Interviu cu scriitorul Nicoară Mihali - întors din Italia

„Dacii mei liberi din Carpaţi stau spânzuraţi pe Columnă!”

 Reporter: Nicoară Mihali, nu ne-am văzut de ceva vreme, parcă ai dispărut din oraş! Ca să aflu, la reîntâlnirea noastră, că ai avut o lansare de carte la Roma.

    

Nicoară Mihali: Ceea ce nu am visat niciodată în viaţă, mi s-a întâmplat. În urmă cu cinci ani am lansat la Centrul Cultural din Paris teza mea de doctorat Ţara Oaşului, lumea tradiţională şi vendeta. Succesul a fost numai pe jumătate, pentru că episcopul ortodox al Românilor din diaspora, cu rădăcini în Vişeul Maramureşului a strigat (deloc creştineşte) că nu poate să prezinte o carte despre românii care ucid cu cuţitul. Enoriaşii care aduc cei mai mulţi bani bisericii lui din Paris sunt oşeni. Cum să prezinţi o carte despre crimele oşenilor celor ce au devenit creştini la Paris? Însă cartea şi-a urmat drumul, gloria ei a crescut de la un an la altul. Tânăra generaţie de antropologi a căutat-o, a stat la baza unei piese de teatru – Woyzeck în Transilvania – regizată de Marcel Ţop la Teatrul de Nord Satu Mare, stă de vreo trei ani de zile în aşteptare la Editura Gallimard din Paris, încă n-au găsit un traducător pe măsură. Născut la poalele unui munte, m-am trezit în fiecare dimineaţă cu muntele în faţa ferestrei; de la munţi împrumutăm măreţia, muntele l-am purtat peste tot cu mine, nu mă simt în siguranţă când şofez într-o câmpie imensă sau pe malul mării, însă inima îmi creşte când cărările mele sunt alături de munţi. Şi mi s-a mai împlinit un vis: un fost elev de-al meu, Mihai Ofimiaş, din Baia Sprie, s-a căsătorit cu  italianca Francesca  şi a ajuns un mare om de afaceri. Mi-a făcut o invitaţie la Roma şi iată-mă în cea mai mare capitală a lumii lansând cartea Eminescu – peregrin prin Maramureş.

   

Reporter: Cum ai primit această veste? Câtă vreme suntem obişnuiţi ca instituţiile de cultură să ne ia în seamă, să ne recunoască munca, opera, valoarea?!

        

Nicoară Mihali: Cred că această veste atinge sublimul, este ca şi cum un cavaler medieval era chemat să cucerească Ierusalimul şi să se întoarcă bogat acasă. Am ajuns să îngenunchez în căsuţa lui Dante Alighieri de la Florenţa, şi el un nobil cavaler, născut în 1265. Reţineţi că în acest an se naşte unul din cei mai mari poeţi ai lumii, care va scrie capodopera Divina comedie, iar ţărişoarele române nici măcar nu erau constituite ca state feudale.

Am fost la Sulmona, un orăşel care seamănă cu Borşa mea natală, cu fântâni cu ape reci, aşezat la poalele munţilor, unde s-a născut cel mai mare poet al iubirii – Ovidiu Publius Nasso. Ajuns la Sulmona, am comandat un cognac şi două pahare. Ghidul Tiberiu, care se afla cu mine şi care nu consuma alcool, s-a mirat de ce vreau două pahare şi i-am spus că în sfârşit mă întâlnesc cu un prieten pe care l-am căutat toată viaţa mea. Nu l-a depăşit nimeni în versurile despre iubire. Am citit în urmă cu mulţi ani Arta iubirii şi am înţeles atunci de ce a fost exilat la Tomis, pentru că Iulia, nepoata împăratului Octavian Augustus s-a îndrăgostit de el, fără să existe o cale de oprire a acestei iubiri. După ce am băut cognacul l-am întrebat pe patronul cafenelei din Piaţa Ovidiu, dacă recunoaşte personajul de pe statuie, mi-a mărturisit sincer că înainte de a ajunge patronul cafenelei a fost păcurar în munţi ( pecora înseamnă în italiană oaie, păcurarul este îngrijitorul de oi). S-a dus să citească numele poetului de pe statuie şi mi-a promis că o să le spună străinilor care trec pe acolo că poetul n-a murit. Dar nu de asta sunt supărat; sunt supărat că am căutat la Sulmana un muzeu sau casă memorială şi nu am găsit decât statuia lui Ovidiu. În schimb, oraşul se laudă cu cel mai mare muzeu de praline (bomboane) din lume. Deci, destinul poeţilor, cu toată gloria lor, poate fi uneori ingrat. Afaceriştii lumii se grăbesc să-i uite, dar nu poţi să uiţi. Dante ne-a învăţăm că prin iubire ne purificăm, Shakespeare ne-a dus sub balconul Julietei la Verona şi ne-a oferit aceeaşi lecţie de iubire supremă. Prima lecţie pe care am învăţat-o, odată ajuns pe pământul italic, a fost lecţia iubirii; fără iubire nu putem să facem nimic, fără iubire nu existăm ca fiinţe umane.

             

Reporter: Unde s-a desfăşurat evenimentul literar?

         

Nicoară Mihali: Mihai s-a gândit la totul, pentru că nu am mers singur, am fost însoţit în drumul meu cu maşina de scriitorul Lazăr Năsui, care este şi critic literar, iar fiica mea, Sara, studentă la Conservatorul clujean, însoţită de soţia mea, Florica şi de profesorul de pian Pop Ionică de la Cluj Napoca – au venit cu avionul. Ne-am pregătit pentru un spectacol de-o manieră românească. Prima întâlnire a fost într-un teatru – „Rafaello Pagannini”, pe Via Cassilina, aproape de grotele Celonni. Am început cu câteva secvenţe despre fecioarele Maramureşului care se scaldă în apele repezi ale munţilor în noaptea de Sânzâiene şi le-am spus celor prezenţi că ele ne trimit spre vestalele Romei. Templul vestalelor din Roma recruta fete fecioare din toate categoriile sociale. Vestalele întreţineau un foc sacru în templul zeiţei; astăzi, dacă veţi trece pe acolo, veţi simţi că de peste tot vine un miros de trandafiri. Sara a cântat piese de Tiberiu Brediceanu: „Cine aude a mea guriţă, ştie că nu am bădiţă”. A cântat Aria Mamei din  opera Fiica regimentului de Gaetano Donizetti și Per pieta bell idol mio de Vicenzo  Bellini. Seara a fost unică, adesea un ghem de lacrimi îmi oprea respiraţia. Elevul meu, căruia i-am spus la o lecţie de istorie că într-o zi el, cel mai mic, va fi cel mai important pentru generaţia lui, m-a chemat să-mi mulţumească pentru această premoniţie. A doua zi m-a dus să lansez cartea la Vatican, iar a treia zi într-un cerc de prieteni, am lansat cartea într-un castel medieval, cu canţonete italiene, un vin roşu de Toscana şi am aflat că în acest castel s-a căsătorit Tom Cruise în urmă cu mulţi ani cu Nicole Kidman. Gustând din această celebritate, odată întors acasă, am simţit că lumea în care am revenit nu mă mai încape; ca să trăiesc la adevărata dimensiune, ar fi trebuit să pornesc pe străzile oraşului într-un buldozer, însă gloria nu ţine mult şi trebuie să o luăm de la capăt!

       

Reporter: Ce înseamnă întâlnirea cu Roma, câtă vreme noi suntem o proiecţie a Romei în Europa?

          

Nicoară Mihali: Dumnezeu a dat omenirii Cetatea Ierusalimului şi a spus că nu va putea fi cucerită niciodată. Pentru cei care n-au crezut în frumuseţile săvârşite de El, pentru toţi Toma- Necredincioşii lumii, Dumnezeu a ridicat Roma şi cetăţile Italiei. Toma-Necredincioşii, cei care pun mâna pe rana lui Iisus, vin la Roma să atingă zidurile cetăţii ce a adunat la un loc toate frumuseţile lumii. Am intrat în Roma la miezul nopţii. Am stat patru ore pe lângă toate obiectivele majore: Panteonul, Colosseumul, Arcul de triumf, Columna lui Traian. Ce să vă spun? Nu m-am simţit bine când am văzut pe Columnă spânzuraţi dacii, n-am putut să uit că după ce Traian a dus aurul Daciei la Roma, populaţia Romei timp de treizeci de ani n-a mai plătit impozit. Nu este un monument care să ne facă cinste. Pe mine m-a dezamăgit. Ştiu că o să spun nişte adevăruri crude pentru care mulţi mă vor condamna: Seneca l-a instruit pe Nero şi când a ajuns în Arenele romane şi a văzut cum se cere vărsare de sânge a vrut să-şi ardă toată arta pedagogică, Mesalina, mama lui Nero, o împărătească desfrânată, a desecat mlaştina Vaticanului şi şi-a ridicat un palat pentru plăceri. Ei, pe acest palat, astăzi stă Vaticanul. O să spuneţi că este o gândire reducţionistă a unui scriitor care a văzut în Roma armate de cerşetori şi gunoieri. Kilometri întregi de pubele şi terase, oameni bogaţi care petreceau până înspre dimineaţă. Aceasta este Roma zilelor noastre: sânge, istorie, creştinism, biserici, fântâni arteziene, magazine de lux, cerşetori şi gunoaie, toate seminţiile lumii aleargă disperate spre Vatican, dar gardienii elveţieni infatuaţi zdrăngăne armele lângă zidurile Vaticanului. Feriţi-vă să ajungeţi în contact cu ei, sunt obraznici şi indiferenţi. În intersecţia de la Colosseum, un tânăr de circa treizeci de ani, cu barbă roşcată, cu câţiva dinţi lipsă, cerşetor, m-a salutat cu „Să trăiască Maramureşul!”. I-am dat câţiva euro şi mi-a zis că e din Sibiu, din oraşul neamţului, că n-are pe nimeni acasă, că este de şapte ani la Roma şi că dacă s-ar întoarce la Sibiu, ar muri de frig.

            

Reporter: Şi ce probleme ai abordat la întâlnirea cu Diaspora românească?

           

Nicoară Mihali: Am vorbit  celor prezenţi despre destinul a trei mari artişti români care în ultima parte a vieţii şi-au căutat liniştea sufletească şi trupească pe pământul sfânt al Italiei: revoluţionarul Nicolae Bălcescu, care se stinge la 28 noiembrie 1852 în Palermo şi este îngropat într-o groapă comună, iar astăzi trece pe acolo cea mai mare şosea din Palermo. În anii `70, românii şi italienii i-au ridicat o statuie. În 1883 ajunge la Nervi, lângă Geneva, Ciprian Porumbescu; el va cânta celebra baladă pe malul Mării Adriatice şi o fetiţă din Italia îl va întreba ce cântec este acela. Muzicianul îi răspunde: „este cântecul dorului meu pentru țară”. Se întoarce în cameră şi trimite o scrisoare părinţilor săi la Stupca, în care le scrie că e frumoasă Italia, dar el vrea o poartă ca să ajungă la Stupca acasă. În februarie 1884, după ce este externat din clinica de la Viena, poetul Mihai Eminescu, însoţit de prietenul Chibici Revneanu, călătoreşte cu trenul pe la Veneţia, Padova, Verona şi ajunge la Florenţa. Aici, poetul nu-şi mai aduce aminte de celebrele lui versuri („S-a stins viaţa falnicei Veneţii”) şi cere insistent prietenului să se întoarcă acasă, pentru că îi este dor de mămăliga strămoşească. În Italia avem un milion trei sute de români. M-am întâlnit cu foarte puţini din ei. Mihai Ofiniaş a cumpărat o clădire lângă gara Termini, unde a pus bazele primei biblioteci româneşti din diaspora italiană (unii se pot sinucide la aflarea acestei veşti). Sunt mândru că o parte din cărţile mele se vor aşeza în rafturile acestei biblioteci. Italia mi-a oferit cele mai profunde lecţii despre viaţă. Înclin să cred că în Italia nu se merge la douăzeci de ani, este ca şi cum ai conduce la această vârstă un Ferrari. Înseamnă că la patruzeci de ani eşti un nefericit, nu mai ai ce să mai conduci, însă mă întreb ce destin ar fi avut viaţa mea la optsprezece ani  dacă aş fi ajuns în Veneţia? (Veneţia este artă, este nebunie, este faină, este bogăţie, este lacrimi.) M-am plimbat pe canalele ei, alături de prietenul Năsui într-o ambarcaţiune care ne-a costat 120 de euro. Prietenul, puţin zgârcit, a vrut să plecăm şi eu i-am replicat: „Mâine putem să murim, haide să fim astăzi boieri!” – şi am fost boieri! Briza mării ne-a mângâiat pletele semicărunte şi faţa. Deci, de departe, Italia este paradisul lui Dumnezeu pe pământ! Am trecut prin Toscana, oile aveau miei în luna noiembrie. Câmpurile erau arate, iar floarea soarelui era încă galbenă. Am ajuns la Napoli şi la Pompei, Cetatea Hedonismului, cetatea plăcerilor fără de margini. Imaginea unei mame cu copilul în braţe, cuprinsă de lava vulcanului imploră îndurare Divinităţii; aici am învăţat lecţia suferinţei, lecţia celor care pentru plăcerile lor plătesc în faţa lui Dumnezeu. Trecând prin Napoli n-a lipsit mult să trăim celebra zicală: „Să vezi Napoli şi apoi să mori”. Am vrut să cobor din maşină să cumpăr nişte acadele din lapte care se vând în centrul oraşului, însă ghidul Tiberiu m-a oprit. La scurt timp în piaţa oraşului s-au tras două focuri de armă, iar cei ce vindeau acadelele erau plini de tatuaje, iar bomboanele am aflat că erau droguri .

       

Reporter: Şi totuşi, trebuie să tragi o concluzie, am aflat că vei scrie o carte despre această călătorie, interviul nostru este începutul.

          

Nicoară Mihali: Ai dreptate. Borşanul meu Artemie Anderco, aflat la studii în Torino în 1870, acum 150 de ani, vizitează Italia. Am citit impresiile lui despre Italia şi le voi aşeza lângă ale mele. Este un arc peste timp, peste care nu s-a aşezat nicio ştirbire la frumuseţea Italiei, pentru că tot mă zoreşti să închei, o să-ţi ofer ultima lecţie pe care am învăţat-o în Italia: acolo la Veneţia, mi-am dat seama că toate bogăţiile lumii, toate frumuseţile, toată arta, toţi banii, într-una din zile pot să ajungă pe fundul mării. În esenţă, lecţia Eclessiastului este aici, în pământul sfânt al Italiei, unde dacii mei liberi din Carpaţi stau spânzuraţi pe Columnă, unde iubirea este eternă şi unde plăcerile sunt plătite cu suferinţă.

                                                           A consemnat Gelu Dragoş