CEASURI DE MĂTASE – ANTOLOGIE DE
POEZIE NEGRU PE ALB
(partea a
II-a)
Editorul Gheorghe A.
Stroia (Adjud –
Vrancea, pag. 82 - 92), prin sensibilitatea poemelor propuse pentru a fi
antologate, vrea să ne spună cine este, care-i sunt visele și, probabil,
cine va fi într-un final, căci, uneori, prin poem chiar domnia sa, zice că: ,,Rămân
/ doar visătorul / în gând cu / dalbe flori de măr”, ,,Flori de măr”
– (pag. 83), iar alteori, ,,Rămân / doar raza de Lună / dorind să guste /
din lumina Soarelui”, în ,,Lumina Soarelui”. Haideți acuma să vedem
cum se descrie, chiar dumnealui, în alte câteva poeme antologate, căci prea
sensibil știe să fie.
Citindu-i poemele, (de această dată vorbesc și despre alte
creații de-ale dumisale),
îmi dau seama cât de puțin îl cunosc și cât de frumoasă exprimare are. Cu cât citesc mai multe
despre dumnealui, cu-atât îl descopăr mai mult. Întâmplător, ne cunoaștem de ceva
vreme, (desigur virtual, ba chiar a promis că va ajunge și prin acest
punct de țară, și-l cred pe
cuvânt, căci un poet adevărat nu spune vorbe deșarte!) –
comunicăm, colaborăm încât îmi vine greu a mă exprima despre dumnealui, având
impresia că tot ce voi rosti ar fi repetiții ori că nu m-aș încadra cu
vorba sau gândul exact la valoarea ce ne-o dă domnul Gheorghe A. Stroia.
Felicitări domnule Stroia și succes în continuare în toată activitatea dumitale, dar și-a familiei. Vă
mulțumesc pentru că
aveți încredere în
mine și, atâta cât vă
stă în putință, mă susțineți și mă ajutați. Toate astea
înseamnă mult pentru mine. Dar, revin dragii mei, la poemele antologate, dorind
a-mi demonstra cele spuse. Haideți să vedem cine este cu adevărat Gheorghe A. Stroia: ,,Sunt
/ lutul arămiu / înrourat / luat / de lângă rădăcina / copacului în floare”
- ,,Îngerul a strigat!”, (pag. 82). În alt poem, ,,Rănile liniștii”, (pag. 84), se
autodefinește ca fiind: ,, ... / macul
sângeriu / întins de vânt / spre răsărit”. Valoare
acestuia o descoperim și din poemul ,,Acolo” – (pag. 85), unde recunoaște că este: ,,... /
templu / ascuns / pe creștet de munte”. Și-acum mă
gândesc la bisericuțele, sau
mănăstirile ascunse, așa cum spune
autorul, în ,,creștet de munte”,
câtă bucurie și câtă eliberare sufletească pot să-ți ofere, dacă le treci pragul. Și, vorbesc doar în numele meu, mie mi se întâmplă tot mai
rar, acest lucru și întreaga vină
îmi aparține, ori că nu știu să-mi organizez foarte bine timpul, ori am prea multe
probleme de rezolvat și-atunci ajungem
la acea oboseală psihică ce ne ,,îngroapă” destinul sau viața, uitând până și de noi.
Probabil după ce voi scrie toate acestea o să încerc (am spus doar că o să
...!), să fiu altfel și să am mai mult timp și pentru mine și familie. Uite că
Gheorghe A. Stroia poate, și-mi vei fi puterea exemplului! Eliberarea sau
descătușarea poetului vine, fără putere de tăgadă și din natură, chiar el
scriind că este ,,... / pădurea /
plină / de forfotă”, în poemul ,,Amurg”, aceeași pag.
85. Și iar ajung la meditație regretativă, gândindu-mă că nu am pășit într-o
pădure de ceva vreme. Aș dori să merg pe potecile acesteia pentru a ,,fura” din
prospețimea ei, din frumusețea ei, din căldura ei. Aceeași problemă – timpul
nepotrivnic! Atunci când este ,,... /
ploaia / ce strigă / cu glas de picuri albaștri”, același poet
rămâne ,,... / bob de grâu / sperând / la bucuria
rodirii” – (pag. 86) în ,,Bucuria rodirii”. Și-ntre toate aceste
sincere mărturisiri, visul – motiv literar este omniprezent și rămâne
mereu-mereu sensibil în fața penelului. Autorul este un visător și chiar el se
susține în ziceri, pentru că uneori: ,,Visez / să mă preschimb în vas / în
care să încapă / Euharistia”, ,,Îngerul a strigat!” – (pag. 82),
alteori ,,Visez / să ard / ca lumânarea / în preacurate mâini”, ,,Lumina
soarelui”, (pag. 83). Visul este ca o eliberare, și-ntreb, ce-ar fi viața
fără vise? Cel puțin pentru poeți! În ,,Tânguit de jale” (pag. 84),
poetul visează să strige ,,... / către
cele patru zări / zorii albaștri”. Atunci când simte ,,Arome de gutui”
(pag. 87), poetul visează ,,... / să
devin / lumina / din fereastra serii”. Când
sensibilitatea despre care aminteam puțin mai sus, este însoțită de ,,Lacrimi”,
(pag. 89), atunci visarea se transformă în ,,... fumul subțire”, iar când
poetul vede ,,Rândunici” zburând, se bucură enorm iar visul îi este
concentrat ,,... / la bogăția
/ toamnelor / călătoare” – (pag. 89). De remarcat este și faptul
că, alături de cromatica vastă folosită în creațiile sale, apare motivul
lacrimilor, ce formează când ,,Prag de ...”, (pag. 91), când,
gustându-le, la simte ,,... dulci” – (pag. 92).
Atunci când sunt ,,Lacrimi dulci”, poetul se simte precum ,,... / delta
/ în care / fluviul bătrân / află odihna”, visează ,,... / la
întâlnirea / cu / marea”, dar rămâne ,,... / firul
/ de apă sărată / cu lacrimi dulci”. Felicitări distinsule Gheorghe A.
Stroia! Până la o viitoare întâlnire, pe care nu mi-o doresc a fi doar
virtuală, și eu ,,Visez / la clipa ce va să vină / în întâlnire literară”
și ,,Rămâne / speranța / că totul va fi / așa cum ne dorim”,
încercând o imitație, evident mult prea stângace! Doamne ajută!
Și uite cum, din
vorbă-n vorbă, din gând în gând, din vis în vis, ajung și la concitadinul meuIoan
Grigoraș ( pag. 93 -
100), pe care sper, să-l întâlnesc cât se poate de curând, că n-om fi în capăt
de lume, pe care-l văd un sensibil, un melancolic, fără de pereche. Alături de
alte și alte dureri sufletești, pe dumnealui îl doare, până și ,,Imensitatea
cerului ...!”. Propune, cu responsabilitate, pentru a fi antologat poeme,
precum: ,,Tic-Tac”, (pag. 93), în care gustă ,,... dinvară
înc-un ceas și doare / Canicula din luna lui cuptor”, recunoscând
că ,,Vacanța fără tine azi îmi pare, / Ca zodiacul fără vărsător”. Așteaptă ,,... să
plece august către toamnă”, nu pentru a mai tăia o filă din
calendar, oricum trecerea timpului este ireversibilă, fapt recunoscut de
absolut toți. Chiar poetul remarcă faptul că o dată cu sosirea toamnei și ,,cocorii”
vor pleca ,,înspre Sud”, continuându-și viața lor. Toate acestea îl dor
dar pentru a putea trece peste aceste dureri, se va refugia în citit, ,,Talmud”,
stând liniștit în pat. Lectura îl eliberează, îi umple timpul și-l face
sensibil în fața ireversibilei treceri. Nu se apleacă asupra cititului la
întâmplare, ci-și alege o carte sau un text sensibil, talmudul fiind o compilație
iudaică, ce cuprinde opinii docte aparținând secolului V (e. n.), cu evidente
referințe folclorice. Spre aprofundare, talmudul, tratează aspecte ale vieții
dar nu dintr-o perspectivă anume sau oarecare (la întâmplare) ci totul este
privit prin prisma iudaică. Dacă nu citește, atunci joacă ,,Full de As”,
(pag. 93 – 94), recunoscând că, așa ca-n alte dăți, ,,În seara asta iarăși
am noroc / Îmi intră full de as cu popi în coadă”. Nu jocul de cărți îi
atrage atenția, dimpotrivă. Știind că zodiacul îi aduce noroc de fiecare dată,
privind cărțile de joc, poetul vede în acestea iubirea, și fără să-și dea
seama, plusează jocul. ,,Plusez, mă uit la tine, la picioare / Îmi place cum
îți arcuiești frumos / Corpul de ciută și apoi mă doare”. Dezorientat de
iubirea ce-i conturbă mintea, astfel încât ,,Mi se-ntărește-n pană chiar și
rima”, caută eliberarea sufletului în cele patru ,,Puncte cardinale”
(pag. 94), chiar dacă e un pasionat al jocurilor de cărți, dar și aici, în
orice punct cardinal s-ar afla, iubirea nu-i dă pace ,,Eu către Nord, tu
înspre Sud, ce soartă! / Nu știe oare cât îmi ești de dragă?”. Deși își
vede marea iubire și în cărțile de joc, nu scapă de ea (obsesiv) nici în cele
patru zări, tot el se întreabă ,,Unde ești?” (pag. 95), în fiecare clipă
din zi, ,,Când bate soarele dintr-o aripă / Iar dimineața-și spală ochii-n
rouă / Privesc la poza ta, numai o clipă / Și mă gândesc: O săptămână nouă, /
Iubita mea, începe fără tine”, pentru ca în final să se întrebe ,,... iubito,
unde ești?”. Dacă pentru poet, uneori străzile sunt ,,albastre”
(pag. 94), vacanța este colorată ,,... în
turcoaz”, dar și ,,Iubirea ...”. Dacă în ,,Vacanță în turcoaz”,
(pag. 96), iubirea, evident aflată în vacanță, stă ,,... pe malul apei, ca o
barcă, / Înveșmântată în culori turcoaz”, drăcușorii nu-i dau pace ,,Să
vin, să stau? E ora cinci jumate”, în ,,Iubire în turcoaz” (pag. 98
– 99), având ,,febră”, gândindu-se ,,... la
rochia turcoaz”, poetul se mai gândește, în toate aceste
frământări, cât de bine i-ar face și ,,... o Grasă
/ Doar de Cotnari ...” (pag. 99). Și asta doar pentru a-și
alunga tristețea, căci, oricum apar și ,,Fantezii turcoaz”, (pag. 99),
,,Nu bănuiam când am intrat în joc, / Iubita mea, că rochia turcoaz / Pe
care-o-mbraci în zilele de joi / Mă-ndeamnă să m-apuc iar de fumat”. Așa
apar fanteziile, culmea și acestea turcoaz, (nu!), cum ,,... că
sânii tăi sunt goi, / iar tu desculță lângă mine-n pat”. Lăsând
fanteziile, sau iubirile, sau vacanțele turcoaze, la o parte, deși totul denotă
o iubire puternică ancorată în sinceritate, lăsăm ,,puterea cristalelor”,
ajungem la realitatea zilnică a iubirilor fierbinți, când iubirea bate la ușă,
,,... desculță / și-atingi cu degetele lungi / clapele sufletului / ca-ntr-o
nocturnă de Chopin”, ,,nocturnes”, (pag. 100), poetul ajunge să recunoască
faptul că doar ,,Cu tine pot visa” (pag. 97). Fără discuție, după atâta
visare, după atâta trudă, după atâta dorință și poftă de iubire, poetul își
(re)găsește liniștea, unde oare? dacă nu în iubire. Ioan Grigoraș mă face să
repet (a câta oară, oare?) faptul că muritori suntem, călători prin lumea asta
suntem, dar ne putem bucura doar de-un singur lucru, cu adevărat – de iubire.
Dacă ajungi la împlinirea supremă trebuie să fii un om complet fericit,
eliberat și stăpân pe tine și pe iubire. Împlinirea supremă nu apare decât în
iubirea sinceră și curată. Așa caracterizez și poetul antologat – sincer, mereu
în căutarea dragostei. Poate a găsit-o! Și-acum nu face decât să se bucure și
să trăiască în stil turcoaz.
Poetului Ioan Silvan – Arad (pag. 100
- 108), îi este ,,... sete de-un
răspuns” pe care poate să-l primească, sau la fel de bine, poate să-l
caute mereu. Desigur, vom afla dacă și-a potolit setea, doar citindu-i sufletul
și creațiile. Din poemul ,,Nu-i sufletul o stea aprinsă-n ochi” (pag. 101),
aflăm că ,,privirea este dreptul fiecărui trup la frumuseți!”, ritmul
cardiac este ,,... un fel
de-mpins spre moarte”, iar ,,gândul obsesiv” este ,,un
viciu al simțirii”. Ce m-a făcut să citesc obsesiv, repetativ, aproape că
le rețin, sunt versurile următoare ,,Te-aș implora s-accepți și să rămâi un
orb. / Tu nu ai preaslăvita-ndreptățire / de-a judeca aspectul / și-apoi ... ca
dintr-un viciu al gândirii / închis în pasiuni, / nu poți jerfi nimic” și
mă face să mă întreb, câți dintre noi avem ochi și avem privire dar câte
lucruri nu le vedem? Vedem ce vrem doar, auzim (la fel!) ce vrem, și e bine
atunci când ,,Realitatea te atinge”, (pag. 103). Cu toate acestea, cu
tot lucrul real pe care ți-l dorești ,,când în jur vei simți dansul
misterelor; / posibila identitate te-nspăimântă / și-n oroarea de somn / te
face absent, / că din somn e posibil să revii, inutil, / dar din tine ...”.
Atunci când ,,Materia moare în mine” (pag. 105), ,,dumnezeul din mine
/ va lua alt tren” și ,,mă grăbesc să denunț învierea / pentru moartea
de care mă tem”, iar ,,Ultima parte a somnului” (pag. 106), ,,calea
ferată încovoiată după regula / sensului, / orologiul scadenței”, înghesuie
trenul într-un tunel ,,prea strâmt”. Deși un om calculat, vede și aude
,,Ciudățenii” (pag 107), ,,Bezna urcă munții, vântul se-ncovoaie, /
turmele de sălcii plâng către pământ, / le bleastemă duhul, dreapta înălțare /
muget și ham-ham-uri / pot urca mai mult ...”. Faptul că ,,Vedeniile
sunt pentru cel / ce se-ntoarce la casa pustie / i-e prietenă absența”,
este recunoscut în ,,Nimic nu-i comunică mersul”, (pag. 108). Pe bună
dreptate poetul se întreabă ,,Cine să înțeleagă căutarea / când dincolo de
somn / coșmarele sfidează smerenia visului?”.
Pentru Ioana Zadic din Lunca Mică –
Năsăud, (pag. 109 - 116), ,,Eu și infinitul”, (pag. 109), înseamnă o
eternă ,,Căutare” (pag. 110). Dacă uneori poeta se întreabă ,,Cum o
să mă-nconjor de bine?”, ,,Când o să văd doar răsăritul?”, alteori
caută ,,... soarele / în fundul unei prăpăstii”. Atât
întrebările cât și căutările au un final fericit căci, ,,Am găsit ce căutam
/ reamintindu-mi despre copilăria pierdută / în vâltoarea vieții”, (pag.
110). A găsit răspuns întrebărilor, a găsit ceea ce caută, ce poate urma?
Evident un dans, o descătușare, și nu orice dans. De această dată ea-și alege
piesele pe care vrea să danseze, și-și alege cel mai nobil dans – valsul, și nu
dansează oricum ci ,,Vals după vals” (pag 110 – 111), căci, ,,Din
primăvara vieții să îți extragi menirea / Iubești, primești iubire, dansând
vals după vals”. Cu toate că, deși s-a ,,strecurat în albia unui râu”,
nu a devenit ,,fluidă”, deși a căutat ,,ascunzișuri”, nu a ,,găsit”.
Atunci, ,,m-am apropiat de mine, / rămânând sclava eului meu / pe vecie”.
,,Gustul lacrimilor / e asemănător cu cel al mării”, recunoaște într-un
exces de sinceritate, în ,,Lacrimi și mare”, tot așa cum se regăsește
mergând ,,Spre lumină”, (pag. 112), pentru că ,,Toată lumina din lume
/ a fost cuprinsă de Omul – Dumnezeu / și a fost eliberată prin jertfă”. ,,Din
punct de vedere al sufletului”, poeta antologată spune că e doar ,,... cârpită pe
dinafară. / Pe dinăuntru sunt doar eu”, (pag. 113), și
că a ,,rătăcit calea de-atâtea ori / că am uitat / spre ce pornisem la
începuturi”. Rătăcită fiind pe cărările vieții, așa cum rătăcitori suntem
fiecare, ,,A urmărit un vis”, (pag. 113), pentru a-și strecura-n ,,gând
o pată / De iad sau de paradis”. Simbolurile zoomorfe nu lipsesc din creații.
Este și cazul Ioanei care folosește drept simbl zoomorf ,,Calul unui călător”,
care adăpându-l, este luat ca și un tribut de ,,Duhul apei ce turbat”,
urmând o ceartă cu duhul cel răpitor de cai, pe motivul că ,,Nimeni nu-mi
bea apa mie / Fără a fi invitat!”, (pag114). Lansează rugămintea de-a-i
înapoia calul că ,,Nimeni nu-l mai cară-n spate. / N-are niciun ajutor”,
fără a avea vreo reușită, însă. Dar știți dumneavoastră cum se zice în popor,
cum că ,,În viață nimic nu este pierdut”, tot așa se întâmplă și în poemul
Ioanei, când, necăjit, călătorul, în drumul său, de această dată și fără cal,
îi apare ,,o zână”, dar nu una ca oricare alta, ci una pentru care ai fi
în stare de orice sacrificiu. Dând cu ochii de ea, uită de cal, uită de duh,
uită de greutățile drumului ce-l avea de parcurs, și-și dă seama: ,,Căci
eroul din poveste / A pierdut mârțoaga lui, / Dar acum tot dă de veste / Că-i
bogat cum altul nu-i”, (pag. 115) – inspirat parcă dintr-o frumoasă
legendă.
Și despre Iulia Toma din Brașov (pag.
117 – 122), ar fi foarte multe lucruri frumoase de spus, căci și ea ,,spune”
multe. Antologată alături de ceilalți, propune pentru cititori poeme, precum:
,,Opusul cuvântului meu ești TU”, (pag. 117), unde afirmă că ,,cel
ce-a scrijelit toate adevărurile lumii / în palma mea stângă”. Tot ea,
afirmă că ,,din vreme-n vreme”, ,,Îmi alergi prin vene dezgolit de secrete”,
(pag. 117), ,,îmi arunci câte-o taină / să nu-mi schimb adevărul”.
Recunoaște că ,,N-am fost când s-a împărțit norocul” pentru că ,,eram
ocupată cu trăitul / insuficient al altei vieți”, (pag. 118). Se întâlnește
cu trecutul ,,îmbracat în frac, aranjat la patru ace” căci este un ,,Timp
deghizat în noi”, (pag. 119). Altădată, poeta afirmă că ,,poate m-am
născut prea târziu / și am adunat în cale / toate viețile / care le-aș fi putut
trăi”, (pag. 120) - ,,Cred că timpul meu era în altă ordine de idei”.
În poemul lui Iulia Toma, până și ,,Orbul își poartă chipul cu mândrie”,
(pag. 120), chiar dacă ,,trage umbra după el / încă o zi”. Dacă ,,de
fiecare dată când dai / ai grijă să iei înzecit”, (pag. 122), să ai grijă
ca ,,din partea stângă / să nu pierzi șirul rânduielii”, atunci ai scris
un ,,Cuvânt cu capul înainte”, (pag. 122).
Lăcrămioara
Teodorescu – din Țara
Vrancei, Odobești, (pag. 123 – 130), recunoaște că și-a ,,ascuns sufletul în
spatele cuvintelor”, dar și că ,,Am fost”, (pag. 123). Dar ce a fost
Lăcrămioara? Tot de la ea aflăm, căci a fost ,,... o
rătăcire”, ,,... o frunză-n vânt”, ,,... o tainică baladă”, dar și ,,... cuvânt rostit
în șoaptă”. Dacă a fost, înseamnă că azi ,,... nu mai sunt,
sunt amintire”, ,,... nu mai sunt decât pământ”, ,,Azi poate sunt o amintire /
Într-o romantică iubire”, dacă este ,,Femeie” (pag. 125),
înseamnă că ,,...
fericirea din privirea ta a înflorit toți copacii / bucuria a aprins lumina în
sufletele noastre”, dacă există ,,Speranțe”, (pag.
125), există și un ,,Paradis pierdut”, (pag. 126), care ,,Era un colț
de rai pierdut poate de altcineva”. Aici, ,,Dorințele zburau fără vreo
remușcare”, fără a există vreo ,,șansă să se întoarcă la matcă”, și-așa
ca-n exemplu biblic al Evei cu Adam, (când li s-a spus să nu muște din mărul
oprit), ,,Ai mușcat din mărul cu care ai fost ademenit / Neștiind că acest
va fi șfârșitul / Sfârșitul unei povești de iubire țesută din umbre și vise”,
(pag. 127). Atunci când ,,greieri cântă-afară”, când luna apare ,,ca
o boare”, când stelele se-aprind pe cer ca niște ,,făclii”, când
liniștea devine ,,deasă”, când ,,Gândurile-aleargă, tăcerea să spargă”,
înseamnă că există o anume ,,Dependență”, (pag. 127), iar când această
dependență există ,,... plouă
în cuvinte, / Suflete pereche, șoapte la ureche, / Dragostea s-așează, inimi
capturează, / Ușa să o-nchidem, căci de ea depindem”. Dacă
,,... luna îți mângâie creștetul / Iar
întunericul te îmbrățișează”, dacă ,,... mă săruți în
brațele nopții”, dacă ,,... ochii tăi
aruncă săgeți de iubire”, dacă ,,... îmi ești
aproape, sângele clocotește, / Asemeni unui vulcan furios”, dacă atunci
,,când îți ating bujorii din obraji / Câmpul se umple de florile fericirii”,
să nu crezi în realitate, crede doar în vis, așa cum crede și Lăcrămioara, dar
nu-i un vis oarecare, ci-i un ,,Vis diafan”, (pag. 128). Tot
Lăcrămioara Teodorescu prin poemele sale ,,vrea și nu vrea”, se ,,lasă și nu se
lasă”, execută un joc de cuvinte elegant de sobru dându-i tentă evident
literară. Așa se face că atunci când ,,Am vrut”, (pag. 129), am vrut
,,totul”, am vrut ,,să îți spun cât te iubesc”, ,,să te strig”, ,,să te
ating”, ,,să îți spun în taină vorbe dulci”, ,,Atunci am hotărât / să ascund
dragostea, / în adâncul pământului”. A vrut din toate astea dar nu poate
trăi ,,Fără iubire”, (pag. 130), ,,Fără iubire inima plânge”, ,,Fără
iubire iarba nu crește”, ,,Fără iubire ploaia nu cade”, ,,Fără iubire n-auzi
speranța”, pentru ca în finalul poemelor propuse să recunoască faptul că ,,Fără
iubire nu pot trăi / Totu-i pustiu, nimic n-are viață, / Fără iubire nu pot să
fiu / Om minunat, ci falsă paiață”, un final extrem de modest și plin de înțelepciune.
Spuneți-mi, cine ar putea trăi fără iubire. Răspunsul meu e unul singur ,,-Eu
nu pot!”. Așteptând și răspunsurile dumneavoastră, doresc să mai recitesc încă
o dată, și încă o dată și iar și iar acest minunat poem. Felicitări
Lăcrămioara! Ești extraordinară!
Din Târgoviște, Liliana Badea
Cârstea, (pag. 131 - 138) prin poemele propuse, încearcă să întoarcă ,,Acele
ceasornicului din perete / În sens invers”. M-a făcut curios acest
minunat motto, mărindu-mi doza de atenție și propunându-mi să aflu răspuns la
întrebarea ,,- Câți nu ar vrea acest lucru!?”. În ,,Suflet de pian”,
(pag. 131), punctează puterea muzicii și-a visului. Acestea, și muzica, și
visul reduc ,,dorul, iubirea”, așa cum ,,Între mine și ei”, (pag.
132), ,,e nesfârșitul”, ,,e prăpastie” și ,,e neantul”, pentru că ,,Între
mine și ei e o lume / Între mine și ei sunt veacuri”. Cuvintele ce dor sunt
,,Cuvinte nespuse”, (pag. 132), iar tăcerea lor ,,macină totul”,
până la durere. Ce frumos ar fi dacă am putea, preț de câteva clipe, așa după
cum autoarea poemului ,,Adieri”, mărturisind că în ,,Timp”, (pag.
133), ,,Am încercat să întorc / Acele ceasornicului din perete”, și
timpul ar curge și invers, nu doar în sensul care-l știm cu toții. Dacă pentru
autoare, ,,Cei ce nu aud”, (pag. 134) înțeleg vorbele desenate, și
pentru a fi înțeleasă de toată lumea, până și gândurile și le va ,,colora”
pentru a le așterne ,,în pânză și-n lut / să le poată simți și cuprinde /
cel ce nu poate auzi și vedea”, își dă seama că acolo unde există ,,Iertare”,
(pag. 134), există și durere, există și lacrimi, iar pâraiele adună ,,Viață
în șuvoi”. Așa cum fiecare avem frământările noastre, și Liliana Badea
Cârstea, are o ,,Frământare”, (pag. 135), și și-a dat seama de acest
lucru atunci când ,,Mi-am strigat tinerețea în soare și-n val, / Mi-am
cântat frumusețea în mare, pe mal”. Am observat (și voi face referire
strict la poeții antologați în acest volum) că niciun autor n-a ocolit motivul
cromatic, fiecare în parte folosind paleta culorilor cu sensibilitate, colorând
poemul în frumusețe și metaforă. Nici Liliana nu face rabat de la curcubeu,
folosind fel de fel de ,,Culori”, (pag. 136), folosind fel de fel de nuanțe,
dar pentru ea, ,,roșul de jar”, se ,,scurge-n albastru”, iar ,,violetul
strigă de dor”. ,,Neputința”, (pag. 137) se ține strâns legată de
autoare care nu poate să treacă ,,de geamul străveziu”, pentru că o ,,apasă
peretele alb”. Dorința de-a deschide fereastra este zădărnicită de aceeași
neputință, căci ,,mânerul se rupe”, așa se face că, până și ,,Întunericul
naște lumina”, (pag. 138), motivându-se că ,,Nimic nu ne cheamă înainte și
/ Nici înapoi nu e drum de întoarcere. / E nevoie de lumină! / E nevoie de
cuvinte!”.
Maria
Niculescu din București,
(pag. 139 – 148), alătură poemelor sale, și sonete. În ,,Norocul meu”,
(pag. 140), unul din sonetele despre care povesteam, autoarea antologată,
recunoaște că a fost fermecată de-o ,,privire”, când iarna deja era
îmbrăcată ,,în alb”. Tot alb ningea și atunci când se făceau declarații
de ,,iubire”. Autoarea face ,,Destăinuiri”, (pag. 141), în prag
de toamnă, retrăind ,,... acele
clipe / Din Rai ...”, dar cu riscul de-a fi condamnată, ne
mărturisește, că până și ea uitase ,,mângâierea” și uitase de
speranță, involuntar credinței populare, care zice că ,,speranța, întotdeauna,
moare ultima!”. Atunci ,,Când tu nu ești”, (pag. 142), ,,se
năruie tot cerul / Și norii se destramă-n avalanșă”, dar roagă marea iubire,
mai mult sau mai puțin împlinită, ,,Să nu mă uiți”, (pag. 143), ,,... să nu
îmi uiți privirea, / A ochilor sclipiri sau preauimirea”, dar să nu uiți
nici ,,trupu-n dulce mlădierea / Sub sărutarea-ți dulce, precum mierea”.
Atunci când ,,Te-aștept!”, (pag. 144), în concepția autoarei noaptea
devine ,,brună și albastră” și pentru că iubirea le suportă pe toate, ar
fi în stare să urce stânci ori să coboare-n ,,abisuri”. Ce n-ar fi în
stare ființa umană să facă pentru iubire? Dacă ar fi cu putință, ,,Mă voi
ascunde”, (pag. 145), pentru a se împlini suprem în iubire, s-ar ,,ascunde
printre frunze”, și ,,printre valuri”, dar și ,,printre
rânduri, / De vei ghici ce vor a spune”. Maria Niculescu dă sfaturi celor
care doresc să fie poeți, sau celor ce sunt deja poeți, căci ,,De ești poet”,
(pag. 145), ai misiunea cea mai grea, dar și cea mai frumoasă, nu-i așa? ,,De
ești poet, te dăruie-n iubire, / Acelora, de-o seamă ce-s cu tine; / Fă, din
Cuvânt, cu sacră-a ta menire, / Castel din rime rare, cu aldine”.
Poeta nu-și uită înaintașii întru poezie, de fapt nu avem voie să-i lăsăm
în uitare, și-am observat că mulți dintre poeții pe care i-am citit, s-au
întors în timp și la cei care au fost, la cei ce azi ,,sunt, dar nu sunt”.
Maria Niculescu, îl pomenește, ba chiar îi dedică un poem, geniului Eminescu,
făcând promisiunea ca atunci când ,,Am să revin la tine”, (pag. 146),
notând că ,,Am să revin, Eminul meu, la tine / Și, deslușind a spiritului
cale / Să pot s-ajung Acolo, Sus, agale, / Spre-a nemuri-n asemănări, Destine”.
Observ că pentru Mihaela
Gudană, (pag. 149 – 164), coordonatoarea acestui impresionant proiect
literar, toamna este anotimpul preferat. De ce? Uneori, ne mărturisește că e ,,Toamna
mea”, (pag. 149), analizând cu lux de amănunte ,,Portretul toamnei”,
(pag. 151), dar și ,,Semnul de toamnă”, (pag. 152), iar atunci când ,,Mă
cheamă toamna”, (pag. 153), chemarea nu este degeaba pentru că toamna o
cheamă pentru a-i ghici ,,În palma frunzelor ce-i cresc”, dar și pentru
a-i scutura ,,nostalgii / Din nori să-i număr lacrimi mii”. Timpul este
cel care rezolvă multe probleme, fapt ce-o face pe Mihaela Gudană să
stabilească și ea o ,,Așezare în timp”, (pag. 149), căci ,,Mai întâi
/ mi-ai mângâiat numele / pentru că atât știai din mine. / Apoi, / câteva
cuvinte s-au grăbit / să pregătească întâlnirile”. Am spus că Mihaela
Gudană iubește toamna. Cum să n-o iubești când ,,toamna are ochi frumoși”,
iar ,,sufletul meu se-amestecă-n culorile ei, / umplându-se cu emoția
reîntâlnirii”, (pag. 150). Dacă în poemul ,,Ne-am întâlnit”, (pag.
151), poeta ne spune unde s-a întâlnit, ,,într-un gând ascuns, / într-o
literă făcută cuvânt pentru tine”, ,,în sufletul meu / când toamna ne-a deschis
cărări / prin ploile colorate cu visuri”, în poemul ,,O liniște”,
(pag. 153), aceasta-i ,,atârnată de suflet” și nu e singură, căci mai
are ,,o liniște / ce stă ca un lăstar / cu mugurii vorbelor nedeschiși”.
Desenând toamna, ea poate fi concepută și astfel - cu ,,decor umed de
stropi”, ,,rândunica-și lasă pana / Peste câmpul întristat”, ,,Diminețile cu
brumă / Poartă noi dantelării”, până și apusul se grăbește căci el ,,vine-n
grabă / Cu amiezi-n buzunar” – este evident frumosul portret făcut
anotimpului. Dacă în viață există ,,Iluzii destrămate”, (pag. 155), e
din cauza anotimpurilor care ,,dorm” și zile ,,făcute ghem”, așa
precum tăcerea devine ,,albastră”, dar anotimpurile pot și ele să plângă
,,Prin visuri minunate / Și libertățile își strâng / Iluzii destrămate”.
Să nu credeți că doar toamna este muza poetei, care ne confirmă că și ,,Nunta
primăverii”, (pag. 158), poate să fie un anotimp iubit. Și chiar este
iubit! Primăvara, chiar de-i pregătită de nuntă, se îmbracă, nu în alb cum știm
noi că sunt miresele îmbrăcate, ci în ,,verde crud”. Mireasă fiind,
poartă ,,alb în flori”, dansatoare fiind de această dată ,,albinele”.
Urcă în ,,Trenul iubirii”, (pag. 160), care ,,poartă vechi povești și
vieți trăite / Dureri nespuse ori știute doar de noi”, și-i în stare să se
lase sedusă preț de-o ,,viață, două poate trei / Ori lasă trenul alb să
plece-n noapte / Și-ți dau iubirea-ntreagă dacă vrei”. De aici e doar un
pas până la ,,Zâmbet aruncat”, (pag. 162), și totul se întâmplă că
într-o joacă de copil nevinovat, ,,Îl arunci de pe degetul mare, / direct pe
cel mic”, pentru ca mai apoi să ,,Îl trimiți de pe un colț al gurii / pe
linia unui rid ivit în jurul ochiului meu verde”, ,,Îl întinzi lung, /
pe liniile din palmă”. Tot autoarea lansează o invitație, în ,,Dansează
cu mine!”, (pag. 163), ,,într-o poveste de dragoste / căutătorule de
vise!”. Dansând în pereche se vor putea mângâia, se vor putea privi, iar
dansul, ,,Tangoul meu / are liberi toți pașii iubirii!”. Muzica s-a
oprit, dansul s-a sfârșit, trenul a plecat, a rămas iarna cea rece, doar
gândurile sunt adunate în ,,herghelie”, doar că acești cai sunt ,,pe
cale de dispariție”. Mă bucur distinsă doamnă Mihaela Gudană, pentru
frumusețea oferită în poeme și vă admir curajul de-a te angaja la așa muncă,
intuind doar câtă greutate sau efort se depune pentru ca totul să aibă un final
fericit. Mă bucur pentru faptul că printre cei antologați mă număr și eu, dar
nu acest fapt mă face să punctez această apariție editorială, ci calitatea
versurilor. Știm că uneori nu se pune preț pe cantitate atunci când factorul
principal ți l-ai ales a fi calitatea. Motivat de impresia oferită la începutul
cărții de editorul ei, nu mă pot abține să nu citez fraza următoare, care cu
adevărat vă caracterizează, căci, ,,De cele mai multe ori, inconștient, se
ignoră un adevăr incontestabil: aceste antologii, mai mari sau mai mici,
ilustre sau (ne)cunoscute, răsunătoare sau lipsite de surle și trâmbițe, făcute
în fală sau cu modestie, pot deveni materiale de studiu pentru exegeze literare”,
(pag. 6). E adevărat că poemele aparțin autorilor, dar în spatele lor stă
efortul și sârguința dumneavoastră, dar și dorința de-a lăsa ceva în urmă, fie și
pentru cei care vor dori să studieze toate acestea. Felicitările transmise
tuturor vi se cuvin, și-aș dori să stea la loc de cinste, pentru că vă sunt
adresate cu respect profund și dumneavoastră, pentru întreaga muncă depusă, dar
și pentru reușita ce garantează valoare și profunzime. Probabil, cândva, cumva
... drumurile vă vor aduce și la Baia Mare, așa cum sper cu fiecare poet
antologat să se întâmple. Cine știe? Spor în toate, distinsă doamnă!
Pentru orădeanul
Mihok Tamas, (pag. 165 – 173) și întâiul poem propus, ,,din
perfecțiunea de a fi tu îmi povestești”, (pag. 165), operele literare
povestite în scurt rezumat înseamnă esență. Se aprind pe străzi reflectoare,
iar în ,,Ultimul sabat de închinare, întâia noapte de amor”, (pag.
166), și cu puțin ,,noroc / să încurcăm puțin metaforele sfinte / luna
sângerie ne va fi / cireașa de pe tort”. ,,tabla de șah a lui bunicu”,
(pag. 167), îl face pe autor să scrie, chiar dacă bunicu nu mai mută piesele,
pentru că-i ,,decedat”. E un lucru minunat să scrii despre cei care au
fost. Asta înseamnă că încă mai sunt! Dacă așa este atunci ei nu au plecat,
sunt într-o sfioasă rătăcire, dar ajung dacă-i așteptăm. Chiar poetul antologat
afirmă în ,,minimalismul morții”, (pag. 169), că ,,moartea / ne trece
/ prin viață / negru / pe alb”, doar noi suntem cei care ,,ocolim /
oglinda din / treacăt”. Filosofia pentru fabrizio nu este străină. Chiar
dacă ,,fabrizio vinde la prăvălie”, (pag. 171), nimic nu-l oprește a
filosofa la ,,înrudirea / cuvintelor suvenir& suveran”.
Vasile Bele
