unde locuim. Se înserase. Mergeam pe străzi lăturalnice, fiindcă ne așteptau acasă doi copii care veniseră de la școală.

            A doua zi, pe 22 decembrie, n-am mai fost la servici, pe străzile Clujului  se striga “Jos Ceaușescu “, “Ceaușesc cine ești? Criminal de Scornicești! “ Mergând pe strada Moților, fiindcă nu circulau troleele, am văzut în două curți cadavrele a doi eroi împușcați de soldații de la cazarmele din Florești. Oamenii, revoltați, și înmărmuriți de ce vedeau mergeau spre centrul orașului. Ajuns în fața Bibliotecii Universitare m-am alăturat celor care strigau “ Jos criminalul!“

            Întâlnindu-mă cu un prieten am aflat  de la el că generalul Milea s-a împușcat. Mi-am zis în gând: “S-o creadă mutu! “

            Ajuns în fața Județenei de Partid am văzut tancurile armatei împodobite cu tricolorul. Armata trecuse de partea noastră.

            În sfârșit, vocea Doinei Cornea se auzea la microfonul scos din Catedrală.

            „-Trageți clopotele să sune eliberarea noastră!”

            …Și clopotele au răsunat cu bronzul lor galben peste burgul ce începea să se elibereze. Era sunetul acela înălțător care a sunat în istorie, fie la urgie sau la îndemnul pentru a se descătușa energiile comunității românești.

            Așa a răsunat și atunci, în 22 decembrie, clopotele Catedralei Ortodoxe Române din Cluj-Napoca, semn de izbândă și început de drum, drumul spre democrație, spre Europa civilizată.

            O parte din prietenii cu care am fost la Revoluția clujeană nu ne-am făcut dosar de Revoluționar, considerând că am luptat atunci pentru libertatea poporului și nu pentru recompense.

            După ce a ieșit din spital Călin Nemeș, s-a întâlnit cu soția mea pe strada Universității, mergând spre redacția Tribuna, unde lucra.

            „-Felicitări dragă Căline! Ești un erou!”

            -Vorba soțului dumneavoastră, Al. Florin Țene într-o poezie pe care am recitat-o la Teatrul Național:

              “Timpul își tocește coatele pe noi

Dintr-un gest aiurea

Devenim eroi… “

            După ce evenimentele au mers spre un făgaș normal, am scris la mașina de scris Kappet, martoră a multor scrieri ale mele împotriva regimului criminal-comunist, poezia “Veșnicia ca dor definitiv “,  pe care am compus-o ascultând tăcerea lângă  monumental de la kilometrul 0 “Stâlpii împușcați. “

                                    „Doamne, când a trecut atâta vreme

      Din clipele, acelea, eroice și grele?

      Eroii noștri ajunși standard și steme,

      Veghează astăzi din lumina unei stele.

      Doamne, când a trecut atâta timp?

      Ca arborii retezați în două

      Eroii noștri poartă pe umeri noul Olimp

      Și cerul libertății cu sclipiri de rouă.

      Ninge arhaic peste Cluj, peste morminte,

      “Stâlpii împușcați” vibrează a dor,

      Tinerii noștri rămân în cuvinte

      Ne pun aripi de vise pentru zbor.

      Ninge ca în balade peste burgul tăcut

      Peste monumentele de bronz și plânge

      Frigul iernii ce-i este armă și scut

      Când zăpada păstrează amintirea sclipirilor de sânge.

      Faptele eroilor prin timp se-ntemeiază

      Cum înțelepciunea în taina lui Iisus

      În acest mileniu, rotund, în amiază

      Crucea noastră, prin ei, urcă mai sus.

      În drumul meu de faptă pe poteci de gând

      Mă întorc la voi, cuvânt fără hotar,

      Cum se întoarce roua în iarbă lăcrimând

      Și-n dorul ei de casă, corabia de far.

      Vă plâng mamele, logodnicele și frații,

      Sevele toamnei în lut pe dedesubt,

      Și ochii ațintiți în viitor ai unei nații

      Lanțurile dictaturii cu voi le-au rupt.

      Ninge peste Cluj cu ambiguă lumină,

      Noi vărsăm ochii înapoi,

      Închiși în sine ca seva în tulpină

      Cum moartea naște dintre noi eroi.

      Din eroismul vostru, vecin cu învierea,

      Ne bucurăm de libertate și selectiv

      Lăsăm mileniu să ne lumineze tăcerea

      Când veșnicia voastră e-un dor definitiv.

      Se aude timpul cum dreptate cată

      În lumina bronzului ce tot suie,

      Eroii cu dalta dragostei de țară, dintr-odată,

      Se cioplesc în noi veșnică statuie.”

Al.Florin ŢENE

[Europe Direct Maramures] Starea sănătății în UE: trecerea la prevenție și la asistența medicală primară este tendința cea mai importantă în toate țările

Comisia Europeană a publicat in 28 noiembrie, rapoartele care descriu profilul sistemelor de sănătate din 30 de țări. Acestea sunt publicate împreună cu un raport însoțitor care indică câteva dintre tendințele majore manifestate în transformarea sistemelor noastre de sănătate și trage principalele concluzii din profiluri.

 

Profilul de țară al României și informații adiționale, în comunicatul de presă.

 

Persoană de contact pentru presă :

 

Ștefan Turcu

Tel. +40 724 232 197

ROMANIA, LA MULTI ANI!

Este o traditie pentru AFR sa ureze Romaniei "La Multi Ani"! de 1 decembrie. O facem din nou astazi cind Romania implineste 101 de ani! Patriotismul este o valoare cardinala pe care o practicam si promovam. Ii spunem Romaniei "la Multi Ani" si cerem binecuvintarile marinimoase ale lui Dumnezeu peste ea! E bine pentru o natiune sa-si puna soarta in mina lui Dumnezeu si sa-I ceara calauzirea. Mai ales in vremurile tulburi in care traim. E bine ca Romania sa-si aminteasca ca bunastarea ei tine de Dumnezeu nu de omul muritor. Nici politicienii, nici executivul, nici legiuitorii si nici Curtea Constitutionala nu i-o pot da. Daca Romania a ajuns la 101 de ani si azi e mai libera, mai in siguranta si mai prospera ca niciodata in istoria ei, asta se datoreaza doar dragostei si milei lui Dumnezeu. Si a faptului ca generatiile de dinaintea noastra, cu mult mai simple si sarace ca noi, au fost credincioase lui Dumnezeu si au pastrat si pretuit valorile crestine. Romania, nu iti alipi inima de idolii veacului acestuia! Iubeste pe Dumnezeu si cinsteste-L!

Nici NATO nici Uniunea Europeana nu pot da Romaniei securitatea si prosperitatea de care ea are nevoie. NATO si Uniunea Europeana sunt uriasi cu picioare de lut care azi sunt dar miine nu.

Astazi, Uniunea Europeana e mai slaba, mai putin o "uniune" si mai mica ca acum doi ani. Marea Britanie s-a retras din acest experiment al secularismului european post-modern in 2016, iar in urmatorii citiva ani nu este exclus ca si alte tari sa o abandoneze. NATO e in defensiva si in deriva, in fata unei Rusii agresive si a unei migratii musulmane fara precedent. Tancurile Rusiei stau tot la 100 de kilometri de Romania asa cum au fost si acum un an. Tot mai multe carti se scriu, pe ambele maluri ale Atlanticului, privind declinul in aparenta terminal si ireversibil al Europei. Idolii secularismului european vin si trec. Merkel, femeia in care europenii isi pun nadejdea, e si ea muritoare, iar evenimentele din ultimul an indica ca steaua ei deja a apus. Ultima vedeta a secularismului european, Emmanuel Macron, e si el dezorientat si neputincios sa rezolve marile probleme cu care se confrunta francezii, fie ele de natura materiala (somaj, saracie, stagnare economica) ori spirituala (materialism, hedonism, ateism, secularism).  Singura nadejde a Romaniei si Europei e Dumnezeu, crestinismul si valorile crestine.

Romania nu trebuie sa uite mina providentiala a lui Dumnezeu. In acest sens, ne-am gindit potrivit ocaziei sa publicam din nou, asa cum am facut-o si in trecut, o Proclamatie rostita de primul presedinte american George Washington in 1789. Este un mesaj spiritual in care el aminteste Americii ca isi datoreaza libertatea si bunastarea doar lui Dumnezeu, “dadatorul tuturor lucrurilor bune.” Proclamatia din 1789 a stabilit in mod oficial ultima zi de joi a lui noiembrie ca Zi a Multumirii pentru intreaga natiune americana . Uram si noi Romaniei binecuvintarile lui Dumnezeu, amintindu-i ca fara El nu se poate astepta la un viitor binecuvintat. Supravietuirea multiseculara cu care ne mindrim se datoreaza in primul rind credintei pe care noi si cei de dinaintea noastra au avut-o in Dumnezeu, si respectului deosebit pe care ei l-au avut fata de valori, in primul rind viata, familia si casatoria. Doar aceste institutii ne pot asigura supravietuirea si in viitor. Bizuinta pe lucrurile trecatoare ori structurile europene nu se pot substitui acestor garantii incercate de timp. 

Proclamatia Prezidentiala a Multumirii (1789)

CONSIDERIND ca este datoria fiecarei natiuni sa recunoasca providenta Dumnezeului celui Atotputernic, sa asculte de voia Lui, sa-I fie multumitoare pentru binecuvintarile Lui, si sa ii implore in umilinta protectia si bunavointa; si avind in vedere ca ambele Camere ale Congresului, prin comitetele lor comune, mi-au cerut sa “recomand poporului Statelor Unite o Zi Publica a Multumirii si Rugaciunii, sa fie tinuta prin rugaciuni din inimi multumitoare pentru multele si evidentele binecuvintari ale Dumnezeului Celui Atotputernic, in special dindu-le oportunitatea sa-si stabileasca in  pace o forma de guvernamint pentru siguranta si fericirea proprie;”

Recomand si desemnez ca Joi, Noiembrie DouaZecisiSase, sa fie devotata de cetatenii acestui Stat in onorarea marei si glorioase Fiinte care este Creatorul binevoitor al tuturor lucrurilor bune care au fost, sunt, si vor fi; ca toti sa ne unim in acea zi sa-I dam rugaciunile noastre sincere si umile pentru purtarea de grija plina de dragoste si protectia oamenilor acestei tari inainte de a deveni o natiune; pentru harul mult si evident si interventiile facute de el in razboiul care tocmai s-a terminat; pentru linistea, unitatea, si bunastarea de care toti am avut parte de atunci incoace; pentru ca am putut in liniste si intelegere sa formam Constitutii pentru guvernare in siguranta si fericire, cit si pentru Constitutia nationala care am adaopta-o recent; pentru libertatea civila si religioasa cu care suntem binecuvintati; pentru mijloacele de care dispunem sa obtinem si sa transmitem invataturi folositoare; si, in general pentru toate binecuvintarile, multe si diferite care El in bunavointa Lui a socotit de bine sa ni le dea.

Iar apoi, ca sa ne unim si in umilinta sa facem rugaciuni si cereri cu reverenta catre marele Domn si Stapin al Natiunilor si sa-L rugam sa ierte pacatele natiunii si altele; sa ne imputerniceasca pe toti, in public sau in casele noastre, sa ne facem datoria fata de societate; sa facem din Guvernul National o binecuvintare pentru toti oamenii, fiind in permanenta un Guvern intelep, drept, si de drept, cu legi drepte care sa fie aplicate in intregime si de buna credinta; sa protejeze si sa calauzeasca toate natiunile (in special pe cele care ne-au aratat bunavointa); si sa le binecuvinteze cu stapiniri bune, pace, si intelegere; sa promoveze cunosterea si practicarea adevaratei religii si virtuti, si sa creasca cunostinta intre ele si noi; si, in general, sa acorde intregii umanitati o prosperitate paminteaca cum El o socoteste mai potrivita.

Data si semnata de mine, in orasul New York , in ziua de Trei Octombrie, in Anul Domnului Nostru, O Mie Sapte Sute Optzeci si Noua.

George Washington, Presedinte

Statele Unite ale Americii

Versiunea Engleza

WHEREAS it is the duty of all nations to acknowledge the providence of Almighty God, to obey His will, to be grateful for His benefits, and humbly to implore His protection and favor; and Whereas both Houses of Congress have, by their joint committee, requested me "to recommend to the people of the United States a DAY OF PUBLIC THANKSGIVING and PRAYER, to be observed by acknowledging with grateful hearts the many and signal favors of Almighty God, especially by affording them an opportunity peaceably to establish a form of government for their safety and happiness:"

NOW THEREFORE, I do recommend and assign THURSDAY, the TWENTY-SIXTH DAY of NOVEMBER next, to be devoted by the people of these States to the service of that great and glorious Being who is the beneficent author of all the good that was, that is, or that will be; that we may then all unite in rendering unto Him our sincere and humble thanks for His kind care and protection of the people of this country previous to their becoming a nation; for the signal and manifold mercies and the favorable interpositions of His providence in the course and conclusion of the late war; for the great degree of tranquility, union, and plenty which we have since enjoyed; for the peaceable and rational manner in which we have been enable to establish Constitutions of government for our safety and happiness, and particularly the national one now lately instituted;- for the civil and religious liberty with which we are blessed, and the means we have of acquiring and diffusing useful knowledge;- and, in general, for all the great and various favors which He has been pleased to confer upon us.

And also, that we may then unite in most humbly offering our prayers and supplications to the great Lord and Ruler of Nations and beseech Him to pardon our national and other transgressions; - to enable us all, whether in public or private stations, to perform our several and relative duties properly and punctually; to render our National Government a blessing to all the people by constantly being a Government of wise, just, and constitutional laws, discreetly and faithfully executed and obeyed; to protect and guide all sovereigns and nations (especially such as have shown kindness unto us); and to bless them with good governments, peace, and concord; to promote the knowledge and practice of true religion and virtue, and the increase of science among them and us; and, generally to grant unto all mankind such a degree of temporal prosperity as he alone knows to be best.

GIVEN under my hand, at the city of New York , the third day of October, in the year of our Lord, one thousand seven hundred and eighty-nine.

Signed: George Washington

Source: The Massachusetts Centinel, Wednesday, October 14, 1789 

ALIANŢA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Interviu cu scriitorul Nicoară Mihali - întors din Italia

„Dacii mei liberi din Carpaţi stau spânzuraţi pe Columnă!”

 Reporter: Nicoară Mihali, nu ne-am văzut de ceva vreme, parcă ai dispărut din oraş! Ca să aflu, la reîntâlnirea noastră, că ai avut o lansare de carte la Roma.

    

Nicoară Mihali: Ceea ce nu am visat niciodată în viaţă, mi s-a întâmplat. În urmă cu cinci ani am lansat la Centrul Cultural din Paris teza mea de doctorat Ţara Oaşului, lumea tradiţională şi vendeta. Succesul a fost numai pe jumătate, pentru că episcopul ortodox al Românilor din diaspora, cu rădăcini în Vişeul Maramureşului a strigat (deloc creştineşte) că nu poate să prezinte o carte despre românii care ucid cu cuţitul. Enoriaşii care aduc cei mai mulţi bani bisericii lui din Paris sunt oşeni. Cum să prezinţi o carte despre crimele oşenilor celor ce au devenit creştini la Paris? Însă cartea şi-a urmat drumul, gloria ei a crescut de la un an la altul. Tânăra generaţie de antropologi a căutat-o, a stat la baza unei piese de teatru – Woyzeck în Transilvania – regizată de Marcel Ţop la Teatrul de Nord Satu Mare, stă de vreo trei ani de zile în aşteptare la Editura Gallimard din Paris, încă n-au găsit un traducător pe măsură. Născut la poalele unui munte, m-am trezit în fiecare dimineaţă cu muntele în faţa ferestrei; de la munţi împrumutăm măreţia, muntele l-am purtat peste tot cu mine, nu mă simt în siguranţă când şofez într-o câmpie imensă sau pe malul mării, însă inima îmi creşte când cărările mele sunt alături de munţi. Şi mi s-a mai împlinit un vis: un fost elev de-al meu, Mihai Ofimiaş, din Baia Sprie, s-a căsătorit cu  italianca Francesca  şi a ajuns un mare om de afaceri. Mi-a făcut o invitaţie la Roma şi iată-mă în cea mai mare capitală a lumii lansând cartea Eminescu – peregrin prin Maramureş.

   

Reporter: Cum ai primit această veste? Câtă vreme suntem obişnuiţi ca instituţiile de cultură să ne ia în seamă, să ne recunoască munca, opera, valoarea?!

        

Nicoară Mihali: Cred că această veste atinge sublimul, este ca şi cum un cavaler medieval era chemat să cucerească Ierusalimul şi să se întoarcă bogat acasă. Am ajuns să îngenunchez în căsuţa lui Dante Alighieri de la Florenţa, şi el un nobil cavaler, născut în 1265. Reţineţi că în acest an se naşte unul din cei mai mari poeţi ai lumii, care va scrie capodopera Divina comedie, iar ţărişoarele române nici măcar nu erau constituite ca state feudale.

Am fost la Sulmona, un orăşel care seamănă cu Borşa mea natală, cu fântâni cu ape reci, aşezat la poalele munţilor, unde s-a născut cel mai mare poet al iubirii – Ovidiu Publius Nasso. Ajuns la Sulmona, am comandat un cognac şi două pahare. Ghidul Tiberiu, care se afla cu mine şi care nu consuma alcool, s-a mirat de ce vreau două pahare şi i-am spus că în sfârşit mă întâlnesc cu un prieten pe care l-am căutat toată viaţa mea. Nu l-a depăşit nimeni în versurile despre iubire. Am citit în urmă cu mulţi ani Arta iubirii şi am înţeles atunci de ce a fost exilat la Tomis, pentru că Iulia, nepoata împăratului Octavian Augustus s-a îndrăgostit de el, fără să existe o cale de oprire a acestei iubiri. După ce am băut cognacul l-am întrebat pe patronul cafenelei din Piaţa Ovidiu, dacă recunoaşte personajul de pe statuie, mi-a mărturisit sincer că înainte de a ajunge patronul cafenelei a fost păcurar în munţi ( pecora înseamnă în italiană oaie, păcurarul este îngrijitorul de oi). S-a dus să citească numele poetului de pe statuie şi mi-a promis că o să le spună străinilor care trec pe acolo că poetul n-a murit. Dar nu de asta sunt supărat; sunt supărat că am căutat la Sulmana un muzeu sau casă memorială şi nu am găsit decât statuia lui Ovidiu. În schimb, oraşul se laudă cu cel mai mare muzeu de praline (bomboane) din lume. Deci, destinul poeţilor, cu toată gloria lor, poate fi uneori ingrat. Afaceriştii lumii se grăbesc să-i uite, dar nu poţi să uiţi. Dante ne-a învăţăm că prin iubire ne purificăm, Shakespeare ne-a dus sub balconul Julietei la Verona şi ne-a oferit aceeaşi lecţie de iubire supremă. Prima lecţie pe care am învăţat-o, odată ajuns pe pământul italic, a fost lecţia iubirii; fără iubire nu putem să facem nimic, fără iubire nu existăm ca fiinţe umane.

             

Reporter: Unde s-a desfăşurat evenimentul literar?

         

Nicoară Mihali: Mihai s-a gândit la totul, pentru că nu am mers singur, am fost însoţit în drumul meu cu maşina de scriitorul Lazăr Năsui, care este şi critic literar, iar fiica mea, Sara, studentă la Conservatorul clujean, însoţită de soţia mea, Florica şi de profesorul de pian Pop Ionică de la Cluj Napoca – au venit cu avionul. Ne-am pregătit pentru un spectacol de-o manieră românească. Prima întâlnire a fost într-un teatru – „Rafaello Pagannini”, pe Via Cassilina, aproape de grotele Celonni. Am început cu câteva secvenţe despre fecioarele Maramureşului care se scaldă în apele repezi ale munţilor în noaptea de Sânzâiene şi le-am spus celor prezenţi că ele ne trimit spre vestalele Romei. Templul vestalelor din Roma recruta fete fecioare din toate categoriile sociale. Vestalele întreţineau un foc sacru în templul zeiţei; astăzi, dacă veţi trece pe acolo, veţi simţi că de peste tot vine un miros de trandafiri. Sara a cântat piese de Tiberiu Brediceanu: „Cine aude a mea guriţă, ştie că nu am bădiţă”. A cântat Aria Mamei din  opera Fiica regimentului de Gaetano Donizetti și Per pieta bell idol mio de Vicenzo  Bellini. Seara a fost unică, adesea un ghem de lacrimi îmi oprea respiraţia. Elevul meu, căruia i-am spus la o lecţie de istorie că într-o zi el, cel mai mic, va fi cel mai important pentru generaţia lui, m-a chemat să-mi mulţumească pentru această premoniţie. A doua zi m-a dus să lansez cartea la Vatican, iar a treia zi într-un cerc de prieteni, am lansat cartea într-un castel medieval, cu canţonete italiene, un vin roşu de Toscana şi am aflat că în acest castel s-a căsătorit Tom Cruise în urmă cu mulţi ani cu Nicole Kidman. Gustând din această celebritate, odată întors acasă, am simţit că lumea în care am revenit nu mă mai încape; ca să trăiesc la adevărata dimensiune, ar fi trebuit să pornesc pe străzile oraşului într-un buldozer, însă gloria nu ţine mult şi trebuie să o luăm de la capăt!

       

Reporter: Ce înseamnă întâlnirea cu Roma, câtă vreme noi suntem o proiecţie a Romei în Europa?

          

Nicoară Mihali: Dumnezeu a dat omenirii Cetatea Ierusalimului şi a spus că nu va putea fi cucerită niciodată. Pentru cei care n-au crezut în frumuseţile săvârşite de El, pentru toţi Toma- Necredincioşii lumii, Dumnezeu a ridicat Roma şi cetăţile Italiei. Toma-Necredincioşii, cei care pun mâna pe rana lui Iisus, vin la Roma să atingă zidurile cetăţii ce a adunat la un loc toate frumuseţile lumii. Am intrat în Roma la miezul nopţii. Am stat patru ore pe lângă toate obiectivele majore: Panteonul, Colosseumul, Arcul de triumf, Columna lui Traian. Ce să vă spun? Nu m-am simţit bine când am văzut pe Columnă spânzuraţi dacii, n-am putut să uit că după ce Traian a dus aurul Daciei la Roma, populaţia Romei timp de treizeci de ani n-a mai plătit impozit. Nu este un monument care să ne facă cinste. Pe mine m-a dezamăgit. Ştiu că o să spun nişte adevăruri crude pentru care mulţi mă vor condamna: Seneca l-a instruit pe Nero şi când a ajuns în Arenele romane şi a văzut cum se cere vărsare de sânge a vrut să-şi ardă toată arta pedagogică, Mesalina, mama lui Nero, o împărătească desfrânată, a desecat mlaştina Vaticanului şi şi-a ridicat un palat pentru plăceri. Ei, pe acest palat, astăzi stă Vaticanul. O să spuneţi că este o gândire reducţionistă a unui scriitor care a văzut în Roma armate de cerşetori şi gunoieri. Kilometri întregi de pubele şi terase, oameni bogaţi care petreceau până înspre dimineaţă. Aceasta este Roma zilelor noastre: sânge, istorie, creştinism, biserici, fântâni arteziene, magazine de lux, cerşetori şi gunoaie, toate seminţiile lumii aleargă disperate spre Vatican, dar gardienii elveţieni infatuaţi zdrăngăne armele lângă zidurile Vaticanului. Feriţi-vă să ajungeţi în contact cu ei, sunt obraznici şi indiferenţi. În intersecţia de la Colosseum, un tânăr de circa treizeci de ani, cu barbă roşcată, cu câţiva dinţi lipsă, cerşetor, m-a salutat cu „Să trăiască Maramureşul!”. I-am dat câţiva euro şi mi-a zis că e din Sibiu, din oraşul neamţului, că n-are pe nimeni acasă, că este de şapte ani la Roma şi că dacă s-ar întoarce la Sibiu, ar muri de frig.

            

Reporter: Şi ce probleme ai abordat la întâlnirea cu Diaspora românească?

           

Nicoară Mihali: Am vorbit  celor prezenţi despre destinul a trei mari artişti români care în ultima parte a vieţii şi-au căutat liniştea sufletească şi trupească pe pământul sfânt al Italiei: revoluţionarul Nicolae Bălcescu, care se stinge la 28 noiembrie 1852 în Palermo şi este îngropat într-o groapă comună, iar astăzi trece pe acolo cea mai mare şosea din Palermo. În anii `70, românii şi italienii i-au ridicat o statuie. În 1883 ajunge la Nervi, lângă Geneva, Ciprian Porumbescu; el va cânta celebra baladă pe malul Mării Adriatice şi o fetiţă din Italia îl va întreba ce cântec este acela. Muzicianul îi răspunde: „este cântecul dorului meu pentru țară”. Se întoarce în cameră şi trimite o scrisoare părinţilor săi la Stupca, în care le scrie că e frumoasă Italia, dar el vrea o poartă ca să ajungă la Stupca acasă. În februarie 1884, după ce este externat din clinica de la Viena, poetul Mihai Eminescu, însoţit de prietenul Chibici Revneanu, călătoreşte cu trenul pe la Veneţia, Padova, Verona şi ajunge la Florenţa. Aici, poetul nu-şi mai aduce aminte de celebrele lui versuri („S-a stins viaţa falnicei Veneţii”) şi cere insistent prietenului să se întoarcă acasă, pentru că îi este dor de mămăliga strămoşească. În Italia avem un milion trei sute de români. M-am întâlnit cu foarte puţini din ei. Mihai Ofiniaş a cumpărat o clădire lângă gara Termini, unde a pus bazele primei biblioteci româneşti din diaspora italiană (unii se pot sinucide la aflarea acestei veşti). Sunt mândru că o parte din cărţile mele se vor aşeza în rafturile acestei biblioteci. Italia mi-a oferit cele mai profunde lecţii despre viaţă. Înclin să cred că în Italia nu se merge la douăzeci de ani, este ca şi cum ai conduce la această vârstă un Ferrari. Înseamnă că la patruzeci de ani eşti un nefericit, nu mai ai ce să mai conduci, însă mă întreb ce destin ar fi avut viaţa mea la optsprezece ani  dacă aş fi ajuns în Veneţia? (Veneţia este artă, este nebunie, este faină, este bogăţie, este lacrimi.) M-am plimbat pe canalele ei, alături de prietenul Năsui într-o ambarcaţiune care ne-a costat 120 de euro. Prietenul, puţin zgârcit, a vrut să plecăm şi eu i-am replicat: „Mâine putem să murim, haide să fim astăzi boieri!” – şi am fost boieri! Briza mării ne-a mângâiat pletele semicărunte şi faţa. Deci, de departe, Italia este paradisul lui Dumnezeu pe pământ! Am trecut prin Toscana, oile aveau miei în luna noiembrie. Câmpurile erau arate, iar floarea soarelui era încă galbenă. Am ajuns la Napoli şi la Pompei, Cetatea Hedonismului, cetatea plăcerilor fără de margini. Imaginea unei mame cu copilul în braţe, cuprinsă de lava vulcanului imploră îndurare Divinităţii; aici am învăţat lecţia suferinţei, lecţia celor care pentru plăcerile lor plătesc în faţa lui Dumnezeu. Trecând prin Napoli n-a lipsit mult să trăim celebra zicală: „Să vezi Napoli şi apoi să mori”. Am vrut să cobor din maşină să cumpăr nişte acadele din lapte care se vând în centrul oraşului, însă ghidul Tiberiu m-a oprit. La scurt timp în piaţa oraşului s-au tras două focuri de armă, iar cei ce vindeau acadelele erau plini de tatuaje, iar bomboanele am aflat că erau droguri .

       

Reporter: Şi totuşi, trebuie să tragi o concluzie, am aflat că vei scrie o carte despre această călătorie, interviul nostru este începutul.

          

Nicoară Mihali: Ai dreptate. Borşanul meu Artemie Anderco, aflat la studii în Torino în 1870, acum 150 de ani, vizitează Italia. Am citit impresiile lui despre Italia şi le voi aşeza lângă ale mele. Este un arc peste timp, peste care nu s-a aşezat nicio ştirbire la frumuseţea Italiei, pentru că tot mă zoreşti să închei, o să-ţi ofer ultima lecţie pe care am învăţat-o în Italia: acolo la Veneţia, mi-am dat seama că toate bogăţiile lumii, toate frumuseţile, toată arta, toţi banii, într-una din zile pot să ajungă pe fundul mării. În esenţă, lecţia Eclessiastului este aici, în pământul sfânt al Italiei, unde dacii mei liberi din Carpaţi stau spânzuraţi pe Columnă, unde iubirea este eternă şi unde plăcerile sunt plătite cu suferinţă.

                                                           A consemnat Gelu Dragoş

1 DECEMBRIE 2019 - ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

                                          Un grup de eleve din Clasa I Şcoala Mireşu Mare